Pusă în scenă de celebra (și multi-premiata) companie australiană de teatru a lui Kip Williams, povestea clasică de Oscar Wilde este mai relevantă ca oricând și pare scrisă în contemporaneitate, nicidecum în 1890.

 

”Portretul lui Dorian Gray” este povestea unui bărbat care-și vinde sufletul ca să rămână mereu tânăr, în timp ce un tablou care-i înfățișează chipul îmbătrânește în locul lui, ascuns într-o încăpere închisă cu cheia.

 

În lumea filtrelor de Instagram și a artificiilor care distorsionează realitatea pentru a ne ajuta să ne înfățișăm lumii așa cum vrem, romanul lui Oscar Wilde se potrivește perfect, cu tot cu simbolistica lui bogată și cu firele narative pe care le urmează fidel, făcându-le să pară, însă, desprinse din realitatea imediată.

 

În spatele poveștii din roman stă istoria personală tristă a lui Oscar Wilde însuși, romanul fiind un mod de a aborda simbolic viața sa dublă și orientarea sexuală – pe atunci considerată infracțiune – care i-a adus o condamnare la doi ani de închisoare și de muncă silnică.

 

Protagonista spectacolului, Sarah Snook, este tot de origine australiană – deși joacă cu un accent perfect britanic – și este renumită pentru serialul HBO Succession, unde interpretează singurul rol principal feminin, pe Shiv Roy.

 

Prestația ei actoricească a fost răsplătită cu toate premiile posibile, de la Primetime Emmy pentru cea mai bună actriță în rol secundar până la mai multe trofee Golden Globe pentru același rol.

 

Dar, indiferent cât de strălucitoare este pe micul ecran, ceea ce reușește pe scena Theatre Royal Haymarket este mai mult decât și-ar putea imagina vreodată un fan al lui Shiv Roy din Succession.

Dacă multe spectacole de teatru din ziua de azi țin la prezența unui ecran pe scenă pentru a justifica „modernismul” regiei, deși tot ceea ce se proiectează sunt imagini disparate sau texte, Portretul lui Dorian Gray arată cum tehnologia și controversatele ecrane în care ne ținem toți privirile ațintite zilnic pot duce teatrul în direcții incredibile.

Cu ajutorul tehnologiei, Sarah Snook joacă toate cele 26 de roluri din Portretul lui Dorian Gray, un tur de forță pe care nu știu câți actori l-ar putea duce atât de aproape de perfecțiune.

În timp ce își spune replicile pentru un personaj, schimbă costume, peruci și recuzită pentru alt personaj.

 

Se aleargă pe ea însăși printre decoruri, se ceartă cu ea însăși, se luptă cu ea însăși, se coordonează milimetric cu alter-ego-urile ei, folosind tehnologia.

 

La un moment dat, în timp ce ea se află fizic pe scenă, coboară un ecran pe care, tot ea – în variantă înregistrată – o bate pe umăr pe cea de pe scenă.

 

Acolo începe un întreg dialog care degenerează într-o ceartă, apoi într-o fugă, apoi în alte trei personaje – interpretate tot de Sarah – care „coboară” și ele pe alte ecrane și participă activ la scena respectivă.

 

De fapt, există inclusiv o scenă în care Dorian, interpretat de Sarah, ia masa cu alte șase personaje, interpretate tot de Sarah.

 

Sunt zeci de ecrane de diferite mărimi, folosite pe rând sau simultan, și care nu doar că NU strică magia teatrului, dar o duc la un nivel pe care nu-l consideram posibil.

 

Absolut incredibilă este o scenă în care Dorian se strecoară în încăperea în care și-a păstrat portretul, pentru a vedea cum a supraviețuit acesta vremurilor.

 

Practic, pe acel chip de pe pânză ar trebui să se vadă toate semnele anilor de desfrâu, de răutate, cruzime și toate atributele pe care Dorian le-a manifestat în lume, știind că nu există consecințe pentru faptele lui.

 

În acea scenă, chipul real al lui Dorian Gray este prezentat cu ajutorul unui telefon pe care Sarah Snook folosește, cu abilitate… filtrele de Instagram și Snapchat.

 

Este unul dintre momentele la care toată sala pare să-și țină respirația și care îți lasă o senzație de greutate în stomac: textul profund al lui Oscar Wilde, interpretarea extraordinară a lui Snook și acest gadget omniprezent în mâinile noastre, smartphone-ul, pe care nu-l privisem niciodată astfel.

 

Aproape că te simți ca Dorian Gray însuși, dar nu privindu-ți chipul, ci văzând dintr-un alt unghi realitatea existenței de azi, cu urâțenia ei inerentă.

 

Am vrut să scriu despre Portretul lui Dorian Gray fiindcă este un spectacol cu care eu una voi compara toate dramatizările moderne pe care le voi vedea de acum încolo.

 

Realist, însă, este o reprezentație imposibil de povestit sau de explicat, fiindcă este ca și cum ai încerca să descrii după repere deja-existente ceva ce nu a mai existat până acum.

Fără a spune vorbe mari, această reprezentație indică spre viitorul teatrului așa cum îl știm, spre teatrul în era inteligenței artificiale și a tehnologiei de vârf.

 

Un teatru care nu doar că NU înlocuiește omul și nu omoară clasicul poveștilor, ci folosește noile medii pentru a aprofunda textele clasice, accentuând detalii și valorificând părți neobservate sau neexploatate ale unor opere binecunoscute.

 

Și, dincolo de abilitățile de interpretare, înclin să cred că actorii viitorului vor învăța nu doar să joace pe o scenă, ci și să SE JOACE cu aceste instrumente noi, dar și să se joace cu propriile limite și tabuuri.

Am plecat de la teatru pe jumătate epuizată emoțional și pe jumătate extaziată de tot ceea ce văzusem, dar și cu gândul la efortul Sarei Snook: cum e să fii singură pe o scenă, interacționând cu 26 de versiuni ale propriei persoane?

 

Dacă ajungeți la Londra până pe 11 mai, nu ratați această experiență care o să vă facă să chestionați mult mai riguros și critic orice alt spectacol de teatru care o să vă promită vreodată o abordare „modernă” a unui clasic.