Ce lecții a adus burnout-ul în viața mea și ce sens a avut?
Dincolo de limitările fizice, un burnout este și o înstrăinare de sine. O despărțire de persoana plină de energie, viață și entuziasm care erai înainte. La ieșirea din burnout, nu redevii cine erai, dar vezi viața mai limpede ca niciodată.
Acum câteva zile, mi-a scris pe rețelele sociale un domn pe care nu-l cunoșteam.
Citise articolul meu despre viața după oboseala cronică și voia să mă roage să-i scriu un mesaj iubitei lui, care se află undeva pe muchia burnout-ului. Muncește mult și la orice oră, nu se menajează, nu pune limite între viață și job.
Îngrijorat pentru sănătatea ei, domnul spera că vorbele mele ar fi un bun avertisment despre lucrurile rele care sălășuiesc pe-acolo, prin burnout, de la cineva care a fost și s-a întors.
I-am scris mesajul, dar nu știu cât de mult ecou va avea, fiindcă există o realitate psihologică incontestabilă: înainte să intri în burnout e aproape imposibil să intuiești cât de întunecat poate fi.
Muchia burnout-ului, acea zonă de echilibru instabil de dinainte să te prăbușești, e ca pervazul unei ferestre de la etajul 11.
E suficient de lată cât să ți se pară că ești încă în siguranță, dar în orice secundă poți să cazi în hău. Și o să cazi la un moment dat.
Doar că acel fals sentiment de siguranță îți imobilizează voința și rațiunea și te gândești că mai merge încă o plimbare. Încă o zi pe muchie, încă două, trei, zece.
Zilele astea, după multă vreme, am reușit să mă trezesc din nou la 6 sau 7 dimineața.
Pare ceva banal, dar am trecut prin prea mulți ani în care bucuria însemna să mă trezesc la 10 sau la 11 dimineața… și să nu fiu CHIAR atât de obosită.
Era o victorie să reușesc să fac totuși câteva lucruri până vine seara, alte lucruri în afară de a vrea să mă întind pe canapea sau pe scaun să mă odihnesc puțin.
Nu conta dacă mă culcam la nouă seara sau la trei dimineața, senzația de oboseală era omniprezentă, iar viața de zi cu zi se întâmpla în ciuda ei.
Viața mea curgea în jurul acestei oboseli, încercând s-o păcălesc, s-o îmblânzesc, să-i „fur” câteva momente funcționale.
Nu există rețete despre cum îți revii din burnout, depinde de la corp la corp, dar sigur nu există vreo formulă matematică prin care să afli în câte zile vei fi iar funcțional.
În cazul meu, s-a aplicat teoria despre cum „trebuie să treacă măcar jumătate din durata în care s-a acumulat burnout-ul”.
Altfel spus, dacă ai muncit 10 ani în neștire, nu te aștepta să ieși din burnout în două luni. Poate… în 20 de luni?
Am citit, de curând, o postare în care cineva spunea că e „la al doilea burnout pe anul ăsta”. Am zâmbit amar. Ca orice noțiune nouă și puțin incertă, ea este abuzată și pervertită în fel și chip.
Știți acei oameni care se referă la o zi mai proastă cu „Sunt deprimat azi”? Așa e și cu „Am fost de două ori în burnout anul ăsta”. Depresia nu ține o zi, iar burnout-ul nu ține un weekend. Ține cu lunile și cu anii.
Acest articol nu vorbește despre partea medicală a burnout-ului, fiindcă eu cunosc doar experiența proprie și nu vreau să generalizez pornind de la ea.
Vreau să vorbesc, însă, despre niște lucruri pe care acest burnout m-a făcut să le conștientizez.
Lucruri neplăcute, dureroase, ca și burnout-ul în sine. Dar în același timp necesare și eliberatoare.
Va suna ca un clișeu, dar am înțeles în sfârșit de ce drumurile întunecate prilejuiesc mari revelații și conștientizări, astfel încât la final vezi lumea mai clar și mai lucid.
LA FINALUL ACESTUI BURNOUT, AM ÎNȚELES CĂ:
Valoarea mea nu stă în ce fac și cât fac
Citiți de două ori.
Dacă vă enervează afirmația de mai sus, e posibil să aveți aceeași problemă pe care am avut-o eu și care m-a și dus spre burnout.
Când cineva îmi spunea, pe vremuri, că un job e doar un job și că nu trebuie să te definească, îl compătimeam sincer, în sinea mea.
Mi-aș fi spus, în gând, că e un om mic, care nu și-a găsit încă adevărata vocație. Că nu știe ce înseamnă să ai o pasiune, un talent mistuitor. Că își trăiește viața ca un roboțel, fără sclipire sau entuziasm.
Acum i-aș spune, răspicat, că are dreptate.
E minunat să iubești ceea ce faci, să respiri acea vocație prin fiecare por, să te trezești energizat de dorința de a face tot mai mult. Am fost acolo.
Dar la fel de important și de esențial este să tragi o linie între tine și munca ta de zi cu zi. Între ceea ce EȘTI și ceea ce FACI.
Dacă nu există acea linie, în timp unele lucruri absolut firești devin, în mintea ta, pericole și amenințări.
Începi să crezi că simplul gest de a lua o pauză sau a slăbi ritmul echivalează cu o anulare a persoanei tale. Intri în roata lui „Nu mai fac (suficient), deci nu mai valorez (la fel de mult)”.
Talentul, abilitățile sau profesionalismul într-un domeniu sunt lucruri valoroase și din păcate rare în ziua de azi.
Dar nu înseamnă că în afară de ele noi nu avem și altceva care să ne facă speciali sau valoroși.
M-am gândit, în pandemie, ce s-ar întâmpla dacă n-aș mai scrie niciodată. Dacă aș închide mâine acest site și toate canalele aferente lui. Era una dintre marile mele temeri. Anularea profesională.
Știți ce s-ar întâmpla? Nimic.
Mi-a fost greu să accept ideea, dar mi-am dat răspunsul în acele dimineți lungi din lockdown, în care nimeni nu știa ce aduce ziua de mâine.
Și, când mi-am dat răspunsul, a fost teribil de liniștitor.
Nu s-ar întâmpla nimic. Nu aș muri. Lumea n-ar dispărea. Nu aș deveni o fantomă bântuind prin lume.
Aș putea chiar să fiu foarte fericită. Mi-ar plăcea în continuare de mine. M-aș bucura de viață, aș folosi alte abilități și skill-uri pe care le-am acumulat în anii de muncă și mi-aș găsi un alt drum.
Aș fi tot eu. Nu mi-ar da nimeni „delete”.
AM ÎNȚELES CĂ:
E perfect în regulă să nu mai ai ambiții și ego
Am trăit și ne-am format în epoca speech-urilor motivaționale despre cum să fii „limitless” și cum să depășești toate zonele de confort posibile.
Și e minunat, da, să muncești la foc automat, să-ți sune telefonul non-stop, toată lumea să te caute și să ai agenda făcută pe luni înainte.
Dar știi ce este tot minunat?
Să fii fericit și fără toate astea.
Să ajungi într-un punct în care să accepți că fericirea ta poate fi mult mai simplă și mai calmă – dar, atenție, nu „mai bună” – decât a altora. Nu ierarhizăm fericirile, ci acceptăm că există mai multe feluri.
Am avut o perioadă, în ultimii ani, în care refuzam proiecte pe bandă rulantă și nu doar fiindcă eram obosită cronic și n-aș fi putut să le duc, ci și fiindcă nu mai simțeam nevoia să confirm nimic. Nici față de mine, nici față de alții.
Cu ceva ani în urmă, aș fi zis că proiectele, propunerile și dorința oamenilor de a se afla în preajma mea reprezintă o recunoaștere a muncii mele.
Acum spun că da, ele reprezintă o recunoaștere care mă bucură, dar îmi place de mine la fel de mult… cu sau fără ele.
Nu trăiesc și nu-mi mai reconfirm valoarea de la proiect la proiect sau de la apreciere la apreciere.
Nu trebuie să se adune o masă critică de lucruri bifate, de laude, propuneri, email-uri sau orice altceva pentru ca eu să mă uit în oglindă și să mă plac.
Mă plac oricum mai profund decât înainte, când aveam mult mai multă vanitate și mai mult ego.
Înainte, eram în stare să-mi pun sănătatea pe ultimul plan doar ca să-mi reconfirm valoarea cu cinci proiecte noi.
Acum, în varianta „fără ego” am devenit o leoaică atunci când vine vorba de binele meu. De binele meu profund, de sănătatea, fericirea și echilibrul meu.
AM ÎNȚELES CĂ:
Fericirea e mai simplă decât credeam
Acest burnout m-a făcut să înțeleg mai bine oamenii din jur.
Înainte, mă derutau complet oamenii care nu-și doreau să meargă decât din punctul A în punctul B, care nu aveau liste peste liste de lucruri de bifat, de atins, de reușit.
Nu-i judecam neaparat, cât nu reușeam să-i înțeleg, erau ca o ghicitoare fără răspuns.
Nu concepeam cum să te mulțumești cu atât de PUȚIN. Îmi vâjâia capul doar gândindu-mă la asta: să ai o viață înaintea ta și atât de puține aspirații.
Acum, îi înțeleg și, indiferent dacă împărtășesc sau nu convingerile lor, zâmbesc.
Vorba mea preferată era, până nu demult, că „În viață, unii sunt cu munca, alții cu distracția, noi suntem ăia cu munca”.
Era o glumă în ambalaj de adevăr: mi se părea un titlu de glorie să muncești mult, fiindcă în familia mea toți am muncit mult, uneori până la epuizare. Și, automat, priveam contrariul ca fiind un semn de slăbiciune și de inferioritate.
Așa cum mi-a spus un coach cu care am lucrat: „Tu ai o problemă cu noțiunea de UȘOR. Ți se pare că totul trebuie să fie GREU și cauți greul, complicația, în tot. Nu știu ce îți oferă treaba asta, dar emoțional. îți oferă ceva”.
Avea 100% dreptate.
Winston Churchill avea o vorbă extraordinară: ”When you are walking through hell, keep walking”. Asta am și făcut, în ultimii ani, inclusiv în zilele în care voiam doar să mă opresc și să zac.
Acum, când mă apropii de acest capăt imaginar al tunelului întunecat numit burnout, am învățat să-mi dau voie să fie și ușor de acum înainte, să fie și lin, să vină și cu efort mai mic și cu strategie mai bună.
Cu mai mult respect pentru Binele propriu și cu mult mai puțină vanitate.
Cum adică?
Când vanitatea spune „Ai nevoie să faci asta ca să arăți cât de bun ești, chit că stai nedormit o săptămână”, Binele trebuie să spună „Ai nevoie să dormi și să fii sănătos, ca să poți să fii bun în continuare, altfel e degeaba”.
Da, știu că vanitatea e mai atractivă.
Cum spunea Al Pacino, în Devil’s Advocate?
„Vanity? Definitely my favorite sin”.
Doar că, odată ce înțelegem diferența, totul este mult, dar mult mai simplu. Și, după tot ce am învățat în cea mai recentă „călătorie” a mea, SIMPLU este exact ceea ce îmi doresc de acolo încolo.
Pentru mai multe idei, inspirații și personaje, mă puteți urmări și pe contul meu de INSTAGRAM.
Foto: Unsplash
Foarte interesant articolul,chiar si comentariile,vred ca este totusi greu de inteles aceasta boala daca nu treci prin ea!
La mine cel mai greu a fost să-mi dau seama că m-a cuprins burnout-ul pentru că ceea ce simțeam și făceam devenise „normalitatea”.
…”tu ai o problemă cu noțiunea de ușor”….Ai aflat dacă este așa? Te-a ajutat să afli?
Da, am o problema mare cu notiunea de usor. La mine daca nu e cu munca MULTA, nu are valoare. Mi-a luat ceva timp sa ma impac cu ideea ca usor nu inseamna frivol, superficial etc. Ca e in regula sa fie si LIN, USOR, LIGHT.
Pt mine ziua cand s-a declarat pandemia a fost inceputul linistii mentale pt ca nu am mai fost nevoita sa merg la serviciu si am putut lucra de acasa. Imi amintesc ca pe 1 ianuarie ma intrebam cu groaza, cu sfarsenie, daca voi reusi sa ajung la finalul lui 2020. Eram atat de rau. Si nu vedeam nici o iesire. Mergeam la terapie,meditam, respiram, degeaba. Pana cand nu am oprit 99% din contactele cu oamenii, aia care cer de la tine constant, fie la serviciu, fie in viata particulara, nu am reusit sa ma pun pe picioare. Acum aproape 2 ani mai tarziu ma simt aproximativ in stare sa dau fata cu ‘inamicul’, adica sa fiu iar la birou 8 ore pe zi, si sa interactionez cu altii.
In acesti 2 ani am lucrat la a spune nu, faptul ca aveam un motiv ‘mondial’ pt a zice nu a ajutat sa trec pragul ala de jena, de rusine, de presiune de a spune da chiar daca eu ma sfarseam.
Nu stiu daca asta a fost burn out, dar stiu ca ajunsesem pe muchie de cutit, aoclo unde nu mai imi pasa ce va fi maine cu mine.
Faptul ca am lucrat de acasa nu a insemnat ca am dormit pana la pranz, am avut luni cu enorm de multa munca, dar am avut ocazia neasteptata de a face un pas inapoçi (in spatele ecranului) , de a selecta ce fac mai mult decat a face ce mi se da. Nu stiu cum va fi viitorul, insa am gandit o minuscula supapa in caz de nevoie. Sper sa nu fie nevoie. 🙂
Mai am de lucrat la ‘cine sunt eu daca nu sunt X/nu fac X Y Z’.
Seria asta legata de burnout este asa importanta, ma bucur ca ai readus subiectul in discutie. Din pacate, societatea de astazi incurajeaza din plin comportamente care duc la burnout. Spre exemplu, unul din bloggeri romani f dragi mie afirma cu luciditate ca doarme 3-4 ore pe noapte in mod constant pt a putea face toate lucrurile pe care si le propune. Apoi, i se intampla frecvent sa ia prima masa la ora 7-8 seara, iar lucrurile astea sunt prezentate ca o zi normala din viata ei, ca parte a unui daily vlog. Vacantele sunt tot despre postari si filmat pentru blogul ei, ori daca astea nu sunt lucruri care te duc direct in burnout, nu stiu ce ar mai putea fi. Ok, precizeaza de fiecare data ca nu e ok sa faca asta, dar asta ramane maniera ei in care abordeaza lucrurile.
In acelasi timp, eu am lucrat fiind in burnout si constientizand asta mai bine de un an, pentru ca nu aveam alternative. Cerintele jobului si proiectele pe care le aveam la job ma solicitau circa 16 ore pe zi si nu exista posibilitatea sa le refuz – trebuiau facute de catre mine, iar daca nu, de catre colegii mei la fel de epuizati ca mine. Situatia financiara nu imi permitea sa imi dau demisia si sa raman fara job, nici macar pt 1-2 luni, iar practica asta a lucratului pana la epuizare era valabila in toata industria in care activam, prin urmare ofertele de job pe care le primeam veneau in aceleasi conditii. Astfel, a durat mai bine de un an sa imi gasesc un alt job in alta industrie, care sa ma ajute sa ies din burnout.
De precizat ca la mine burnout-ul s-a instalat dupa 7 ani de lucrat in condiitile astea, aviz celor care au impresia ca o pot duce asa la nesfarsit: nu, pana la urma va va afecta, chiar daca nu imediat. Ce efecte a avut asupra mea traitul in burnout timp de mai bine de un an? Fizic, am slabit 13 kg intr-o luna si jumatate, desi mancam peste 2000 de calorii pe zi. Mental, am dezvoltat anxietate si atacuri de panica, care nu au trecut nici acum, la jumatate de an dupa ce am eliminat cauzele burnout-ului. La nivel social, mi-am pus in pericol toate relatiile, pentru ca refuzam sa mai ies in oras si chiar sa vb la telefon, pentru ca mi se parea un efort prea mare. Am avut noroc ca prieteniile pe care le aveam erau foarte stranse si au ramas in picioare.
Pe scurt,singurul sfat pe care pot sa il dau este sa nu acceptati de la bun inceput conditii si situatii care, pe termen lung, va pot duce la burnout. Odata ce ati intrat in circuitul asta este mult mai greu sa va opriti decat va imaginati.
Mulțumesc din toată inima pentru acest mesaj, este foarte important și sper să fie citit de cât mai multă lume. Mi s-a strâns inima, recunoscându-mă în prea multe dintre ipostaze. Te îmbrățișez stâns!