Despre tot ce-i fin și fain

Nimeni nu-ți face statuie pentru cât ai muncit

By 20 noiembrie, 2017Emotions
read time 10 min
 
20 noiembrie, 2017

Nimeni nu-ți face statuie pentru cât ai muncit

În carieră nu e vorba despre construit statui, firește, dar este unul dintre cele mai plastice sfaturi pe care le-am primit și le-am dat în viața asta. Și cred că merită o explicație mai amplă.

by

În toate joburile pe care le-am avut în ultimii 17 ani încoace, m-am aruncat cu capul înainte: nopți nedormite, muncit la foc automat, „Eu pot, eu pot, eu pot” (am mai scris despre străduința asta și AICI). De multe ori, de la oameni mai deștepți și trecuți prin viață decât mine, am auzit acest sfat-dojană: „De ce te muncești atâta, Diana? Crezi că-ți ridică cineva statuie? Dacă mâine pleci, e ca și cum nu ai fost”.

 

Ba chiar un domn foarte simpatic, la vreo 60 de ani, mi-a dat și o replică savuroasă, când i-am spus că îl admir pentru anii de activitate. „Mulțumesc domnișoară. V-ați întâlnit cumva cu cei cu bronzul?”. ”Poftim?”, am reacționat eu. ”Bronzul. Pentru statuie. Am auzit că tocmai mi se toarnă o statuie în bronz, aici, în curtea companiei”. Am râs amândoi, dar n-am uitat exemplul lui, chiar dacă uneori l-am ignorat flagrant, în defavoarea mea.

La 20 de ani, vorbele înțelepte nu prea au valoare. Nu atâta câtă le dai la 30, după ce ai învățat pe pielea ta unele lucruri. Și, fiindcă în ultima vreme m-am tot văzut cu oameni mai tineri decât mine, din diferite domenii – de la jurnalism la avocatură și de la medicină la marketing – toți cu aceeași problemă, burnout-ul, m-am trezit spunându-le același lucru, fără să-mi propun asta. A fost primul sfat care mi-a ieșit pe gură: „Nimeni nu-ți face statuie, crede-mă”. Nu l-am spus cu condescendență, ci din solidaritate. Am fost și eu acolo.

 

Cum ziceam și în șapou, nu muncim ca să ni se facă statui și nu cred că mai are cineva fantezii în care i se spune cât de minunat și valoros e pentru organizație și cât de inestimabil îi este aportul la realizările companiei. Chiar dacă uneori chiar așa este. Suntem oameni maturi, realiști, nu copii care au nevoie de o mângâiere pe cap. Deși uneori n-ar fi rea nici aia. Totuși, nu despre statui e vorba, ci despre viața după munca aceea asiduă, viața după burnout, după ce simți că nu mai poți.

 

Am cunoscut oameni-cheie din corporații mari, care au plecat de acolo și duși au fost, nimeni nu i-a mai văzut și cunoscut după aceea. Oameni care au ieșit la pensie după cariere fulminante și pe care nu-i mai sună nimeni nici de ziua lor, fiindcă nu mai au niciun interes la ei. Recunosc, când am plecat din jobul în care am stat 8 ani, mi-am asumat și eu că poate unii oameni nu mă vor mai cunoaște. Sunt un om realist, nu m-am considerat niciodată cu stea în frunte și știu cum merg lucrurile: există interese, pârghii, cunoștințe, parti-prix-uri.

 

Cumva m-am pregătit singură, psihic. „Nu-ți face iluzii, ca să n-ai deziluzii”. Spre bucuria mea, oamenii au reacționat fenomenal la noua mea versiune „freelancer” și sunt foarte recunoscătoare pentru asta. În ultimul an am muncit la foc automat și cu toți oamenii cu care am avut înainte o relație profesională de respect reciproc, o am și acum, intactă. Ne vedem, vorbim, colaborăm. Aș fi putut avea mari dezamăgiri, dar nu le-am avut, doar unele mici și insignifiante.

 

Doar că, din ceea ce am constatat în jur, am avut marele noroc să fiu excepția, nu regula. Și realitatea este că nimeni nu-ți garantează ce se va întâmpla DUPĂ muncă. În cele mai multe cazuri se întâmplă scenariul contrar. Am cunoscut oameni, am făcut sute de interviuri. Am privit. Am analizat. Nu e pesimism, e realitatea din jurul nostru: de multe ori, după burnout, după ce cazi, nu urmează statuia, urmează… următorul. NEXT!

Bun… și care ar fi soluția?

Să nu-ți faci treaba? Exclus, ar însemna să fii un profesonist mediocru, care n-are nicio șansă să avanseze în domeniul pe care și-l dorește. Asta presupunând că se află unde trebuie. Și, chiar dacă nu, soluția nu e să-ți bați joc de muncă, ci să pleci acolo unde ești mai fericit. Deci oricum ar fi, acolo unde te afli trebuie să muncești, altfel n-ai nicio șansă la ceva mai bun.

 

Să nu accepți provocări și proiecte mari, să te menajezi? Exclus și asta: de multe ori cele mai incomode proiecte sunt cele care te „cresc” cel mai mult. Să stai prea mult în zona de confort e cel mai rău lucru posibil.

Atunci ce?

Contrar celor mai înrădăcinate clișee, soluția nu este să zici „NU” mai des – deși a spune când nu mai poți este o parte a problemei. Asta cu NU-ul e o realitate, doar că eu am învățat s-o privesc altfel, într-un mod mai ușor de digerat și de aplicat. E vorba despre a-ți spune ție DA mai des. 

 

Când te gândești „Trebuie să zic nu, trebuie să zic nu”, acolo e un zid mai mult teoretic: poate tu chiar îți dorești să mai faci 5 proiecte în plus, să te afirmi, să impresionezi șeful, să-i arăți că tu poți, poți, poți. Să-ți arăți ȚIE că poți. Eu tot ce am făcut, chiar și atunci când picam de oboseală, am făcut din convingere, nu m-a silit și nu m-a biciuit nimeni.

 

Strategia lui NU nu e aproape niciodată o strategie bună la nivel motivațional, fiindcă nu știu câtă satisfacție avem când spunem NU unui lucru pe care simțim că am vrea să-l facem. Uneori mintea chiar vrea să zică DA, să se afirme, să demonstreze, doar că uită că mai există un element esențial în ecuație: TU, EU, NOI. Propria persoană.

 

Mult mai productiv în materie de schimbat viața mi se pare să ne spunem nouă DA. Adică să acceptăm proiecte, să mai facem o noapte nedormită dacă e ceva ultra-important (hai să fim serioși, cui nu i s-a întâmplat?), să acceptăm că există perioade super-ocupate în care timpul ne va fi drămuit la secundă, DAR, DAAAAR… să fim tot timpul conștienți că persoanele cele mai importante suntem noi. Și că trebuie să existe o echitate: cât dăm, atâta să primim înapoi. Adică să punem o stavilă atunci când lucrurile scapă de sub control sau, ideal, înainte să apuce să ne scape.

 

Avem o perioadă de muncă zi-lumină? În regulă, dar apoi trebuie să vină o perioadă în care să ne dăm voie să ne tragem sufletul. Nu să plecăm în Maldive pe o insulă pustie, dar să ne asumăm faptul că vom da motoarele mai încet și ne vom permite să ne reîncărcăm. Cine n-are baterii nici pentru sine nu poate să dea energie nimănui.

 

Vrem să facem 20 de proiecte într-o lună fiindcă acele 20 sunt proiectele vieții noastre? Bun! O să tragem tare, dar luna următoare tragem linie la 5 sau 10, ca să nu murim. Despre asta e vorba. Ideal nu există, dar poate exista un echilibru. Și tocmai aici ratează cel mai des oamenii workaholici. La echilibru.

Sună egoist partea asta cu „persoanele cele mai importante suntem noi”, nu? De câte ori spun asta cuiva, simt cum interiorul lui respinge conceptul însuși. Corpul aproape că reacționează reflex, organic: „Nu, nu, dar eu nu sunt egoist de felul meu!”. Foarte rău! Tocmai asta e problema.

Suntem o generație crescută de o altă generație pentru care nimic nu era mai rău decât să fii sau să faci lucruri „doar pentru tine”. Glorificăm sacrificiul, ca nație, ceea ce e o prostie imensă (da, îmi asum când spun asta, poate să-mi sară în cap cine vrea): după ce am făcut copilul nu mai contăm ca adulți, trebuie să trăim doar prin el și eventual să-i imputăm asta când mai crește; dacă avem soț nu trebuie să ne mai aranjăm că n-avem de ce, doar cine ne mai alege; dacă am trecut de 50 de ani cine se mai uită, deci nu mai contează cum arătăm și tot așa. Foarte eronat.

 

Egoismul sănătos – adică grija de sine și de binele personal, nu narcisismul – este cel care ne poate feri de boli, dezamăgiri, nenorociri și epuizare. Poate nu e deloc întâmplător că suntem atât de bolnavi și dependenți de medicamente, cu afecțiuni de care nu s-a auzit la vârsta noastră: fiindcă nu știm să mai ascultăm corpul când zice că nu mai poate. Îi turnăm pe gât o cafea sau un energizant și-i poruncim să facă bine să mai reziste, că noi avem treabă.

 

Un om care se iubește pe sine și își vrea binele nu o să accepte să moară la locul de muncă doar pentru a primi un „Bravo” cu jumătate de gură la următoarea ședință. Știe că viața și sănătatea lui valorează mai mult decât atât. Și chiar dacă nu muncește pentru acel ”Bravo”, ci pentru scopurile personale, tot știe că a sacrifica viața proprie pentru un scop profesional sau financiar, oricât de grandios, nu e un troc prea avantajos.

Chiar dacă își dorește din tot sufletul o promovare, un om care are o relație echilibrată cu el însuși își dorește în același timp să trăiască cât să apuce pensia. Și undeva, un beculeț se aprinde în creier atunci când a trecut de pragul de „burnout”. Atunci își ia o zi liberă, un concediu, un weekend fără muncă, o oră de plimbat fără țel prin parc, orice. Vorbim de oameni din corporații, nu de sclavi la galeră totuși. Partea cu „Nu se poate să zic nu” vine de multe ori din temerile noastre, nu neapărat din realitate.

Ne gândim că, dând focul mai mic din când în când, o să zburăm glorios pe geamul companiei. Atât de neimportanți și lipsiți de orice valoare ne credem? Chiar trebuie să demonstrăm ce putem cu prețul sănătății? Și când se termină partea asta cu demonstratul și putem să și trăim un pic? La un moment dat frica devine un mod de viață: chiar dacă nu mai avem bucurii sau avantaje din locul respectiv, strângem din dinți din frica de a nu… ce? De a nu mai fi considerați angajații model?

 

E ca bancnota legată cu sfoară, din farsele clasice: exact când ai întins mâna s-o apuci, se duce și mai departe. Până când înțelegem că soluția nu e să zicem NU la întâmplare, ci să ne ascultăm pe noi și să ne dăm seama cât de departe ne putem duce fără să ne frângem cu totul. Și în acel moment chiar nu mai e vorba de a zice NU, e vorba de a te uita în oglindă și a-ți zice: „Da, omule, am înțeles, nu mai poți să continui așa!”. Că oricum „omul” ăla din oglindă îți e cam străin, cu tot cu nevoile lui.

Ascultam zilele trecute o melodie de pe vremuri, de la Vama Veche, în timp ce tocmai încercam să-mi fac programul – destul de aglomerat – pentru următoarea perioadă. Să nu aveți impresia că fără un șef nu e la fel de greu să te abții de la a deveni workaholic. E la fel de greu, e o luptă continuă.

 

Și, ascultând „Epilog”, mi s-a aprins un beculeț la un moment dat. Revelațiile vin când nu le chemi. Spune acolo Chirilă ceva, după toată povestea cu lumea, cu dragostea, cu dezamăgirile: ”Și atunci… să nu uiți, de inima ta”. Am tresărit și cred că niciodată nu mi s-au părut mai clare și reale versurile alea. Așa simple, aproape banale cum sunt.

 

La asta se rezumă totul, oameni buni. Serios. Dacă aș fi știut acum 15 ani că esența vieții stă în melodia mea preferată de la Vama Veche, ar fi fost mai simplu, dar cred că aveam nevoie să dau cu capul de niște praguri. Nu, nu-ți face nimeni statuie, oricât de grozav ai fi, și mai ales nimeni în afară de tine n-are grijă de cel mai important lucru din lume. Pe care „statuile” nu-l au, iar cei care visează la statui și-l pierd încetul cu încetul, fiindcă nu mai au timp de el. Cei care vânează statuia aia din bronz cu coada ochiului obosesc și la un moment dat se trezesc că nu mai știu de ce au muncit și pentru cine.

Lucrul acela e inima ta. Adică tu, cu tot ceea ce ești, omule care iubești ceea ce faci sau iubești visele pe care le ai, dar uneori nu te iubești îndeajuns pe tine.

Foto: Shutterstock

2 Comments

  • Roxana spune:

    Preafrumos! Chiar minunat scris, daca pot folosi „minunat” pentru subiect.. De epuizarea prin munca cred ca sunt oameni afectati din toate domeniile. Nu as avea nimic in plus de adaugat, asa complet ai construit totul aici… zic asta dintr-un domeniu considerat „privilegiat” si „rasfatat” azi in Romania: IT-ul… unde reverul medaliei pt toate aceste privilegii inchipuite sunt: livrari la limita cu pretul „burnout”-ului angajatilor, overtime nemasurat (la care se adauga desconsiderare cand pur si simplu nu mai rezisti), stres materializat prin dificultati in a dormi noaptea sau zile/saptamani/luni grele dupa burnout. Angajatii sunt tentati sa traga de ei, sa fie angajati ultra-capabili (mai ales cand au fost candva elevi/studenti model), e dinr-o inertie a biciuirii de sine…

    Singura realitate ramae ca fiecaruia trebuie sa ii pese de sine, de starea lui de sanatate si de bucuria vietii si un semnal trebuie sa fie atunci cand acestea dispar sau se subrezesc din cauza presiunii permanente…

Leave a Reply