Propoziția care dă titlul articolului s-a întâlnit cu mine în urmă cu niște ani și mi-a rămas în minte.

 

„It’s Okay To Live A Life Others Don’t Understand”

 

Ce înseamnă o viață „de neînțeles”?

 

Pentru mulți, asta duce cu gândul la o persoană care se mută într-o chilie pe o stâncă, departe de restul lumii.

 

Ceva extrem, greu de cuprins cu mintea, un lucru pe care tu, cel care auzi de situație, nu l-ai face nici în ruptul capului.

 

De fapt, o viață greu de înțeles poate fi o viață care pur și simplu contravine „majorității” sau felului general în care ne-am obișnuit să se facă lucrurile.

 

O „viață de neînțeles” poate însemna:

 

Un introvertit care își trasează niște limite clare între ce îi place și ce nu.

 

Ne-am obișnuit atât de mult cu ideea asta că toți trebuie să fim mega-ultra-extrovertiți și „people persons” încât un om care preferă mai puține interacțiuni, locuri mai liniștite și un cerc mic de prieteni pare un ciudat.

 

De fapt, este doar un om care a înțeles care îi este firea adevărată, ce lucruri îl fac fericit și care nu simte nevoia să se forțeze să fie altfel doar ca să „dea bine”. Binele personal e mai important decât „ce crede lumea”.

 

Și dacă îmi pregătiți discursul cu ieșitul din zona de confort, am scris un articol întreg despre asta, aici: Zona de confort, teritoriul personal despre care nu trebuie să dăm socoteală nimănui.

 

Un om care alege să-și dedice viața unei pasiuni.

 

Eu îi admir enorm pe acești oameni, a căror viață gravitează în jurul unei activități.

 

Există pasiunea lor… și restul.

 

Nu contează domeniul – scriitori, psihologi, sportivi, biologi, chimiști – ei sunt genul acela de oameni pe care lumea îi numește, ironic, „genii neînțelese”, fiindcă se simt cel mai bine în lumea lor, disecând subiectele lor.

 

Există oameni care și-au dedicat viețile studiului unei molecule, analizei unei specii, perfecționării unui tip de săritură, căutării unui anumit penaj la o specie de păsări sau orice îți poate trece prin minte.

 

Când auzi de așa ceva, impulsul e să spui „Vai, ce ciudați… în loc să-și trăiască viața, ei stau și analizează… o moleculă? Sau caută o pasăre cu penajul gri-argintiu?”.

 

Da, fiindcă aceea e pasiunea lor, vocația lor, iar ceea ce pentru tine înseamnă „să-ți trăiești viața”, pentru ei poate fi doar timp pierdut de la pasiunea lor.

 

Suntem diferiți, Doamne-ajută pentru asta!

 

Un om care își dedică viața unei CAUZE.

 

La fel ca oamenii de mai sus… dar chiar mai greu de înțeles pentru lume.

 

Aici nu există nici măcar elementul de vanitate care, în cazul pasiunii, ar mai „disculpa” un pic situația în ochii oamenilor.

 

E vorba strict de dorința de a face BINE și de o satisfacție pur sufletească.

 

Oameni care fac 50 de kilometri ca să hrănească niște animale fără stăpân, oameni care își petrec weekendurile adunând haine și obiecte pentru familii defavorizate, oameni care în loc să meargă în vacanțe, își petrec fiecare oră liberă făcând ore de matematică sau consultanță de viață cu copii orfani.

 

Nimeni nu știe numele lor, nu sunt celebri, nu bat toba despre asta, nu le dă nimeni premii, dar pentru ei este cea mai mare satisfacție să facă aceste lucruri. Se hrănesc cu binele pe care-l fac altora.

 

Pentru majoritatea oamenilor ei sunt „nebuna aia cu câinii”, „ONG-istul ăla care vorbește mereu doar despre ajutat școli” și alte etichete asemenea.

 

Asemenea NEBUNI sunt favoriții mei și niciunul n-are vreo minimă tresărire pentru că lumea – majoritatea – nu înțelege vocația lor. Nici nu trebuie.

 

Un om care face o schimbare radicală în viața lui.

 

Cum să renunți la normele unei vieți „normale” și să te muți într-un sătuc uitat de lume?

 

Să te apuci de studiat biologie la 45 de ani? Să te faci vegan și să-ți faci și propria fermă?

 

Am auzit de multe ori sintagma cu „A luat-o razna la 40 de ani”. „Era om normal, dar a renunțat la tot și auzi, dragă, ce face”.

 

Toți trăim diferit, ne dorim lucruri diferite, iar înțelepciunea se sedimentează în momente diferite ale vieții.

 

Oamenii care au curaj să se desprindă de o viață bună, decentă, onorabilă, o viață pe care ar mai putea-o duce lejer până la adânci bătrâneți, pentru a alege un alt drum, de la zero, aceștia sunt oameni care cred cu adevărat în ceva.

 

Sunt oameni care au dorințe și un foc interior.

 

Nu contează ce spune restul lumii, ei tot vor arde acel foc până la capăt.

 

Oameni care nu vor ce vrea toată lumea

 

Există oameni care aleg să nu se căsătorească niciodată și sunt okay cu asta.

 

Există oameni care nu fac niciodată copii și care își trăiesc viața frumos și demn.

 

Există oameni care preferă să stea într-un apartament înghesuit de bloc, dar să aibă pereții plini de tablouri și obiecte de artă. Ei așa sunt fericiți.

 

Există oameni care aleg să facă 15 copii și nu văd o vocație mai importantă decât asta.

 

Există oameni care nu simt nevoia să vadă lumea. Sau care se simt bine în același loc, mergând anual la același hotel, timp de 25 de ani.

 

Și mii de astfel de exemple. 

 

Nu există o singură cale de a trăi, dar există un singur MOD de a trăi frumos: văzându-ți de alegerile tale, făcând bine pe cât posibil sau măcar nefăcând rău.

 

Atâta tot.

 

În rest, există o mie de opțiuni posibile și nu e treaba nimănui să le judece.

 

Și un epilog

 

Acum două seri, la musicalul „Familia Addams”, despre care am povestit pe Instagram, asta a fost ideea care mi s-a tot rotit prin minte: că normalitatea e o iluzie.

 

Celebra și macabra familie americană Addams – considerată la fel de faimoasă în cultura pop precum familia Kennedy – se întâlnește, în acest musical, cu familia Heineke: ultra-normală, solară, pozitiv-gânditoare și clișeistic americană. 

Pentru că Wednesday, fata Addams-ilor, este îndrăgostită de Lucas, băiatul familiei Beineke, cele două familii trebuie să se întâlnească la o cină.

 

Înainte de seara fatidică, Wednesday își strânge toată familia, cu tot cu majordomul zombie, bunica-fantomă și celelalte personaje lugubre, și le spune: „Vă rog, măcar pentru o seară, putem încerca și noi să fim normali?”.

 

În același timp, Lucas, băiatul familiei „perfect-americane”, în care mama vorbește în versuri și tatăl în citate motivaționale, are aceeași doleanță de la părinții lui: „Vă rog, pentru o seară, puteți încerca și voi să fiți NORMALI?”.

 

La final, după două ore și jumătate de râs, îți dai seama că întotdeauna viața ta va fi imposibil de înțeles de către cineva… și că e perfect așa.

 

Fie că e vorba de o persoană care nu înțelege, de douăzeci sau de toată societatea, scopul nu este să primești cât mai multe „bife de acceptare” de la lume. Nu e un concurs de semnături.

 

Dacă modul tău de a trăi reprezintă pentru tine expresia valorilor și a principiilor personale, nimic altceva nu contează.

 

Bineînțeles, atât timp cât nu faci rău nimănui și atât timp cât stilul tău de viață nu reprezintă abuzul ori nedreptățirea altora, dar cred că asta se subînțelege în tot ce am scris mai sus.

 

Prea mulți oameni trăiesc de la o confirmare la alta, de la o aprobare la alta, de la admirația cuiva la admirația altcuiva, fără să se oprească și să-și pună întrebarea: „Bun, dar dacă n-ar fi toate astea, dacă nu m-ar vedea nimeni… care ar fi lucrurile importante pentru mine? Valorile mele? Lucrurile în care cred?”.

 

Toți suntem puțin duși cu pluta, nebuni, ciudați pentru cineva, dar dacă atunci când stingem lumina, seara, și punem capul pe pernă, simțim că ziua care a trecut a fost o zi BUNĂ, în care nu ne-am dorit să fim altundeva, trăind o altă viață, atunci altceva nu mai contează.

 

E pur și simplu minunat să fii… exact cine ești cu adevărat.

 

Timpul e scurt, așa că – dacă încă nu știi – apucă-te să afli!