Pe cât de mult îmi place să citesc, pe atât de mult îmi place și să dau mai departe ceea ce m-a inspirat, de aceea împărtășesc mereu cu voi idei și gânduri extrase din lecturile mele.

 

Proiectul „Cartea lunii” s-a potrivit, așadar, ca o mănușă, pentru că am ocazia să citesc cărți și să le povestesc mai departe comunității Myhive România, comunitatea creată în jurul spațiului de co-working în care îmi desfășor activitatea din 2021 încoace.

 

Am povestit aici despre CARTEA LUNII PE INSTAGRAM, iar acest articol este despre aceeași rubrică, dar desfășurată pe pagina de LinkedIN myhive România.

 

Vă las mai jos cărțile și cronicile lor, trebuie doar să dați clic pe fiecare imagine și veți fi trimiși spre postarea de LinkedIN aferentă, cu toate informațiile și detaliile extrase de mine. Lectură plăcută!

Pe cât de mult îmi place să citesc, pe atât de mult îmi place și să dau mai departe ceea ce m-a inspirat, de aceea împărtășesc mereu cu voi idei și gânduri extrase din lecturile mele.

 

Proiectul „Cartea lunii” s-a potrivit, așadar, ca o mănușă, pentru că am ocazia să citesc cărți și să le povestesc mai departe comunității Myhive România, comunitatea creată în jurul spațiului de co-working în care îmi desfășor activitatea din 2021 încoace.

 

Vă las mai jos cărțile și cronicile lor, trebuie doar să dați clic pe fiecare imagine și veți fi trimiși spre postarea de Instagram aferentă, cu toate informațiile și detaliile extrase de mine. Lectură plăcută!

Seria de lecturi despre carieră și business pe care le-am citit pentru contul de LINKEDIN myhive le găsiți AICI.

Cel mai greu lucru este să rămâi tu însuți: în fața vremurilor, a oamenilor, a trendurilor, acum și a roboților AI care pot semăna cu oricine și orice și pot crea orice în câteva secunde.

 

E tentant să privești succesiunea tendințelor și a epocilor și să oferi ceea ce se cere: să iei forma vasului în care ești turnat e mult mai ușor decât să te înfigi cu călcâiele în pământ și să lași valurile să treacă.

M-am gândit mult la asta weekend-ul trecut, la volanul modelelor Porsche 911, pe drumurile șerpuitoare ale Cretei, pentru că mașinile mi-au fost mereu un loc preferat de meditație: când am drumul în față și toate simțurile activate la maximum, mintea expulzează tot ce e redundant și-mi servește pe tavă lucruri pentru care altminteri ar trebui să sap.

 

Cum ar fi: „De ce ai această apăsare pe piept?”, ”Ce îți dorești?”, „Nu cumva faci cam multe concesii care ajung să te frustreze?”

 

În timp ce mă strecuram pe un drum grecesc de țară care s-ar fi putut califica lejer drept uliță, m-am trezit gândindu-mă la toate momentele din ultimii ani în care m-am făcut mică de tot, doar pentru a nu deranja.

 

Aventura Porsche 911 în Creta ne-a dezvăluit latura sălbatică și mai puțin bătătorită turistic a insulei, iar transformarea unei case pe plajă în Porsche Villa a teleportat o capsulă de „ADN Porsche” pe o plajă grecească: un șirag de 911 strălucitoare în garaj, pentru explorat insula în zilele caniculare de toamnă grecească, respectiv o întreagă bibliotecă de albume emblematice Porsche, de răsfoit în living, cu o spanakopita în față, ca răsfăț pentru serile noastre cretane.

Dacă multe deplasări de presă pun accent pe individualități care vin împreună doar formal, urmând ca fiecare să-și facă treburile în paralel cu restul grupului, experiențele Porsche sunt mereu bazate pe comunitate, un alt cuvânt-cheie din universul brandului: în cele trei zile petrecute în Creta, jurnaliștii au locuit în aceeași casă, au împărțit un living, o grădină și o bucătărie și au condus împreună.

 

Și, pentru ca unicitatea experienței să fie desăvârșită, o parte din drumul care înconjoară portul cretan Sitia a fost închisă, timp de câteva ore, special pentru a putea testa anumite funcții, precum Launch Control (despre care am povestit mai multe la experiența Porsche de pe circuitul de la Istanbul, în articolul meu, Mindfulness pe circuitul de Formula 1)

 

Parte din seducția Porsche ține exact de această promisiune a autenticității și a liberității absolute: iconicul 911 este o mașină pe care o poți conduce zilnic spre birou, dar la fel de bine poți s-o turezi la maximum pe circuitul de Formula 1 sau să te strecori cu ea pe un drum grecesc de pământ bătătorit.

Este strict alegerea ta unde simți că te potrivești mai bine, sunt alegerile tale, este traseul tău.

 

Și, tot de asta, evenimentele internaționale ale brandului reunesc cu succes jurnaliști auto îndrăgostiți de detaliile tehnice, dar și creatori de conținut care se ocupă de design și cultură ori influenceri de lifestyle: fiecare va surprinde cu totul altceva din mixul care face fascinantă povestea Porsche.

De-a lungul timpului, concluziile mele de la evenimentele Porsche au avut prea puțin de-a face cu caii putere și infinit mai mult cu astfel de revelații de lifestyle.

 

Da, am fost fascinată și de faptul că noul Porsche 911 Carrera GTS are o motorizare T-Hybrid care îi îmbunătățește radical performanța, adăugând un minim de greutate (doar 50 de kilograme în plus) și activându-se automat, ca o piesă de puzzle care cade singură în locul potrivit.

Dar cel mai mult mă inspiră, de fiecare dată, modul în care Porsche 911 și-a păstrat neclintit ADN-ul, în peste 60 de ani de existență, în poate cea mai nebună succesiune de epoci și de schimbări radicale de viziune și design.

 

Și cum, indiferent ce tehnologii stau să vină, liniile înclinate ale siluetei 911 vor dăinui, la fel și parteneriatele relevante Porsche, cu personalități și branduri din artă și cultură, nu cu oamenii hip și fără conținut care vin și pleacă.

 

Poate și de asta, ori de câte ori particip la câte un eveniment Porsche, ajung să mă gândesc activ la valorile mele personale și la scopurile de viitor, ca și cum m-aș recapitula singură, eu pe mine.

Care e „conturul” meu moral și cultural?

 

Care sunt liniile de la care nu m-aș abate?

 

Cât pot să mă adaptez, fără să renunț la curbele și arcele care descriu identitatea mea?

 

Și nu, absolut nimic nu bate sentimentul de a conduce un Porsche într-o zi de septembrie cu soare și temperaturi de 30 de grade, pe o insulă cu drumuri șerpuite și cu Mediterana strălucind în depărtare, ca și cum ar vrea să îți aducă aminte că unele lucruri nu se clintesc din loc, ci vremurile sunt cele care își fac loc printre ele.

Sunt o iubitoare de teatru, fără să fiu o expertă în domeniu, ceea ce mă duce pe un teren oarecum privilegiat, cel al spectatorului egoist.

 

Da, exact, egoist.

 

Când văd un spectacol, îl văd strict pentru mine, iar dacă se întâmplă să-mi trezească și o atare senzație demnă de dat mai departe, cu atât mai bine.

 

Dar, spre deosebire de un specialist care are în fișa postului să vadă anumite spectacole și să le evalueze după criterii profesionale, eu merg strict cu bucuria colecționarului de emoții.

 

Pe lângă mersul la teatru ca activitate săptămânală, merg la FITS (Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu) de aproape un deceniu și, în fiecare an, încerc să văd cât mai multe spectacole și să povestesc despre ele altor pasionați ca mine.

 

Întrebarea din titlu – adresată de o cititoare Fine Society pe care o știu de multă vreme – m-a intrigat și m-a provocat prin sinceritatea ei, dar mi-a trezit și un gând.

 

Chiar trebuie să fie la superlativ toate spectacolele? Mergem la un festival de teatru fiindcă acolo e o garanție a unei selecții imbatabile, fără de pată?

 

Articolul nu e doar consecința întrebării prietenei din comunitatea Fine Society, ci și a unor  întrebări pe care le-am primit des în ultimii ani: „Recomandă-mi un spectacol BUN”, ”Care sunt cele mai BUNE spectacole văzute de tine?”, ”Care sunt cele mai BUNE teatre?”, ”Care e cea mai BUNĂ comedie?”

Prinși între FOMO, lipsă de timp și deficit colectiv de atenție, căutăm certitudini, garanții, etichete cu 100% satisfacție.

 

Vrem să mergem la sigur… sau pe aproape.

 

Ceea ce nu e de blamat, doar că arta și cultura, de orice fel ar fi ele, lucrează în primul rând cu materialul clientului.

 

Mă fascinează de fiecare dată când citesc despre un spectacol iubit de mine că a fost catastrofic de prost. Sau invers, când un spectacol în care fiecare minut a fost resimțit de mine ca o formă de pedeapsă este ridicat în slăvi și premiat.

 

Acesta e cuvântul potrivit: fascinație.

 

E ceva fascinant în a observa cât de diferiți suntem în percepțiile și gusturile noastre și cum revelația mea poate fi rateul altcuiva.

 

Mi se pare reconfortant să citesc alte păreri tocmai pentru că viziunile altora lărgesc cadrul din care priveam eu: chiar și părerea cea mai incompatibilă și diametral opusă față de a mea poate ascunde câte un detaliu revelator.

 

Ca să revin la întrebarea din titlu: nu, la FITS nu toate spectacolele sunt extraordinare și nu cred că e vreun spectator de festival care să fi plecat identic satisfăcut de tot ce a văzut.

 

Unele spectacole mi-au rămas tatuate pe retină și în suflet și vor rămâne acolo.

 

Altele mi-au lăsat în minte o idee sau două, în timp ce restul a fost, pentru mine, redundant.

 

Câteva m-au plictisit sau agasat, pentru a mă surprinde apoi cu o idee care să salveze toată experiența anterioară.

 

Altele invers: au început bine și m-au dezamăgit la final.

 

Unele, foarte puține, m-au făcut să mă strâng în scaun și să-mi doresc să se termine mai repede… fie pentru că era totul mult prea dur, fie pentru că simțeam că pe scenă se stoarce în gol un fruct din care picurase deja ultima urmă de zeamă.

 

Un lucru e sigur: orice spectacol mi-a oferit ceva din puținul sau preaplinul lui.

 

Un anumit spectacol de dans – ”Toaca” – m-a dus cu gândul la copilăria mea bistrițeană și mi-a deblocat niște amintiri uitate.

 

O dramatizare după Federico Garcia Lorca m-a făcut să înțeleg cu totul altfel feminitatea trecutului și a prezentului, în oglindă.

 

Personajul „Iona” al lui Sorescu, interpretat de un japonez, a însemnat o reevaluare radicală a unui text pe care nu-l revizitasem din liceu și pe care l-am simțit răvășitor de intens.

O trupă de flamenco care a dansat pe „Ciuleandra” m-a emoționat într-un moment în care credeam că mi s-a atrofiat mușchiul patriotismului.

 

O orchestră din Kinshasa mi-a arătat că muzica africană și opera barocă se pot completa perfect una pe cealaltă.

 

Ba chiar există un spectacol care mi-a lăsat ca unică amintire faptul că am fost ridicată din locul meu de la capăt de rând – unde, recunosc, căzusem într-o desăvârșită blazare după prima jumătate de oră – pentru a dansa cu actorul principal pe scenă, pe melodia lui Dan Spătaru, ”Nicio lacrimă”.

 

Cu atât voi rămâne eu din acel spectacol, dar nu regret nicidecum că am fost acolo, am învățat ceva despre mine și reacțiile mele într-o atare situație.

 

Uneori, tocmai spectacolele pe care ne grăbim să ne includem în lista „rateurilor” ne oferă ceva… neașteptat.

Nu o exclamație de „Wow, a fost extraordinar!”, ci altceva.

 

Poate ne aduc aminte de ceva, ne fac punte în minte cu un alt moment similar, ne reamintesc un subiect sensibil sau poate doar ne educă gusturile.

Uneori, un „Așa nu” te învață mai mult despre tine decât „Așa da”.

 

Un spectacol care nu ne-a atins poate fi sâmburele unei revelații personale, poate chiar aceea că nu rezonăm cu viziunea unui anumit regizor, cu un anume actor sau cu un anumit tip de spectacol.

 

Eu am o listă intimă de preferințe, dar și reversul ei, iar ambele sunt la fel de valoroase pentru mine, pentru că le-am obținut după o îndelungată muncă de autocunoaștere și zeci sau sute de spectacole văzute.

 

Trei exemple: nu rezonez cu teatrul în teatru și cu spectacolele în care actorii ies din rol; nu-mi place când se țipă mult pe scenă (mă închid emoțional în loc să mă deschid) și nu-mi plac spectacolele de magie, oricât de senzaționale ar fi ele.

 

Știți ce mă sperie, în schimb, chiar mai tare decât nemulțumirea?

Nemulțumirea neasumată.

 

Nemulțumirea băgată sub preș, amuțită, ignorată ca și cum ne-ar fi rușine de ea.

 

Ca atunci când vezi un spectacol care nu îți place, dar nu-ți dai voie să nu-ți placă, fiindcă e semnat de un nume mare și „sigur a știut domnul/doamna X ce face acolo, nu ne pricepem noi și de asta n-am înțeles.”

 

Faptul că nu ai fost atins de poveste sau că ea nu a fost pe sufletul tău nu înseamnă că e un spectacol prost, la fel cum nu înseamnă, scuzați, nici că spectatorul e prost.

 

Înseamnă fix asta: că nu a fost pe gustul tău și singura ta datorie este să-ți descoperi acel gust, să lărgești fanta prin care privești lumea și s-o faci cât mai încăpătoare pentru toate interesele tale.

 

Și, dacă te întreabă cineva într-o zi dacă te duci la teatru fiindcă sunt toate spectacolele alea atât de bune încât să merite timpul? (o întrebare valabilă și pentru cărți, filme, concerte clasice, rock sau orice), răspunde-i atât: Nu sunt toate bune, dar sigur toate mi-au fost bune la ceva.

Experiența unui festival, de orice tip ar fi el, dar mai ales unul de teatru, este eminamente personală.

 

Oricât de faimoase și lăudate ar fi unele spectacole, orice fel de liste ai împărtăși cu alte persoane, ceea ce alegi să vezi este amprenta ta personală. Amprenta ta culturală.

 

Eu una mi-am ales spectacolele prin prisma curiozităților, gusturilor și intereselor decantate în ultimii ani și, din păcate, nu am apucat să văd chiar tot ce îmi doream.

 

Multe reprezentații erau la aceleași ore cu alte spectacole dorite și mi-am făcut o notă mentală să merg să le văd “la ele acasă”, de exemplu Ierbar la Târgu Mureș și Trilogia memoriei la Craiova.

 

Fiecare își știe prioritățile, așa e normal și indicat.

 

Iată ce am văzut eu și ce impresii mi-au lăsat, în ordinea vizionării:

 

ZIUA FURNICII ZBURĂTOARE

The Guildford School of Acting, University of Surrey

 

O comedie neagră despre moarte și doliu care reușește să fie savuroasă și senină.

 

Totul se petrece în Ziua furnicii zburătoare, momentul din vară în care aceste insecte – care trăiesc doar 24 de ore – ies din pământ încercând să experimenteze viața.

 

O profesoară le dă copiilor ca temă să analizeze ofilirea unei plante pentru a înțelege ciclurile vieții, iar trei frați, împreună cu familiile lor, se reunesc într-o cameră de spital pentru a-și lua rămas bun de la mama lor aflată pe moarte.

 

Relațiile dificile de familie, incapacitatea oamenilor de a sta cu emoțiile lor și toate lucrurile nespuse ale fiecăruia se încâlcesc într-o intrigă cu emoție și umor.

 

GRĂDINA DE STICLĂ

Teatrul Mihai Eminescu, Chișinău

 

Realizat după romanul Tatianei Țîbuleac, spectacolul este o cronică dură a căutării propriei identități, într-un cartier sărac din Chișinăul aflat sub dominație sovietică.

 

Salvată dintr-un orfelinat de o rusoaică oportunistă care oscilează între interes și sentiment matern, o fetiță traumatizată încearcă să-și găsească locul într-o lume care o abuzează constant.

 

Povestea este expusă în două planuri temporale, al fetiței și al femeii adulte, ambele prinse între obligația de a vorbi rusește, chemarea spre limba moldovenească și iluzia unei patrii complet străine, România.

 

VIZIONARA

Schaubühne Berlin

 

Cu siguranță cel mai dur și violent spectacol văzut la festival, pe jumătate ficțiune și pe jumătate poveste adevărată.

 

Pe scenă, actrița Ursina Lardi interpretează o fotografă de război care și-a ales cariera datorită fascinației pentru violență.

 

Este supranumită „Vizionara” fiindcă surprinde pe aparat exact secunda în care se întâmplă dezastrele, de la atentate și catastrofe naturale, până la începutul unui genocid.

 

Totul până într-o zi, când este ea însăși victima unui act de o violență extremă.

 

Povestea fictivă de pe scenă alternează – și interacționează – cu cea adevărată de pe ecran: istoria reală a lui Azad, un tânăr irakian căruia ISIS i-a tăiat mâna dreaptă și care nu poate uita voluptatea cu care oamenii din țara lui savurau execuțiile publice și actele sângeroase ale teroriștilor.

 

ULTIMA GENERAȚIE

Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu

 

Opt actori tineri și șase povești distopice care explorează perspectiva unui viitor în care ultima generație e cea care stinge lumina.

 

Într-o lume aflată în declin, există multiple scenarii care se pot întâmpla, de la un AI care să apese butonul de „Erase humanity” până la perspectiva unei lumi divizate de război în care cei incapabili să ucidă vor fi considerați rasa inferioară.

 

FLAMENCO FUSION

Spanish Flamenco Ballet

 

Un spectacol de flamenco în stil contemporan, un mozaic de influențe care mi-a trezit o emoție pe care rareori o regăsisem la acest tip de performance.

 

Piesa de rezistență: trupa condusă de coregraful Iván Gómez a avut inclusiv un moment de flamenco pe melodia tradițională românească Ciuleandra, interpretată live pe scenă de o trupa de muzicieni spanioli.

 

ANIVERSARE

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad

 

Un restaurant de lux și două mese aniversare, servite de același chelner.

 

Prinse în goliciunea și duplicitatea propriilor vieți, personajele par mai degrabă caricaturi decât oameni în carne și oase, dar la o privire mai atentă sunt exact tipologiile societății contemporane: oamenii dornici de atenție, de consum, de statut, de plăceri intense și trecătoare.

 

Pentru a accentua atmosfera de  viață ca o scenetă pe care o punem în scenă pentru a-i impresiona pe alții, spectacolul este presărat cu șlagăre cunoscute ale anilor 80-90, de la Mihaela Runceanu la Dan Spătaru,

 

VIOLONCELUL

Jo Strømgren Kompani

 

Un spectacol de dans contemporan pe muzică de violoncel, gândit ca un performance cameral: intim, subtil, conceptual.

 

Spiritul nordic și emoția tipică a nordicilor este firul roșu al spectacolului, care alunecă la un moment dat și într-o zonă ușor austeră și întunecată, dar nu lipsită de poezie.

 

NIJINSKI: AGONIE ȘI EXTAZ

Teatrul Odeon, București

 

Un spectacol pe care l-am adorat la București și am vrut să-l regăsesc și la FITS, pe scena Centrului Cultural Ion Besoiu.

 

Este revenirea spectaculoasă pe scenă a dansatorului și coregrafului Răzvan Mazilu, care reface cu sensibilitate și suprarealism povestea celebrului dansator Vaslav Nijinski.

 

Pentru că adevăratul Nijinski a mers de la apogeul artistic la declinul mental, spectacolul este profund simbolic, încărcat de suprarealism și pe alocuri hipnotic, cu un final imposibil de șters din minte

 

TOACA

Teatrul Polonez de Dans din Poznań

 

Un spectacol de dans contemporan ca o capsulă despre ce înseamnă identitate românească, realizat de 3 coregrafi români: Ștefan Lupu, Andrea Gavriliu, Mădălina Dan.

 

Măști tradiționale, nostalgii, port popular, credință, macrame-uri, folclor, șlagăre, simboluri, identitate, tradiție.

 

Și, bineînțeles, toaca. Plus o întrebare: când îți e dor de casă, ți-e dor de familie sau de țară?

 

Spectacolul a fost realizat cu 14 dansatori talentați ai Teatrului Polonez de Dans din Poznań, absolut incredibili în interpretarea lor. Bonus: au și cântat în limba română, la un moment dat.

 

IONA

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu & Tokyo Metropolitan Theatre

 

Un one-man-show interpretat în japoneză de actorul Kuranosuke Sasaki, care duce textul metaforic și încărcat de simbolism al lui Marin Sorescu într-o zonă profund umană, cu care pot rezona toate vârstele în mod diferit.

 

Pentru un text din programa școlară, adesea inclus în categoria „lecturi impuse”, Iona se dezvăluie diferit la vârste și momente diferite, iar transpunerea sensibilă a lui Silviu Purcărete, în decorul și design-ul de lumini al lui Dragoș Buhagiar, duce textul de pe hârtie într-un tridimensional memorabil.

 

CASA BERNARDEI ALBA

Teatrul de Stat Constanța

 

Deși a fost scrisă de Federico Garcia Lorca în 1936 pentru a surprinde drama femeilor din satele Spaniei, piesa surprinde feminitatea universală ca o repetiție a aceluiași tip de soartă.

 

Spectacolul montat de Teatrul de Stat Constanța creează un univers vizual și auditiv hipnotizant și misterios, pentru drama celor 8 femei închise într-o casă aflată într-un perpetuu doliu, unde tensiunile și frustrările încep să mocnească.

 

FRUMUSEȚE PURĂ

Beijing Dance Academy

 

Frumusețea patrimoniului cultural chinez, transpusă în mai multe momente de dans, ca un colaj de imagini într-un album: caligrafia tradițională chineză, soldații din armata de teracotă a Chinei, curgerea fluviului Galben sau frumusețea unei figurine de porțelan, toate se transformă în momente coregrafice de maximă precizie și delicatețe.

 

Un spectacol eminamente clasic, dar minuțios ca o miniatură chinezească.

 

TRĂIASCĂ FLAMENCO!

Manuel Liñán

 

O experiență de flamenco de o intensitate ieșită din comun, care schimbă percepțiile despre acest tip de dans, dar și despre limitele corpului uman.

 

O trupă de dansatori bărbați, îmbrăcați în costume tradițional feminine de flamenco, a reușit să transmită publicului o poveste cu un fir narativ clar, într-o combinație de forță, umor și emoție.

 

POVESTEA PRINȚESEI DEOCHEATE

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

 

Pe baza unei piese tradiționale kabuki, Silviu Purcărete a scris un scenariu original și l-a montat ca o serie de stampe japoneze, dar cu mister, crime, reîncarnări și răzbunare.

 

Preotul Seigen și ucenicul Shiragiku nutresc sentimente interzise unul față de celălalt și decid să se sinucidă pentru a-și trăi iubirea într-o viață viitoare.

 

Doar Shiragiku moare, iar după 16 ani, vizitat de Prințesa Sakura, Seigen recunoaște în ea reîncarnarea lui Shiragiku și se îndrăgostește iar.

 

Însă prințesa e înrudită cu un clan periculos, are un copil din flori cu un tâlhar, iar povestea escaladează și se ramifică de la o scenă la alta.

 

LOVITURA DE GRAȚIE

Fabrizio Cassol, Alain Platel & Rodriguez Vangama

 

O orchestră neconvențională de 13 muzicieni din Kinshasa și un contratenor senegalez interpretează arii de muzică barocă, mixate ingenios cu muzică tradițională africană, rock și jazz.

 

Totul într-o abundență de costume spectaculoase, coregrafii și momente de improvizație.

 

LUMI NOI

Bill Murray, Jan Vogler and Friends

 

Un spectacol de “cuvinte și muzică”, susținut de Bill Murray alături de violoncelistul Jan Vogler și prietenii, respectiv pianista Vanessa Perez și violonista Mira Wang.

 

Texte selectate din Mark Twain, Ernest Hemingway, Walt Whitman, James Fenimore Cooper, combinate cu melodii semnate de Leonard Bernstein sau George Gershwin, dar și cu partituri de muzică clasică, gândite să creeze o punte între valorile americane și cele europene.

 

NINA – O BIOGRAFIE POETICĂ

 

O dramatizare de Rodica Mandache după fragmente din jurnalele poetei Nina Cassian, în anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea acesteia.

 

Spectacolul de teatru radiofonic pe care l-am urmărit în cadrul unei sesiuni-lectură este dialogul Ninei – interpretată de Rodica Mandache – cu propriul jurnal, jucat de Ciprian Scurtea.

 

Povestea este un bilanț al vieții Ninei, de la marile iubiri și neîmpliniri până la deziluziile politice ale unei scriitoare care s-a refugiat la un moment dat în literatura pentru copii pentru că era singurul loc în care regimul comunist mai dădea voie la metaforă.

Când vine vorba despre evenimente și festivaluri, îmi place să primesc mai mult decât ofer.

 

Da, ați citit corect și o să și explic de ce: nu merg decât în locuri unde ceea ce primesc – emoție, informație, întâmplări, întâlniri – e mult mai consistent decât efortul, timpul și energia pe care le investesc.

 

Ca persoană introvertită și care „arde” puternic pe interior la orice interacțiune cu multă lume, am învățat să nu mă risipesc: merg la foarte puține evenimente, festivaluri și „întâmplări” publice și le aleg pe cele care au cu adevărat sens pentru mine și pentru comunitatea FINE SOCIETY, căreia încerc să-i împărtășesc lucruri cu adevărat valoroase, nu umplutură.

 

De cinci ani încoace, Romanian Creative Week de la Iași e evenimentul pentru care mă pregătesc cu minimum o lună înainte și în jurul căruia îmi fac agenda din luna mai.

 

Sunt multe proiecte pe care le-am refuzat sau le-am amânat și care au primit ca răspuns „Îmi pare rău, voi fi la Iași la RCW în mai”, chiar dacă unele erau propuneri de proiecte comerciale, iar Romanian Creative Week este strict un proiect de pasiune, nu un parteneriat plătit.

 

Săptămâna pe care o petrec anual la Iași îmi rămâne în gând tot anul, fiindcă e ca un comprimat de creativitate cu eliberare treptată: multe instalații, spectacole, evenimente, dezbateri, toate adunate într-un timp scurt, dar care lasă urme pentru mult timp după ce vizita s-a încheiat.

 

Ce e special la RCW Iași?

 

Pentru că partea de modă, Romanian Fashion Week, este foarte vizibilă, la fel și podiumul spectaculos care se amenajează anual în fața Palatului Culturii, multă lume mă întreabă de RCW făcând referire la modă. „Ah, știu, e evenimentul de modă de la Iași”.

 

Da, este și asta, dar e mult mai mult decât atât.

Moda – partea de Romanian Fashion Week – este doar una dintre componentele RCW.

Romanian Creative Week este, oficial, cel mai mare festival de creativitate din toată Uniunea Europeană, reunind peste 11 industrii creative, de la modă, arhitectură și meșteșuguri până la gaming, teatru și dans.

 

Sunt peste 1.500 de artiști din 15 țări, peste 500 de evenimente, 100 de designeri și 400 de voluntari, asta însemnând nenumărate expoziții de artă, instalații, performance-uri stradale, spectacole de dans și teatru, dezbateri cu personalități culturale, lansări de carte, ateliere educaționale pentru artiști și multe altele.

Însuși faptul că se întâmplă la Iași mă bucură, fiindcă sunt o militantă fermă pentru descentralizarea culturii: nu TOTUL trebuie aibă ca loc de desfășurare Bucureștiul și mă bucură să pot călători pentru cultură și în țara mea, nu doar la expoziții sau evenimente notabile din străinătate.

 

Dincolo de cifre…

 

Ceea ce se simte din prima clipă este energia orașului în timpul RCW.

 

Iașiul este oricum un oraș cultural, dar în cele două săptămâni de Romanian Creative Week devine un hub de creativitate care angrenează atât obiectivele renumite din oraș, cât și micile comori ascunse.

 

De la ediție la ediție mai descopăr câte un loc pe care nu-l știam și care a fost adăugat pe harta manifestărilor RCW.

 

În cei cinci ani de când vin la RCW, am văzut fosta Baie Turcească a orașului transformându-se dintr-o clădire distrusă în actualul Centru Internațional de Artă Contemporană, cu unele dintre cele mai bune expoziții de artă văzute de mine în România.

La fel și Palatul Braunstein și cupola lui superbă, care se aflau în renovare în primul an de RCW, iar acum sunt perfect restaurate și găzduiesc expoziții și pop-up-uri pe care le aștept cu nerăbdare în fiecare an.

 

Totodată, am și descoperit locuri neașteptate din Iași, de exemplul Muzeul Mitropolitan și labirintul de coridoare subterane care au găzduit anul acesta secțiunea de ceramică a festivalului, LUT, sau spectaculoasa Sală a Mașinilor de la Palatul Culturii.

 

De fapt, cea mai mare „problemă” pe care o am în fiecare an este că vreau să văd cât mai multe și să scriu despre cât mai multe, iar ziua are doar 24 de ore.

 

Cum se consumă RCW?

 

Nu ai cum să bifezi, fizic, toate cele 500 de evenimente din cadrul RCW, așa că modul în care eu consum RCW este modul în care sfătuiesc pe toată lumea să o facă: selectând conform intereselor și gusturilor personale, așa cum un curator de artă alege tablourile dintr-o expoziție.

 

Eu una îmi fac planul și „desfășurătorul” dinainte să ajung la Iași, analizând programul în aplicația RCW și pe site.

 

Partea de artă este centrul meu de interes, așa că nu ratez expozițiile și instalațiile găzduite de galeriile din oraș, și îmi aleg zilele de vizită în funcție de spectacolele și dezbaterile care mă interesează cel mai tare.

De exemplu, anul acesta am ales datele deplasării special pentru a prinde și una dintre reprezentațiile spectacolului SUB APĂ, scris de Ionuț Vișan și montat de Teatrul de Vest din Reșița, invitat în cadrul RCW.

 

A fost o experiență memorabilă și probabil scenografia care m-a mișcat cel mai tare dintre toate cele văzute în ultimii ani.

 

HAZAR DANCE FESTIVAL

 

În cadrul Romanian Creative Week se desfășoară și un festival de dans ca limbaj universal de expresie, Hazar Dance Festival, care aduce artiști români și străini din zona de dans contemporan, street-dance, flamenco, balet, teatru fizic, acrobație și toate formele de expresie fizică.

 

 

Anul acesta unul dintre invitații speciali a fost celebrul Jesús Carmona, un dansator de flamenco fusion contemporan care a făcut un show incredibil în sala mare a Teatrului Național din Iași.

 

În cadrul Hazar Dance Festival eu am descoperit oameni care au rămas pe radarul meu pentru totdeauna: Alice Veliche și Radu Alexandru sunt doar două dintre nume, doi dansatori incredibili pe care i-am descoperit la o ediție trecută și pe care îi urmăresc în tot ceea ce fac.

Materialele mele video de la Romanian Creative Week, care surprind atmosfera și energia festivalului, le găsiți pe contul meu de INSTAGRAM.