Să mergi pe circuitul de Formula 1 nu este (doar) despre viteză.

 

Dacă era doar despre asta, eu nu aș fi fost acolo, pentru că strict adrenalina cailor-putere nu mă impresionează.

Mă fascinează, în schimb, inovația și multiplele feluri în care tehnologia te ajută să deții – și să pierzi, când e cazul – controlul, deschizându-ți ferestre către posibilități noi de a trăi clipa.

 

În lumea de azi sunt puține locuri în care, odată intrat, să trăiești exclusiv momentul prezent, fără ca gândurile să-ți zboare în toate părțile.

 

Până acum, nu pusesem un circuit de Formula 1 pe această listă, dar nu ai cum să stai pe circuit o zi întreagă și să te gândești la ce facturi mai ai de plătit sau ce documente de arhivat, în timp ce iei curbe cu o mașină care atinge 100 de kilometri la oră în 2,7 secunde.

Adrenalina vitezei vine atât din entuziasm, cât și din frică: ne entuziasmează și ne sperie deopotrivă, iar frica se numără printre lucrurile care ne țin ancorați în prezent.

 

Când te lupți cu forța centrifugă și centripetă, adrenalina spațiază distanța dintre secunde, iar prezentul devine mai încăpător.

 

Dintr-un minut, simți toate cele 60 de secunde, una câte una.

 

Fiecare secundă e plină de decizii și observații concrete, despre clipa prezentă: jaloanele, curbele, înclinația, curba care urmează, apoi următoarea și tot așa.

 

Toată experiența despre care scriu în acest articol s-a petrecut în cadrul unui program creat de Porsche și denumit Porsche on Track: un curs de condus intensiv pe circuitul Intercity Istanbul Park, gândit pentru a pune în valoare fiecare model Porsche la performanțele sale maxime.

 

Tehnic, pista are o lungime de 5.338 km, cuprinde 14 viraje și are o elevație de 40 de metri. În cadrul parcului de Formula 1, cele 25 de modele Porsche sunt testate de fiecare participant în ipostaze diferite: de la slalom printre jaloane la Launch Control, off-road sau circuit.

 

Nu vreau să scriu doar despre ce înseamnă un circuit de Formula 1, fiindcă acestea sunt detalii care se găsesc mai degrabă într-o broșură descriptivă.

 

Dincolo de organizarea concretă a unei zile pe circuit, mai important este ceea ce trăiești acolo.

 

Și, cu riscul de a mă repeta, viteza este probabil ultimul lucru pe lista lucrurilor pe care le-am adus cu mine din această experiență.

Am învățat, în schimb, despre:

 

EVOLUȚIE PERSONALĂ

 

Un circuit reprezintă, în primul rând, o lecție despre cât de rapid învață creierul uman, dacă are reperele adecvate.

 

La primul tur de circuit, parcurs la 11 dimineața, am mers cu puțin peste 90 la oră, fiindcă aveam nevoie să cartografiez mental locul, să înțeleg curbele.

 

Mi-a fost greu să nu ciupesc măcar frâna, din instinct, și a fost un exercițiu de încredere să accelerez la ieșirea din curbă, având încredere în aderența mașinii pe asfalt.

 

Am avut senzația că m-am luptat cu toate instinctele mele, dar și cu toate limitele și percepțiile legate de control.

 

Opt ore mai târziu, la volanul ultimei mașini pe care am condus-o pe circuit – Porsche 911 Carrera GTS – am croșetat curbele fără frică, ascultând îndemnurile pe care instructorii ni le făceau prin stație: Mai multă accelerație, și mai mult, și mai mult! Calc-o!

 

Circuitul este un spațiu cu propriile reguli, unde se suspendă anumite convenții ale lumii normale.

 

Cam ca la matematică, când așezam un număr în modúl și rămânea doar valoarea reală, fără niciun semn, pe circuit asemenea repere dispar.

 

Contraintuitiv față de viața cotidiană, accelerația devine prietena ta, cu condiția să o folosești cu mintea, nu cu instinctul: să apeși pedala când știi că e momentul potrivit, când ai deja în minte traseul și știi foarte clar ce rol are acel moment de forță maximă.

 

Nu am putut evolua ca șofer pe circuit decât după câteva ore, când în mintea mea schema locului a devenit la fel de clară precum cea a apartamentului în care mă trezesc în fiecare dimineață.

 

Un loc familiar și sigur, în care puteam să-mi permit unele riscuri bine cântărite.

 

 

ADAPTABILITATE

 

Am învățat despre adaptabilitate, pentru că pe un circuit te adaptezi de la secundă la secundă.

 

De multe ori, pe parcursul zilei, mi-a trecut prin minte acest gând: cum te adaptezi pe ploaie, ca șofer de curse?

 

Cum poți parcurge același traseu de zeci de ori, dozându-ți concentrarea, energia, viziunea de ansamblu?

 

 

Nu reacționezi, ci anticipezi.

 

Un pic ca în filmul Limitless, creierul este mult mai prezent și atent la tot ceea ce fac mașinile din jur, la indicațiile primite prin stație, la relieful în care se află.

 

La finalul zilei, am înțeles de ce un șofer de Formula 1 slăbește, în medie, două până la patru kilograme în timpul unei curse.

 

După o zi pe circuit, am plecat la hotel cu senzația că toată energia vitală mi-a fost extrasă din corp și evacuată pe țeava de eșapament a mașinii, deși din punct de vedere fizic singurul efort făcut fusese cel de a sta pe un scaun de mașină.

 

PERCEPȚIA IMPOSIBILULUI

 

Pe circuit, inclusiv lucrurile pe care le considerai de nefăcut ajung „realizabile”, ba chiar banale.

 

Să stai în dreapta la o demonstrație de Launch Control unde instructorul accelerează la 100 la oră în 2,7 secunde, apoi frânează brusc, iar tu – ca pasager ai senzația că te afli într-un avion care a ajuns de la sol la 11.000 de metri în 2.7 secunde.

 

Apoi să te urci tu la volan și să faci fix același lucru, fără teamă, simțind cea mai pură formă de adrenalină.

La fel și proba de slalom, unde trebuie să pornești cu accelerația până-n pământ, apoi să frânezi doar cât e nevoie pentru a te strecura printre jaloanele unui traseu strâns.

 

Doar că elementul de surpriză e acesta: nu trebuie să calci frâna.

 

Doar să o ciupești, piciorul tău să se afle acolo mai mult ca măsură de liniștire psihologică, dar nu să o apeși cu putere.

 

Cu credeți că este, pentru creierul uman, ideea de a intra într-un traseu de jaloane cu o mașină care merge cu 100 la oră, luptând cu orice instinct de a călca frâna până-n podea?

 

Pentru mine, a fost încă o lecție despre eliberare și letting go.

 

NEVOIA DE CONTROL

 

Experiența avută pe bucata de off-road a circuitului, unde am testat noul Porsche Cayenne pe drum accidentat, în pantă, prin apă și pe înclinație laterală, m-a învățat multe despre nevoia mea de deține controlul.

 

Nu îmi place adaptarea expresiei din engleză to be in control în română, deși ea se folosește tot mai mult în ultimii ani: să fii în control.

 

În românește nu EȘTI în control, ci DEȚII controlul.

 

Totuși, de data aceasta o să parafrazez această sintagmă, fiindcă experiența off-road a fost exact despre cum e să te afli complet în afara noțiunii de control.

 

Am scris aici despre experiența offroad de la Porsche Driving Center Istanbul, într-un articol dedicat: PUTEREA DE A RENUNȚA LA CONTROL.

 

FRICA ȘI PERCEPȚIILE EI

 

Totul în viață este o percepție, dar teama poate mai mult ca orice altceva.

 

Paradoxal, pe circuit senzația e mai puternică decât imaginea: din afară, totul pare mai puțin spectaculos decât este cu adevărat.

 

Urmărindu-i din afară pe alții în timp ce făceau proba de Launch Control, experiența părea aproape banală: o mașină care accelerează și frânează.

 

Înăuntru, în schimb, simți că tot corpul tău decolează.

 

Cu cât faci mai multe astfel de lucruri, le înțelegi și treci de ele, teama dispare, practic se volatilizează.

 

Îmblânzești și percepția, și realitatea, iar mesajul e simplu: am supraviețuit, pot controla acest mediu și… vreau să mă mai dau o dată!