În economia unei vieți, achiziția unui ceas mecanic, cu o inimă care bate înăuntru, este la fel de serioasă precum cumpărarea unei mașini sau achiziția unei proprietăți imobiliare.

 

Păstrând proporțiile, vorbim tot de sume consistente și de un obiect cu componentă investițională, adică exact motivul pentru care m-am ținut mereu departe de piața secundară de ceasuri.

 

Nu simțeam că aș putea recomanda ceva de la noi, pe acest domeniu, de unde și primul meu răspuns în momentul în care cei de la EraVault m-au contactat.

 

”Mulțumesc, dar nu cred că e un subiect pentru mine”.

 

Așa a început discuția noastră, iar ceea ce mi-a schimbat părerea și m-a făcut să-mi doresc să-i cunosc a fost o frază simplă, dar care spune cam totul: „Înțelegem, dar să știi că EraVault nu vinde și nu cumpără ceasuri decât cu acte. Fără excepții.”

 

Cum spuneam, e o frază simplă, dar în lumea complicată și palpitantă a ceasurilor pre-owned este o informație vitală.

 

Se vând și se cumpără atât de multe ceasuri fără acte, pe cuvânt, pe încredere și pe branding reputațional de genul „Am suficient de multă experiență încât știu dacă un ceas e original doar când îl iau în mână” încât atunci când cineva spune că e ori 100% legal, ori deloc, asta echivalează cu o veritabilă revoluție.

 

Nu e deloc întâmplător că în lumea internațională a ceasurilor pre-owned există o expresie elocventă: ”You buy the seller!”

 

Nu cumperi doar un Rolex, un Patek Philippe sau un Omega la mâna a doua, ci și reputația celui care ți l-a vândut, de care depinde tot restul relației tale cu ceasul: service post-vânzare, mentenanță, posibilitatea de a-l revinde, valoarea lui în timp. Totul.

 

Unul dintre proprietarii EraVault, cu care am stat de vorbă pentru acest material, a vrut ca totul să fie transparent, fără zone gri, tocmai pentru că s-a aflat, cândva, în postura unui client dezamăgit de piața secundară: „Când încă descopeream ceasurile și îmi construiam colecția, am cumpărat un ceas pre-owned care mi-a fost vândut ca nepurtat, dar ulterior mi-am dat seama că a fost polișat (lustruire care reduce zgârieturile și urmele de uzură, pentru a arăta „ca nou”, n. red)”, își amintește el.

 

La încheietura lui se află acum un Audemars Piguet Royal Oak cu mecanismul iconic creat în 1972 și brățara emblematică semnată de Gerald Genta (despre care am povestit în mai multe articole de pe site, de-a lungul timpului), un ceas cu poveste, pe care și l-a dorit fiindcă – pentru cunoscători – are cel mai frumos finisaj.

 

Când a renunțat la cariera în domeniul pieței de capital pentru a face business cu ceasuri, el a ales varianta lungă: să creeze o comunitate de clienți fideli, să facă totul transparent și fără să lase în urmă dezamăgiri, promisiuni încălcate și lucruri spuse doar pe jumătate.

Știți acei oameni care își încep poveștile de succes cu „Nu mă întreba cum am început?”.

 

EraVault și-a dorit să fie exact opusul, de aceea am și decis să elaborăm împreună un scurt ghid de reguli și de mituri spulberate, pentru oricine se gândește să cumpere un ceas pre-owned.

Un ceas fără acte pur și simplu NU există.

 

Un ceas fără acte este ca un om fără buletin de identitate: legal, nu există.

 

Chiar dacă pe piața secundară din România se practică masiv cumpărarea de ceasuri fără acte, compensând – în aparență – prin verificări amănunțite ale specialiștilor, absolut nimic nu poate înlocui existența actelor efective.

 

Elementul primordial în business-ul EraVault este faptul că nu există achiziție sau vânzare fără acte și fără o verificare temeinică, astfel încât documentele să corespundă întocmai cu seriile obiectelor vândute. Fără excepții.

 

Un ceas fără acte te expune la toate riscurile posibile. Poate fi un ceas fake, poate fi un ceas furat, poate fi o combinație de componente originale și de componente aftermarket, sunt nenumărate scenarii și toate cu deznodământ negativ.

 

Chiar dacă pentru multă lume este tentantă ideea de a cumpăra fără acte, dar la un preț care să compenseze acest dezavantaj, riscurile pe termen lung sunt mereu mult prea mari.

 

Doar un exemplu: inclusiv când călătorești cu un ceas peste hotare se poate întâmpla să ți se ceară să faci dovada provenienței acestuia, dacă el atrage atenția sau dacă există orice fel de suspiciuni.

 

Și nu, proveniență nu înseamnă „Am cumpărat de la un băiat în care aveam mare încredere.”

 

Se întâmplă aproape zilnic ca diverși proprietari de ceasuri să vină la EraVault pentru a-și vinde modele din colecție, croșetând povești palpitante pentru a justifica absența actelor: „Îl am de la un unchi, l-am primit cadou de la bunicul care a pierdut documentele, dar e sută la sută original. Există nenumărate scenarii pe care le auzim, dar răspunsul este mereu NU.”

 

Așadar, dacă țineți minte un singur lucru din acest articol: niciodată nu cumpărați un ceas fără acte verificate temeinic, chiar dacă ați auzit în jur că se practică sau că cineva a făcut-o și nu a pățit nimic sau că actele „sunt doar o formalitate”.

 

Actele sunt singura garanție reală că ați cumpărat exact obiectul pentru care ați plătit, restul sunt evaluări și promisiuni subiective.

 

* Ce pierzi și ce câștigi când cumperi pre-owned?

 

În esență, pierderea este emoțională, iar avantajul este financiar.

 

EMOȚIONAL, actul de a cumpăra un ceas, mai ales când este vorba despre un prim ceas serios, este strâns legat de experiență.

 

Nu e vorba doar de primirea unei cutii în schimbul unei sume de bani, ci de cum te simți din momentul în care intri în magazin și până când ai plecat cu ceasul pe mână.

 

Experiența „secundară” pierde adesea puncte la acest capitol, fiindcă sentimentul de a intra într-un boutique Rolex sau Breitling – sau orice alt brand – și a beneficia de atenția lor la detalii este greu de egalat.

 

Tocmai de aceea, cei de la EraVault au gândit spațiul lor ca pe un loc discret, tip concierge, cu programare prealabilă.

 

Se află la etajul al doilea al unei clădiri moderne, cu vedere spre lac, iar fiecare client are parte de intervalul său dedicat, în intimitate, cu un pahar de șampanie și cu atenția nemijlocită a echipei.

 

Asta transformă vizita într-un act intenționat, planificat din timp, nu în actul pur tranzacțional de a cumpăra un ceas în schimbul unei sume.

 

FINANCIAR vorbind, cu excepția câtorva branduri sau modele, cei de la EraVault pot să ofere un preț aflat sub prețul de listă din reprezentanțele oficiale.

 

 

”Aș spune că la aproape 99% la sută dintre branduri noi avem prețul sub prețul de retail al ceasului. Și nu cred că e chiar nesemnificativ să poți plăti uneori chiar și 10.000 de euro în minus, fără să ai niciun dezavantaj din asta”.

 

Deși pare a fi o afirmație de tipul Sună prea bine să fie adevărat, explicația este una matematică: ceasurile sunt achiziționate cu o marjă, iar EraVault știe să folosească matematica pentru a putea da marja mai departe, făcând totodată un profit.

 

„E o alegere: tu, ca vânzător, decizi dacă preferi să faci 100 de vânzări cu profit de 300 de euro fiecare și să aduci 100 de clienți noi, să zicem, sau să faci 2-3 vânzări, cu 1.000 de euro profit fiecare. Noi preferăm să construim o comunitate de oameni care au încredere în noi și care revin.”

 

* Uneori, piața secundară este singura variantă

 

Realist vorbind, există oameni pasionați de ceasuri care nu vor avea niciodată posibilitatea de a intra într-un boutique Rolex, Patek Philippe sau Audemars Piguet – ca să dau doar trei nume de ceasuri aproape imposibil de procurat în acest moment – și a pleca direct cu un ceas pe mână.

 

Cu atât mai puțin cu un anumit model de ceas sau cu cea mai râvnită referință a momentului.

 

Clientela acestor branduri se bazează atât de mult pe istoricul de achiziții și pe relația prealabilă cu brandul încât, realist vorbind, piața secundară este singura opțiune.

 

Tocmai de aceea, locul achiziției trebuie să fie ales cu responsabilitate, fiindcă niciun ceas, oricât de râvnit ar fi, nu trebuie obținut cu prețul liniștii și al integrității personale.

 

* Diferența dintre nou și nepurtat

 

Există o diferență între un ceas pre-owned nepurtat (dar care rămâne pre-owned, fiindcă vine de la un client care l-a deținut înainte) și un ceas nou-nouț, provenit de la reprezentanța oficială și care nu a avut alt proprietar înainte.

 

Ceasurile pre-owned din portofoliul EraVault provin atât de la vânzători individuali, cât mai ales din rețeaua imensă de reselleri internaționali certificați cu care brandul colaborează de ani de zile.

 

Totodată, există o componentă care individualizează business-ul EraVault în România: multe ceasuri din ofertă sunt noi-nouțe și provin direct de la diferite magazine orologere tip multibrand din întreaga lume, distribuitori oficiali ai respectivelor branduri.

 

„Avem în rețeaua noastră reprezentanțe internaționale ale anumitor branduri, vânzători al căror interes este să aibă rulaj mai mare, să nu țină ceasurile pe stoc, așa că prin aceste parteneriate noi putem oferi clienților noștri, de exemplu, un Cartier nou, cumpărat de noi de la un distribuitor oficial Cartier.”

 

 

* Mitul ceasului „unicat”

 

Un alt element care diferențiază EraVault pe piața românească este faptul că nu comercializează niciun fel de piesă orologeră „after-market”.

 

Deși acest domeniu este unul extrem de profitabil, el nu cadrează cu valorile companiei.

 

Denumirea de after-market desemnează acele ceasuri asupra cărora s-a intervenit după ieșirea lor din manufactură, pentru a fi făcute mai deosebite, mai scumpe sau pentru a deveni piese unicat.

 

De exemplu, există o diferență enormă între un model Patek Philippe din oțel care vine încrustat cu diamante din fabrică și un Patek Philippe din oțel, simplu, dar pe care cumpărătorul l-a dus la un bijutier specializat pentru a-i monta diamante sau alte pietre prețioase.

 

Este echivalentul „tuningului” la mașini, dar pentru ceasuri, ceva ce poate rezulta în obiecte inedite sau spectaculoase vizual, dar care sunt echivalentul unui Frankenstein orologer. De unde și denumirea de FrankenWATCH.

 

”Nu doar că acel ceas nu își crește valoarea cu valoarea diamantelor, ci în general își scade valoarea, fiindcă se consideră, la revânzare, că este un obiect asupra căruia s-a intervenit și care nu mai reprezintă o referință originală. Nu știi cum s-au montat acele diamante, cum a fost modificat ceasul și de către cine, deci nu este ceva pe care te poți baza și noi nu comercializăm asemenea piese.”

* Ce construiește reputația unui dealer de ceasuri?

 

Dincolo de rigurozitatea verificării ceasurilor și a transparenței, un dealer bun de ceasuri pre-owned este un om care înțelege suficient industria și are îndeajuns de multe conexiuni pentru a putea alimenta și pasiunile unor cunoscători și colecționari.

 

Dacă eu vin astăzi și cer un anumit model de ceas pe care mi-l doresc cu ardoare, el poate fi găsit în doar câteva zile, prin rețeaua internațională de distribuitori și dealeri la care este afiliat EraVault.

 

În cazul în care este vorba despre un model rar sau despre o referință care nu mai există în fabricație, căutarea poate dura câteva luni sau, cum s-a întâmplat cu un anumit Rolex Pearlmaster, chiar un an și jumătate.

 

Este practic o muncă de detectiv, din aproape în aproape, pe care o poate face doar cineva care înțelege piața.

 

Tot un bun dealer de ceasuri te poate ajuta să-ți creezi o colecție, făcând alegeri care să aibă sens pentru stilul personal, dar și pentru strategia ta de investiție pe termen lung.

 

”Dacă vine cineva la mine și îmi spune că vrea să înceapă o colecție care să reprezinte și o investiție, știu exact ce să îi recomand pentru a-și păstra valoarea în timp. Fiindcă, realist vorbind, cele mai multe nu își păstrează valoarea pe termen lung, trebuie să alegi cu atenție anumite branduri, colecții și referințe.”

 

* ”Ediție limitată” nu înseamnă un ceas mai scump

 

Oamenii își imaginează adesea că un ceas în ediție limitată este, automat, o piesă de colecție care se va vinde ulterior la prețuri de neegalat, practic o investiție care îți garantează, la o eventuală revânzare, un profit peste prețul plătit inițial.

 

Asta nu se întâmplă decât rareori, iar în portofoliul EraVault se află multe ediții limitate pre-owned care se vând în acest moment mult sub prețul la care au fost achiziționate.

 

Principiul cererii și al ofertei bate raritatea și hype-ul anumitor colaborări punctuale.

 

Un exemplu oferit de cei de la EraVault, care abordează tema cu pragmatism, este Hublot Big Bang Unico Nespresso Origin, o ediție limitată a prestigiosului brand Hublot realizată cu aluminiu din capsule Nespresso reciclate.

 

„Chiar dacă Nespresso e un brand frumos, nu e o colaborare care să aibă mult sens pentru iubitorii de ceasuri și e un bun exemplu de ediție limitată care nu își păstrează valoarea și cu atât mai puțin nu devine o raritate”.

* Cumperi vânzătorul, dar și comunitatea lui

 

În trei ani de existență, EraVault și-a format o comunitate formată predominant din oameni care revin pentru achiziții succesive și pentru a-și construi o colecție, nu pentru o experiență punctuală sau pentru adrenalina unei achiziții de moment.

 

Ca dovadă, în timpul întâlnirilor noastre, pe mesajul interlocutorului meu intrau mesaje la foc automat de la clienți care solicitau ceasuri sau întrebau despre cât ar costa un anumit model.

 

”Uite, chiar am revizitat acum discuția cu acest client și am văzut că a cumpărat până acum 10 ceasuri de la noi. A cumpărat un prim ceas, acum doi ani, apoi a tot revenit și chiar acum mă întreabă de un alt model despre care a citit și pe care și l-ar dori. Acesta e genul de clientelă pe care ne-o dorim pentru EraVault.”

 

* Mentenanța este esențială.

 

EraVault colaborează cu o echipă de specialiști, nu cu un singur om, fiindcă e nevoie de mai multe abilități la un loc pentru a te asigura că poți oferi, pe termen lung, condițiile optime de întreținere pentru un ceas.

 

Relația cu ceasul începe din momentul în care ieși pe ușa magazinului și, ca orice relație, ea se întreține cu grijă și cu provizioane de urgență.

 

„Înainte să am acest business, când cumpăram ceasuri pentru colecția personală, evitam mereu să fac achiziții online fiindcă aveam această idee că vreau ceva local: să știu că, în caz că vreodată am o problemă cu acel ceas sau am nevoie de ceva, există un contact, un om la care să apelez. În continuare cred foarte tare în asta și asta ne dorim să oferim.”

 

* Cumperi cu inima sau cumperi cu mintea?

 

Dacă scopul achiziției unui ceas este și unul investițional, un specialist te poate ajuta să alegi un model care să-și păstreze valoarea în timp.

 

Dacă e vorba strict despre pasiune și despre factorul „dragoste la prima vedere”, îți poți asuma că un anumit model îți face inima să bată și că vrei să-l ai la încheietură, chiar dacă nu îți poate garanta nimeni că valoarea lui în timp va rămâne aceeași.

 

Este echivalentul luptei dintre glasul iubirii și glasul rațiunii și depinde de fiecare cumpărător ce alege, atât timp cât i se oferă informația reală și corectă.

 

 

* Și, foarte important… cum vinzi?

 

Dincolo de achiziția unui ceas de pe piața secundară, vânzarea unor piese orologere care nu ne mai reprezintă sau pe care vrem să le înlocuim cu altceva trebuie făcută cu la fel de multă grijă.

 

Experiența gândită de EraVault pentru cei care vând un ceas către companie – sau care îl oferă în consignație, urmând să primească suma ulterior vânzării – este cel puțin la fel de elaborată și elegantă precum cea oferită cumpărătorilor.

 

„În cel mai bun caz, când nu e nevoie de verificări suplimentare, clientul primește banii pe loc, poate chiar și în zece minute, sau ceasul este acceptat imediat în consignație. Iar dacă avem nevoie de o analiză suplimentară, poate dura cel mult câteva zile”.

 

Chiar dacă uneori poate apărea componenta de jenă sau de stângăcie în rândul vânzătorilor – ideea de a înstrăina un bun personal nu e mereu confortabilă – în lumea ceasurilor vânzarea și cumpărarea, înlocuirea unor modele vechi cu altele care ne interesează mai mult reprezintă o normalitate.

 

Ca să facem o paralelă cu piața de capital, e și cum ai adăuga și ai scoate din portofoliul tău bursier diferite titluri, în funcție de cum evoluează piața sau de alegerile personale de la un moment dat.

 

Contează doar să o faci informat, cu integritate și să nu te lași pe mâna oricui!

 

Sper că a fost util acest ghid, iar pentru informații suplimentare îi puteți găsi pe cei de la EraVault direct pe platforma lor și pe Instagram.

Acesta nu e un articol despre sustenabilitate, e un articol despre cum să nu te pierzi pe tine în cele patru zări.

 

Dar, dacă tot veni vorba, detest felul în care sună acest cuvânt, sustenabilitate: pare numele pe care l-ai da copilului procreat de o schemă contabilă cu tabelul lui Mendeleev, când de fapt sensul lui e atât de simplu.

 

Sustenabilitatea e contrariul risipei, ceea ce înseamnă să nu dăm bucăți din noi atât de ușor, să ne gândim înainte să risipim resursele noastre – de timp, energie, bani – în cele patru zări și să ne pese mai mult de fiecare alegere.

 

Prima oară când cineva mi-a ridicat la fileu ideea de risipire a fost într-o carte de Dominique Loreau.

 

Aveam 27 de ani și citeam „Arta simplității”, când am dat peste următoarea frază: „Când cumpărăm ceva, cumpărăm o parte din noi înșine”.

 

Suna puternic și memorabil, dar n-am înțeles pe moment, am înțeles abia niște ani mai târziu, în momentul declicului meu minimalist, născut dintr-un burnout produs la capătul a zece ani de înghesuit tot ce se putea înghesui într-o viață: de la milieurile și cristalurile primite pachet de la mama sau hainele cumpărate ca să par mai… sau mai… până la volumul de muncă inuman și compromisurile pe care le făcusem în raport cu sănătatea și cu dorințele mele.

 

Alt cuvânt care nu-mi place: minimalism sugerează ceva auster, ceva care se abține de la bucurii, care strânge din dinți.

 

În realitate, înseamnă fix ideea de mai sus: să îți dai seama că fiecare gest, alegere, experiență, achiziție devine o parte din tine, iar la un moment dat, dacă aduni prea multe lucruri nepotrivite ție, viața ta începe să semene cu un depozit. Și la exterior, și la interior.

 

Minimalism înseamnă „Am un set de preferințe și valori și orice nu se încadrează în ele este OUT” iar asta nu are legătură cu bugetul, preferințele, simțul estetic, timpul pe care-l ai la dispoziție sau tipul tău de job. E un fel de a trăi.

 

Mulți ani m-am risipit în cele patru zări: voiam să fac de toate, spuneam DA la orice părea interesant, fiindcă voiam să fiu parte și din asta, și din cealaltă, și acolo, și dincolo.

 

Am cumpărat obiecte în toate stilurile posibile, fiindcă voiam să fiu exact cum spuneau tendințele că trebuie să fii toamna sau primăvara respectivă.

 

Când m-am apucat să-mi triez dulapul, cu ani în urmă, părea că din el se îmbracă zece persoane diferite, iar casa mea părea că găzduiește pe cineva cu triplă personalitate.

Am consumat timp pe unele complezențe sau relații cărora nu am putut să le spun NU, așa că am stat, am ascultat aceleași lucruri de 1.500 de ori și m-am mai așezat și a 1.501-a oară.

 

Și nu, nu vorbesc aici de oameni care aveau nevoie de ajutor sau susținere, erau (prea) mulți care aveau nevoie doar de un auditoriu, iar eu eram fată prea bună ca să zic nu.

 

Oamenii care dau și dau și dau vor întâlni, inevitabil, oameni care iau și tot iau… este legea firii. Și nu doar oameni ci și experiențe, oferte, tot ce vrea o parte din noi și noi suntem dispuși s-o cedăm.

 

Generația nouă e mult mai pricepută la prioritizat lucruri, deci acest articol nu e unul de tipul „Să învățați voi, la 20 de ani, ce n-am știut eu la vârsta voastră”, ci e pentru oameni ca mine, aproape de vârsta mea sau chiar dincolo de ea, care continuă să dea din cap a DA când în interiorul lor strigă NU, crezând că așa trebuie.

 

Ce înseamnă, pentru mine, să nu te risipești?

 

FINANCIAR

 

Să nu-ți bați joc de bani, ca să nu-și bată ei joc de tine.

 

Asta nu înseamnă zgârcenie, ci taman invers: să pui banii la treabă cu sens pentru tine, nu să-i irosești pe obiecte virale, experiențe must have, impulsuri din zile proaste. Să îi prețuiești și să-i trimiți în lume cu rost.

 

CONSUMERIST

 

Ține tot de financiar, într-un fel, dar merită un capitol dedicat.

 

Să cumperi cu mai multă atenție – indiferent dacă obiectul costă 10 lei sau 1000 de lei – și să întreții cu grijă. Să cumperi cu intenție, nu din impuls.

 

ENERGETIC

 

Să îți alegi atent interacțiunile și să-ți creezi un cerc de oameni alturi de care să evoluezi.

 

Pe lume există mulți oameni răi, invidioși, bârfitori, ei sunt primii care vor vrea „o felie” din creativitatea și sufletul tău și, dacă ești o persoană generoasă și solară, o vei oferi.

 

Alege să te înconjori de oameni care te fac să simți că există un schimb: oferi și primești. Energie, bucurie, idei, elan, orice ar fi.

 

TEMPORAL

 

Are legătură cu energia – în sensul de consum de energie concret, nu varianta metafizică de aură energetică – pentru că odată cu ea consumi și timp prețios.

 

Mi-am dat seama, la un moment dat, că îmi promiteam periodic că „Asta e ultima întâlnire la care zic DA fiindcă sunt eu drăguță, începând cu 1 ianuarie sau 1 septembrie sau de luni sau de săptămâna viitoare gata…”.

 

ALIMENTAR

 

Risipa alimentară este cea mai evidentă: cumpărăm de parcă am mânca cu două guri și aruncăm cu patru mâini.

 

Nu ne ajută nici bagajul istoric moștenit și teama lipsurilor, dar e primul loc în care putem decide să facem o schimbare.

 

Eu am multe săptămâni în care nu arunc la gunoi decât resturi, coji și ambalaje, nu mâncare expirată sau stricată înainte de a fi folosită.

 

Mai dau și rateuri, dar mă bucur de câte ori îmi iese și încerc să mă recalibrez constant. Detest să arunc mâncare.

 

MENAJER

 

Faptul că tu arunci un obiect nu înseamnă că îi dai delete ca în jocul THE SIMS: când jucam acest joc, pe vremuri, puteai apăsa butonul de delete de lângă orice obiect din casa unui SIM și obiectul pur și simplu dispărea și reapărea în cont suma pe care ai dat-o pe el.

 

În viața reală tot ce cumperi și aduci în viața ta va exista în continuare, indiferent dacă-l dai mai departe sau nu.

 

Știu că multă lume consideră că reciclarea e „ultima dintre problemele noastre, ca țară” (da, am auzit asta des), dar eu mă încăpățânez să o fac pentru că e parte din mine. E reflex deja.

 

E forma mea de a nu lăsa nimic urât în urmă, pe cât se poate.

 

RECURENT

 

Tu știi ce abonamente/subscriptions ai?

 

La orice: aplicații, servicii online, newsletters, nu neaparat servicii care coste bani, ci pur și simplu TIMP, energie, stres (când îți apar câte 20 de mailuri deodată și vezi că sunt reclame sau grupuri de mailing).

 

Eu fac un audit la fiecare final de an și renunț la ce nu merită banii sau timpul meu.

 

Surpriză: vei constata că plătești servicii pe care NU le-ai folosit nici măcar o singură dată în ultimele luni.

*** Acesta este un articol sub umbrela #Acinceaputere ***

 Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman, Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere.

 

Săptămâna trecută, cineva mi-a scris pe Instagram că, datorită mie, a decis să meargă solo la o expoziție, iar cu câteva zile înainte, altcineva mi-a lăsat un mesaj despre cum primul spectacol de teatru fără însoțitor a fost o experiență mai puțin dificilă decât ar fi crezut.

 

Cred că am sute de astfel de mesaje la activ și mă bucur de câte ori le primesc, pentru că aceasta e una dintre convingerile mele ferme: să te bucuri de propria ta companie e o artă pe care trebuie s-o stăpânești în viața asta.

 

Să mergi singur(ă) la un film.

Să mergi singur(ă) la un spectacol de teatru.

Să participi singur(ă) la un eveniment.

Să te plimbi singur(ă) prin oraș, într-o zi frumoasă.

Să stai singur(ă) la o cafenea.

Să iei un prânz sau o cină, singur(ă).

Să mergi singur(ă) la mare/munte un weekend.

Să participi singur(ă) la un concert.

 

Să nu mai folosești faptul că „nu ai cu cine” ca scuză de a nu face anumite lucruri.

 

Țin minte și acum un interviu pe care l-am făcut acum aproape 20 de ani, când personajul meu, un tip foarte charismatic și cu o carieră de succes mi-a spus cu toată seriozitatea: „Eu dacă rămân singur 10 minute, ori mă apuc și sun pe cineva, ori ies să mă întâlnesc cu cineva, ori ies pe stradă să intru în vorbă cu cineva. Nu pot să stau singur nici 5-10 minute, am nevoie de oameni în jurul meu tot timpul.”

 

Firește, era o laudă amuzantă privind felul său extrovertit de a fi, dar pe mine mărturisirea m-a înspăimântat, iar de-a lungul vremii am întâlnit tot mai multe persoane care împărtășeau același mod de a vedea lucrurile: decât să stau singur mai bine vorbesc 30 minute despre vreme cu domnul de la pază sau dau telefon la mama/soțul/soția/un prieten, ca să stea în telefon cu mine.

 

Să poți petrece timp tu singur cu tine și cu gândurile tale, fără să vrei s-o iei la fugă, e un obiectiv tot mai greu de atins într-o lume presărată cu tentații și motive de escapism.

 

Totodată, este și un semn al relației cu propria persoană: ne e teamă să stăm doar noi cu noi, de teamă ce ne-am putea spune și ce am putea descoperi.

 

Când vine vorba despre făcut lucruri „sociale” de unul singur, devine chiar mai complicat:

 

Aș merge la teatru, dar nu am nicio prietenă care să vrea să meargă cu mine.

Mi-e dor să merg la film, dar prietenii mei nu vor.

Aș vrea să merg la concertul trupei x, dar nimeni altcineva din grupul meu nu e interesat să meargă.

Vreau să mă apuc de sală, dar nu pot singură, îmi trebuie un partener de antrenament și nu am, așa că nu mă duc.

Mă duc la cumpărături doar cu o prietenă, ca să-mi spună cum îmi stă.

Mi-e dor de mare, dar n-am cu cine merge.

Cum să mănânc singur(ă) în oraș? Va spune lumea că sunt singur și trist.

 

Toate acestea au la rădăcină aceeași idee – „Cum să fac singur cutare lucru? – cu două ramificații distincte:

Prima:  Ce va zice lumea?

A doua: Dar dacă nu mă descurc singur(ă)?

 

Ambele sunt niște temeri construite artificial de creierul nostru.

 

Dacă partea cu descurcatul este ceva care se risipește de la prima experiență, pe măsură ce vezi că e o frică fără sens, capitolul „Ce va zice lumea?” e mult mai delicat, dar chiar mai lipsit de conținut decât prima variantă.

 

Dacă frica de a nu te descurca de unul singur se bazează totuși pe frica de necunoscut care e general umană, teama de cum te judecă lumea e un construct social care te ține legat într-o cutiuță, privind lumea printre zăbrele.

 

Ideea că a merge undeva singur e o tristețe, că a fi singur în public înseamnă că nimeni n-a vrut să vină cu tine și alte variațiuni pe aceeași temă sunt doar consecințele unei lumi în care singurătatea este descrisă ca fiind cel mai rău lucru.

 

Mai bine acompaniat de complezență decât singur.

 

Mai bine angrenat într-o discuție seacă și plictisitoare decât singur cu gândurile tale.

 

Mulți oameni sunt uimiți când le spun că peste 60% dintre lucrurile pe care le-am trăit în viață le-am trăit de una singură: spectacole, destinații, concerte, sport, prânzuri, expoziții, cumpărături.

 

Care sunt lucrurile pe care le înveți din experiențele de unul singur?

 

PRIMUL: Te împrietenești cu propria persoană și înveți să-ți faci timp doar pentru tine, independent de agenda și intențiile altora.

 

AL DOILEA: Îți clarifici gusturile și preferințele, fără presiunea anturajului, și vezi ce îți place ȚIE cu adevărat: ce fel de muzică, ce fel de spectacole, ce fel de artă, ce fel de mâncare, ce fel de haine te atrag.

 

Există oameni care trăiesc în siajul alegerilor altora: merg acolo unde mă cheamă prietena mea, merg la concertele la care merge gașca, merg la restaurantul unde îi place iubitului meu, ies la teatru unde vrea prietena mea care se ocupă de luat bilete, aleg hainele care-i plac iubitului meu, merg la sală doar când poate și prietena mea și tot așa.

 

AL TREILEA: Omori mai multe frici deodată: frica de singurătate, frica de gura lumii, frica de a fi percepută într-un anume fel, toate mor lent începând cu prima experiență în care te avânți de unul/una singură.

 

Cât de greu mi-a fost mie?

 

Prima dată când am vrut să merg la un spectacol de teatru și nu am avut cu cine – toți aveau alte planuri, nu se potriveau agendele, orice motiv – eram pe final de liceu.

 

Îmi doream nespus să văd „Inimă de câine” la TNB, și curiozitatea a fost mai mare decât comoditatea.

 

M-am dus, am stat la coadă să iau bilet, ba chiar mi-am luat bilet și la alte spectacole, iar din acel prim moment nu am mai avut niciodată teama sau jena de a merge singură.

 

Am descoperit, cu bucurie, că este chiar un sentiment eliberator: ideea că sunt stăpână pe timpul meu și pe alegerile mele, fără să depind de… lume.

 

Prima plecare din țară de capul meu a fost, teoretic, când am plecat să studiez în străinătate, ceea ce m-a forțat să mă descurc singură și să-mi decid singură prioritățile, dar piatra de hotar a fost, de fapt, primul meu city-break de una singură.

 

Colegii mei de masterat erau destul de diferiți ca gusturi și interese, ceea ce m-a forțat și să aleg dacă vreau să merg cu turma sau cu planurile mele. Am ales să-mi urmez planurile.

 

Așadar, primul meu city break singură a fost din Olanda, unde studiam, la Bruges în Belgia, unde urma să petrec două zile.

 

Singură într-un hotel, la sute de kilometri de campusul universitar și la mii de kilometri de casă.

 

Prima oră petrecută în tren m-a îngrozit, la propriu: mi-au trecut prin cap toate lucrurile groaznice care s-ar putea întâmpla, faptul că sunt singură, că aș putea să nu mă descurc, că ar putea să se întâmple cutare sau cutare sau cutare lucru.

 

Apoi, ca toate fricile pe care le lași să treacă prin tine… a trecut. S-a risipit și în urma ei a rămas un „Lasă că mă descurc eu, orice ar fi!”

 

Din acel moment, am bătut lumea de una singură și sunt recunoscătoare pentru asta.

 

Bineînțeles că e minunat să călătorești cu oameni dragi, dar o faci pentru că îți face plăcere să mergi cu ei și să împărtășești experiența, nu pentru că altfel tu nu ai fi capabil(ă).

 

Oamenii dragi trebuie să fie companioni, nu cârje, nu bastoane ale unei vieți nesigure.

 

Nu e niciodată târziu să te împrietenești cu tine însăți, iar asta poate începe cu o simplă cafea, mâine dimineață, în care să stai să te gândești ce-ți dorești pentru finalul lui 2025 și pentru restul vieții.

 

Să înveți să fii singur(ă) din când în când este printre puținele arte care n-au nevoie de profesor: ești suficient tu.

Și un strop de curaj!

Există o poveste adevărată pe care am trăit-o și pe care le-o spun tuturor oamenilor plecați peste mări și țări, când îmi explică de ce nu au considerat oportun ca urmașii lor să știe vreo boabă de română și nici să aibă vreo idee de țara din care vin.

 

Că nu e nevoie, că știu germana la perfecție sau franceza sau olandeza, că oricum nu se vor mai întoarce în țară, că viața lor e acolo, că n-au simțit s-o facă.

 

Mama mea a lucrat, vreme de vreo douăzeci de ani, cu un om de afaceri din Germania, o persoană cu totul deosebită și unul dintre cei care au mizat pe piața din România la începutul anilor 90, deși afacerile lui globale făceau de cincizeci de ori pe-atât și România reprezenta un ocol.

 

Pur și simplu a avut fler, la momentul potrivit.

 

Domnul Goldstein – am folosit alt nume – era un om de afaceri abil, dar și un om bun, care la un moment a decis să lase frâiele afacerii fiului său, Stefano, pe atunci în vârstă de 25 de ani.

 

Când fiul a venit în România pentru a face cunoștință cu mama și cu ceilalți parteneri ai tatălui lui și să preia relația comercială cu ei, vorbea o română perfectă, ceea ce a uimit pe toată lumea.

 

Familia Goldstein nu avea nici urmă de origine românească, erau nemți din tată-n fiu, dar Stefano – născut și crescut la Stuttgart și studiat la Londra – vorbea românește ca și cum ar fi copilărit aici.

 

Motivul, enunțat chiar de tată, domnul Goldstein senior?

 

„Doamnă Cosmin, eu însumi l-am învățat românește fiindcă în viața asta o limbă în plus este un atu. Nu știam dacă o să continuăm afacerile în România, dar de vreme ce eu am învățat singur limba în toți acești ani, mi s-a părut util să o vorbească și el. Și iată că acum îi folosește!”.

 

Stefano face afaceri în România până-n zilele noastre, ba chiar a deținut, vreme de mulți ani, unul dintre marile lanțuri de retail de modă de la noi.

 

Parabola domnului Goldstein mi-a rămas în urmă, prin bunul ei simț: nu era vorba despre iubirea pentru România, nu era vreo limbă de mare circulație, dar reprezenta un activ util de dobândit în viață și care nu implica un efort colosal. De ce să nu-l folosești?

 

Pe de altă parte, am veri de gradul al doilea care locuiesc în alte țări și cu care – când ne întâlnim – vorbim în engleză sau franceză, fiindcă ei nu înțeleg limba română nici măcar la nivel de minimă conversație.

 

 

Jocul Diasporei, gândit de Alex Zamfir și echipa de la THE FUNNY BRAND, mi-a deblocat aceste amintiri și gânduri, fiindcă este creat special pentru toți cei care trăiesc între două lumi.

 

Întrebările sunt precum cele de mai jos:

Ce nu ai vrea să uiți vreodată despre România?

Ce miros îți vine în minte când te gândești la România?

Ce înseamnă acasă pentru tine?

De cine îți este cel mai dor din România?

Ce îți place cel mai mult la comunitatea românească din orașul tău?

 

Întrebările de pe cartoline nu sunt gândite doar pentru a elibera amintiri și a naște discuții palpitante și pline de sens despre locuri, oameni și despre cum se vede România de departe.

 

Ele reprezintă și un mod de a simți împreună, a povesti și a folosi limba română în familie.

 

Când am auzit de lansarea jocului, mi s-a părut o idee faină și care merită dată mai departe, mai ales că vine perioada în care toți căutăm cadouri cu semnificație.

 

Îl puteți cumpăra de pe site-ul THE FUNNY BRAND.

Se vorbește tot mai des în cultura pop de „sindromul Stockholm”, cazul tragic al victimelor care se atașează emoțional de abuzator și ajung să-l scuze sau chiar să-l compătimească pentru faptele comise.

 

De multe ori e folosit ca o glumă nepotrivită sau ca o ironie („De ce mai stai la jobul ăla, ai sindromul Stockholm, ha ha?”), dar dincolo de lipsa de delicatețe a acestor apropouri, eu cred că noi, la nivel de țară, avem sindromul Stockholm generalizat.

 

Altfel nu-mi explic de ce devin virale și de impact exact personajele care ni se adresează precum vlăjganul din curtea școlii care venea să-l bată pe cel mai slab din clasă și să-i fure pachețelul cu mâncare adus de acasă, iar noi – adulți funcționali și cu creiere care au depășit de mult stadiul de gimnaziu – lăsăm capul în jos și ne gândim „Ei, are dreptate, poate mi-am cerut-o eu…”

 

Stiliști de modă care urlă ca la oi să nu mai combinăm culoarea cutare cu sub-nuanța cutare dacă avem picioarele ca butucii sau suntem grase ca vacile; coach sau guru care ne bat obrazul că suntem prea sensibili și că mamaia își lua bătaie de la tataie de 3 ori pe zi și nu mai știa de depresie că n-avea ea timp de asemenea prostii; antrenori care îți spun să pui mâna pe gantere și să lași sarmaua, că te-ai făcut cât China sau tot felul de specialiști în parenting care fac teoria doctă despre cum femeile de altădată nu se mai plângeau de nimic și creșteau 20 de copii într-o viață, în timp ce astea de azi au pretenția să mânânce o farfurie de mâncare în liniște și să aibă 20 de minute pe zi pentru ele, auzi tu fițe!

 

După toate regimurile brutale care au trecut peste noi, după vremurile care ne-au dat de pereți, după „bătaia ruptă din rai” și tradițiile bazate pe forță brută, indiferent cât de mult am evolua ca educație emoțională, rămâne undeva un dubiu: „Dar dacă toate astea au fost pentru binele nostru? Ca să ne facă OAMENI?”

 

Asta e expresia sinistră care ne urmărește: NE-AU FĂCUT OAMENI!

 

”Ei” cei subînțeleși fiind abuzatorii și tartorii noștri, pe care am învățat să-i înțelegem, să-i scuzăm, să le mulțumim că nu ne-au lăsat neoameni și că au avut disponibilitatea să ne rușineze sau să ne abuzeze cât să facă din noi niște adulți funcționali. Traumatizați, obedienți și numai buni pentru lumea de azi.

 

Vă provoc să citiți comentariile la orice postare despre „școala veche”, unde profesorii băteau sau umileau elevii, ori despre antrenorii zbir din sportul anilor 70-80.

 

”Da, am avut un profesor care mă bătea până îmi dădea sângele pe nas, dar așa a făcut om din mine, altfel ajungeam o loază.”

 

”Dacă nu bătea mama la mine ca la fasole, ajungeam un derbedeu.”

 

”Lasă, ăia erau profesori: da, te umileau, te băteau, dar ieșeai om!”

 

„Fără bătaie nu se face performanță! Dacă nu erau bătaia și umilința, de unde mai veneau medaliile?”

 

Acum câțiva ani mergeam la o sală care avea și clase de antrenament seara, iar cel mai popular antrenor era un individ al cărui soundtrack de clasă suna cam așa: „Hai mai sus cu piciorul, că atunci când ați băgat în voi prăjituri v-a plăcut!”; ”Hai, că burta aia de la shaorma se dă jos cu durere”; „Dacă vreți să nu mai arătați ca balenele, strângeți din dinți!”

 

Toate doamnele din jurul meu erau extaziate, fiindcă „așa ne motivează el!”

Varianta adultă de la „Ne face oameni!”

 

Multe femei care au născut la maternități de stat – și nu numai – povestesc cum unele asistente și chiar medicii umilesc în continuare gravidele aflate în durerile facerii, strigându-le „Hai, nu te mai plânge, că atunci când ți-ai deschis picioarele ți-a plăcut” sau „Ce vrei, asta îți trebuie dacă ai vrut să te f**i, acum suferă!”.

 

Da, în anul 2025, încă se mai face „motivație” de acest gen, fiindcă motivația în stil românesc trebuie să implice o doză zdravănă de rușine, de umilință, de atac la persoană.

 

Altfel nu e motivație, e ceva soft și delicat cu care nu vrem să avem de-a face, fiindcă e pentru oameni slabi, pentru NE-oameni, iar noi vrem să facem OAMENI din cei cu care interacționăm, fie ei copii, clienți, pacienți, nu contează.

 

De câte ori ați fost la hair-stiliști celebri care s-au uitat la voi cu scârbă arogantă și v-au lăsat de înțeles că habar nu aveți să vă spălați corect pe cap măcar, darămite să vă băgați o perie prin păr?

 

La cosmeticiene care v-au explicat cât de oribil e tenul vostru și cum ele habar n-au cum ați putut ieși pe stradă în acest hal până acum?

 

La designeri de modă care v-au explicat că nu rochia lor XXXXS e de vină, ci talia voastră prea groasă sau lipsa ei?

 

La specialiști de orice fel care au început discuția cu o variantă a celebrului „Cine v-a lucrat aici?”

 

Totul ca să vă „motiveze”, desigur, să urmați sfaturile lor, să cumpărați produsele lor, să deveniți OAMENI mai buni, nu ne-oamenii inferiori care sunteți acum.

 

Am lucrat cândva cu o fată tânără, foarte frumoasă și sensibilă, care a venit într-o zi în redacție aproape cu lacrimi în ochi.

 

Când am întrebat-o ce a pățit, nimic nu mă putea pregăti pentru răspuns: intrase într-un magazin de pantofi, probase o pereche de sandale care nu îi veneau, iar vânzătorul i-a explicat zece minute că acel model e făcut pentru picioare fine și glezne subțiri, nu pentru picioare butucănoase ca ale ei.

 

Pentru picioare ca ale ei, există serviciul la comandă, pentru cele care nu se încadrează în măsuri.

 

Vă rog să mă credeți că respectiva colegă nu avea mai mult de 45 de kilograme și picioarele ca două bețe, literalmente. Doar că tirada domnului fusese atât de brutală încât a plecat de acolo cu capul vâjâind și cu sentimentul pregnant de rușine și de inadecvare.

 

Așa se vinde în România, așa se face promovare, așa se motivează oamenii: cu rușine, bullying, aroganță.

 

Atunci când mai fac greșeala de a ieși din bula mea de social media sau când primesc pe privat materiale de acest gen cu întrebarea „Cum ți se pare?” sau ”Ai văzut asta?”, îmi aduc aminte din nou și din nou de acest sindrom Stockholm care ne predispune la o credință toxică până la paroxism: că oamenii care ne abuzează mai mult sunt cei care ne și vor binele cel mai mult.

 

Că nu se poate fără durere, chin, umilire, deci clar ca să ieșim oameni mai buni decât suntem, cineva trebuie să ne facă să ne simțim întâi NE-OAMENI.

 

Văd cum se viralizează oameni care-și bazează strategiile pe bullying, de la ritualul cafelei (e un domn care face shaming tip băiat de cartier celor care nu înțeleg cafeaua de specialitate și îndrăznesc să ceară ce vor ei, nu ce se cere) până la gramatică, păr, machiaj, unghii, sală sau orice.

 

Există mereu niște bullies contemporani care își încep materialele explicându-ne cât de proști am fost până acum, iar pentru fiecare astfel de specimen există un public care lasă capul în jos și zice „Da măi… le zice urât, dar le zice bine… e pentru binele nostru! Să fim mai conștienți/realiști/deștepți/informați etc”

 

Nu știu dacă a fost un noroc sau o consecință a lucratului eu cu mine, dar ca un fost copil care a avut parte de bullying din partea adulților, mi-am dezvoltat fix instinctul contrar: dacă cineva ridică tonul la mine și încearcă să deschidă poteca spre rușinare și motivație brutală, e ultima oară când mă vede.

 

Mă ridic de pe scaun, plătesc cafeaua și plec elegant, dau feedback, îi spun să se oprească, trasez o graniță foarte clară între mine și persoana respectivă.

 

„Cu mine NU te porți așa!”

 

Repetați după mine: ”Cu mine NU te porți așa!”

 

Inclusiv când vă apare pe ecranul telefonului o încercare ratată a cuiva de a vă ține captivi într-un podcast, reclamă, TikTok sau orice tip de material folosind drept cârlig rușinea, repetați asta: „Cu mine NU! NU așa!”

 

Există suficientă informație valoroasă și motivație autentică fără ca niște străini disperați după viralizare să vă facă să vă simțiți niște copii proști pe care cineva trebuie să-i bată cu rigla la palmă.

 

Cu mine NU.

Așa NU.

Astăzi NU.

Nici azi și niciodată.

Mă fascinează să învăț și să scriu despre bani, pentru că libertatea de a face asta e teribil de recentă.

 

Abia de câțiva ani încoace, nevoia de educație financiară a reușit să bată prejudecățile noastre despre ceea ce nu se spune, nu se întreabă și alte fraze moștenite care încep cu „nu se…”.

 

”Nu se”… nu doar din rușine, ci și fiindcă e greu să discuți sau să dezbați ceva ce nu stăpânești bine, iar când generații întregi nu au discutat despre bani decât în șoaptă sau în gând, eventualele dezbateri sfârșesc inevitabil drept lamentări.

 

Un cerc vicios din care putem ieși doar cu foarte multă educație financiară și inspirație.

 

De fapt, educația financiară este, la bază, o inspirație colectivă: a te educa financiar nu înseamnă doar să analizezi moduri de economisire și formule matematice care să-ți facă lumină în minte, ci și să asculți puncte de vedere diverse, să extragi informații de la specialiști din mai multe domenii și să observi cum fac ceilalți.

Unele dintre cele mai bune tips&tricks le-am extras de la oameni obișnuiți, dar care aveau o creativitate deosebită în a-și gestiona banii, o gândire mai precisă și matematică sau pur și simplu mai multă informație decât mine.

 

De asta m-am și bucurat de propunerea celor de la Școala de Bani de a fi povestitorul mai multor ediții ale conferinței ÎNTRE SINE ȘI BANI, cu libertatea de a extrage tot ce mi s-a părut relevant și util.

 

ÎNTRE SINE ȘI BANI este o serie de conferințe de educație financiară care se organizează periodic în diferite orașe din țară, cu câte 4 specialiști din domenii diferite, de la psihologie la finanțe și de la juridic la filosofie sau sociologie.

 

Chiar dacă speakerii se mai rotesc în funcție de ediție, toți vorbesc, țintit și aplicat, despre relația noastră cu banii.

 

Am povestit despre câteva scurtături și coduri pentru viață extrase din precedenta conferință: 32 de moduri prin care să ne îmbunătățim relația cu banii și cu propria persoană 

 

 

La ediția de la Drobeta Turnu Severin, pe 24 septembrie, vorbitorii au fost sociologul Gelu Duminică, bancherul Mădălin Nună, psihoterapeutul Diana Stănculeanu și avocatul de business Tudor Colțan.

 

Fiecare ediție a conferințelor are și un segment de public tânăr, dar la Drobeta am fost impresionată de numărul mare de adolescenți veniți să înțeleagă și să se inspire pentru viitor.

 

Și, fiindcă tot spuneam că inspirația reprezintă motorul educației financiare, m-a atins în mod special un răspuns dat de o adolescentă din public la întrebarea avocatului Tudor Colțan despre persoana care ne inspiră din punct de vedere financiar.

 

„Tatăl meu mă inspiră”, a răspuns adolescenta. „Fiindcă muncește cinstit, muncește din greu, și reușește să drămuiască banii astfel încât să facem multe lucruri cu ei și să ne ajungă.”

 

Într-o frază, aceasta ar fi arta educației financiare, doar că adesea sună mai simplu decât pare: chiar dacă mulți dintre noi ne pricepem la muncă și o facem cu plăcere, gestionarea roadelor muncii noastre nu ne vine deloc ușor.

CONTEAZĂ CE FACI CU BANII

 

Sociologul Gelu Duminică a punctat, în discursul lui de deschidere, lecția principală pe care a primit-o el însuși de la tatăl lui, în copilăria marcată mai degrabă de lipsuri decât de abundență: „Tatăl meu mi-a spus clar: «Tata n-o să îți dea bani, dar ce îți va da el va fi comoara vieții tale. O să te învețe să fii un om bun și să faci bine».”

 

Dacă în ziua de azi se vorbește mult despre mândria de a fi un om self-made, Gelu Duminică își afirmă deschis neîncrederea în acest concept: conexiunile sunt definitorii pentru natura umană și fiecare dintre noi este produsul familiei și al întâlnirilor cu diferiți oameni care ne-au ajutat și modelat.

 

De asta, banii ar trebui să fie mijlocul prin care, la rândul nostru, să facem lumea mai bună și să avem un impact pozitiv: „Banii trebuie folosiți cu înțelepciune pentru ca ei să schimbe lumea. Dacă îi folosim doar ca să arătăm că suntem șmecheri și preferăm să sacrificăm timpul petrecut cu oameni dragi doar pentru a face tot mai mulți bani, acolo arătăm ceva despre noi, nu despre cum e lumea.”

 

Și, poate cel mai frumos lucru extras din discursul lui: „Să folosim banii pentru a spune mulțumesc celor care din puținul lor au făcut diferența, celor care au nevoie, fiindcă la urma urmei lumea e cum o facem noi să fie. Lumea e frumoasă. Oamenii o fac să fie urâtă.”

PLANIFICAREA ESTE ESENȚIALĂ

 

Avocații reprezintă o profesie care facturează ora de consultație și care deține un control foarte clar al veniturilor pe oră, dar câți dintre noi facem acest exercițiu mental: cât suntem plătiți pentru o oră de muncă?

Și, mergând mai departe, câți raportăm costul acelei ore din viața noastră la prețurile lucrurilor pe care ni le dorim, ca să înțelegem câte ore din viața noastră sunt „incluse” în eticheta unui anumit produs?

 

Pornind de la această realitate, avocatul Tudor Colțan a prezentat mai multe studii de caz despre modul în care educația financiară și cea juridică merg mână în mână cu prosperitatea noastră.

 

Totul începe cu faptul că nu citim contractele atunci când le semnăm – fiindcă în momentele de entuziasm și bucurie clauzele din contract par doar o formalitate de care nu vom avea nevoie niciodată – ci în momentele de răstriște în care se întâmplă ceva grav și, brusc, vrem să știm cum ne putem căuta dreptatea.

 

Tot contractele, dar dintr-un alt punct de vedere, reprezintă și un mod de a ne ranforsa încrederea în sine și valoarea muncii: foarte multe persoane tind să se subevalueze la începutul unei cariere sau al unui business, de dragul de a atrage clienți sau de a-și câștiga o poziție în piață, și ajung captivi în situații ingrate.

 

Etern relevantă este și inspirația care-l ghidează pe Tudor, respectiv cazul lui Constantin Brâncuși care a dat în judecată statul american în 1927, într-o perioadă în care arta modernă abia își făcea loc în lume, iar ofițerii vamali încadraseră operele sale de artă în categoria mobilierului și echipamentului de bucătărie.

 

Speța câștigată atunci de un oltean simplu care a avut curaj să-și înțeleagă și să-și ceară drepturile avea să le folosească, ulterior, altor mari artiști precum Salvador Dali, care au beneficiat din plin de precedentul stabilit de Brâncuși.

EDUCAȚIA FINANCIARĂ CA O SUMĂ DE TIPS & TRICKS

 

Bancherul Mădălin Nună a prezentat câteva principii clare de economisire și teorii ușor de pus în practică, exemplificându-le cu propria experiență și cu clienți anonimi cu care a avut de-a face inclusiv în postura de bancher personal.

 

În articolul precedent am dezvoltat mai multe dintre ele, de la ”Regula celor 72 de ore” până la ”Principiul Latte” și le puteți găsi aici.

 

Cu această ocazie mi-am dat seama cât de multă muncă de repetiție implică educația financiară – ca de altfel orice mod de formare și de modelare a minții – pentru că, deși mai auzisem acele idei la precedentele conferințe și chiar scrisesem despre ele, în momentul în care le-am auzit re-povestite am avut un nou moment tip WOW.

 

Aceasta este natura umană: când auzim ceva care ni se pare extrem de valoros și care face clic cu noi, avem pe moment senzația că nu vom uita niciodată respectiva informație.

 

Ne gândim că, odată ce s-a făcut lumină, acel bec va rămâne aprins pentru totdeauna și, din acea clipă, vom trăi zi de zi sub semnul noii revelații.

 

În realitate, e necesar să ne facem note mentale – și fizice, de aceea eu țin agende – și să revenim periodic la lucrurile valoroase pe care vrem să le transformăm în obiceiuri zilnice.

 

Mi-am propus să revin eu însămi la articolul cu 32 de moduri prin care să ne îmbunătățim relația cu banii și cu propria persoană pentru că, realist vorbind, în continuare sunt idei geniale de acolo pe care le aplic prea rar.

 

CÂND NU MAI POȚI… E ÎN REGULĂ SĂ NU MAI POȚI

 

Un lucru pe care îl savurez de fiecare dată din discursurile foarte riguros documentate și pline de sfaturi cu miez ale psihoterapeutei Dianei Stănculeanu este demitizarea unei fraze pe care eu una o detest: „Când nu mai poți… mai poți puțin.”

 

Deși enunțată de obicei cu cele mai bune intenții, această mantră nu face decât să pună și mai multă presiune pe noi în direcția încălcării semnalelor pe care ni le dă corpul, consacrând ceva ce știm deja de generații: că nu e în regulă să ne relaxăm niciodată, că trebuie să ne încordăm și să tragem mai departe chiar și când simțim că nu mai avem resurse de energie, că timpul petrecut stând degeaba e timp pierdut sau, o frază clasică: când stai, îți stă norocul.

 

Întreaga prezentare a Dianei Stănculeanu este axată pe moduri mici de a ne remonta în fiecare zi, cu efort și timp minim, dar cu intenția declarată de a fi bine și a putea munci și trăi dintr-o zonă de echilibru, nu dintr-una de strâns din dinți.

 

Totodată, Diana Stănculeanu ne-a a explicat modul personal de a face punte între sine și bani: „Am ieșit dintr-o familie cu multe restricții financiare în care banii erau puțini, drămuiți, duși pe direcții valoroase, însă tot erau lipsuri. Nu aveam multe haine, așa că, în momentul în care mi-am făcut singură primii bani am ajuns cheltuiesc masiv pe haine și a rămas povestea asta cu mine încă vreo 30 de ani.”

 

”Ce am învățat ulterior despre echilibrul între sine și bani a fost să cheltui pe micile mele plăceri de care vorbesc fără rușine: cafeaua mea bună, hainele mele drăguțe, călătoriile mele, micul dejun în oraș din când în când, toate astea sunt motorul care mă ajută să mă trezesc în fiecare dimineață.

 

Dar am grijă în același timp de sănătatea mea și proiectez conștient pentru anii mei de seniorie, punând bani deoparte și investind preventiv în starea mea de sănătate. Asta fac eu: investiții în sănătate fizică și cognitivă, dar și cheltuieli pe plăceri simple care îmi dau energia să muncesc în continuare pentru a câștiga acei bani pe care să-i investesc în starea mea de sănătate.”

 

Bilete pentru următoarele ediții ale conferințelor ÎNTRE SINE ȘI BANI puteți găsiț, periodic, pe ENTERTIX. Veți vedea doar următorul eveniment, nu se pun mai multe evenimente deodată, deci vă sfătuiesc să intrați din când în când și să verificați dacă nu cumva caravana ajunge și în orașul vostru.