Când îți plac cărțile unui autor și ai norocul să-l cunoști, ba chiar să-l și intervievezi, două lucruri se pot întâmpla.

 

În cel mai bun caz, omul îți place și interacțiunea este reușită, astfel încât să poți asocia un sentiment plăcut cu toate cărțile lui pe care le vei citi de acum înainte. 

 

În cel mai rău caz, încerci să faci abstracție de persoană și să te axezi pe „operă”.

 

Și există și cazuri de tipul unu la o mie, când după ce cunoști autorul, cărțile lui aproape că îți plac și mai mult.

 

Pentru mine, Matt Haig a fost un om din categoria rarisimilor și este și singurul pe acel raft, deocamdată.

 

Dincolo de faptul că are un umor savuros și un mod ireverențios de a se raporta la sine, adresarea favorită la adresa propriei persoane fiind „un bărbat alb, chel și mediocru, de vârstă mijlocie”, Matt reușește să transpună gânduri și trăiri complicate într-o formă cu care e ușor să rezonezi și să te regăsești. 

 

Uneori simt că „traduce” emoții complicate pe înțelesul nostru ca și cum ai deznoda un ghem de ață încâlcită: de la acceptarea greșelilor din trecut și regrete până la disciplină zilnică și nevoia rutinei pentru sănătatea psihică, am luat multe piese de puzzle din scriitura lui Matt și din întâlnirile pe Zoom cu el.

 

Primul nostru interviu împreună, cu ani în urmă, m-a ajutat să realizez că am o formă de neurodivergență, pentru că felul în care lucrează Matt, scriitor neurodivergent și ADHD diagnosticat după 40 de ani, este identic cu al meu. Și când spun identic vreau să spun „Singurul alt om pe care l-am cunoscut în 42 de ani și care lucrează atât de aparent complicat, neintuitiv și haotic-organizat.”

 

Dincolo de aceste similitudini, generozitatea cu care Matt vorbește despre lucruri complicate și grele din viața lui este greu de întâlnit într-o lume care-și ascunde tot mai mult părțile ne-instagramabile.

 

Matt vorbește și scrie deschis despre depresia lui, despre lupta în care se află uneori cu propria minte, despre cât e de greu să te împaci cu trecutul, iar cărțile lui sunt genul de povești despre care citești recenzii precum „Cartea asta m-a ajutat să ies din depresie”. 

 

Această ultimă afirmație am citit-o chiar în timp ce făceam documentarea pentru „Trenul de la Miezul Nopții”, apărut la noi la Editura Nemira, și am simțit piele de găină când am citit-o: „This book pulled me out of depression, man!”, scria un bărbat. 

 

Matt este smerit și bucuros de asemenea recenzii fiindcă, așa cum îmi povestește în interviu, a fost un copil și un adolescent care s-a luptat mult cu cititul și cu concentrarea, din cauza formei de ADHD pe care a descoperit-o abia târziu.

 

„Aș fi putut fi lesne un om care să nu citească nimic toată viața, așa că atunci când un om în toată firea vine și spune că eu l-am făcut să citească prima carte după 20 de ani, că nu mai citise din școală, asta e o responsabilitate foarte frumoasă pentru mine…”

 

Trenul de la Miezul Nopții este povestea lui Wilbur, un bărbat aflat pe patul de moarte, care privește înapoi la viața lui și la lucrurile pe care le regretă cel mai tare. Cel mai mare regret este legat de Maggie, soția lui, de care l-au despărțit alegerile greșite și egoiste pe care chiar el le-a făcut de-a lungul vieții.

 

Când Wilbur ajunge în pragul morții, apare trenul de la miezul nopții, un vehicul supranatural care îi permite să călătorească înapoi prin propria viață și să retrăiască momentele importante, cele care i-au modelat destinul, dar fără să poată modifica nimic. 

 

Știind acum consecințele deciziilor sale, tentația lui Wilbur este să facă lucrurile diferit și să salveze tot ceea ce a pierdut. Problema este că modificarea trecutul are un preț și poate distruge totul.

 

 

Când vine vorba despre regrete și întoarcerea în timp, Matt mi-a dat unul dintre cele mai frumoase răspunsuri dintr-un interviu.

 

Perioada lui preferată este… acum: „În ceea ce privește propria mea viață… mie chiar îmi place foarte mult prezentul, ceea ce este un răspuns groaznic. (râde) Sunt foarte fericit, într-un fel, că am fost un adolescent foarte nefericit și un tânăr de 20 și ceva de ani foarte bolnav. Pentru că văd mulți oameni cu care am fost la școală, pe social media, și ei se întorc mereu la 1993, spunând «cei mai frumoși ani ai vieții mele». Iar eu mă gândesc: «Nu, nu și pentru mine!». Eu abia ajung acolo. Încă urc din groapa aceea.”

 

Am stat de vorbă cu Matt despre cum a fost cât pe ce să fie „anulat” din cauza unui concert incorect politic la care și-a dus fiul, despre cât mai contează ce crede lumea și despre faptul că persoana care este acum, la 50 de ani, este favorita lui de până acum.

 

Mi-a rămas întipărit acest gând, absolut elocvent pentru ce trăim azi:

 

„Știi, este foarte ciudat pentru ce lucruri te anulează internetul. Poți vorbi despre lucruri îngrozitoare pe care le-ai făcut și internetul spune: «Oh, ești atât de curajos că vorbești despre asta.» Iar apoi poți da un simplu like postării cuiva și dintr-odată oamenii spun: «Nici măcar nu înțelegi cât rău ai făcut», și ești «cancelled» masiv. Este atât de arbitrar încât, până la urmă, trebuie să ignori.”

DIANA: Te afli acum într-un turneu internațional cu cartea Trenul de la Miezul Nopții și voiam să te întreb cât de greu îți este să gestionezi atât de mulți oameni care au nevoie de atenția ta, fiind o persoană neurodivergentă și un adult cu ADHD? Pentru că știu că mulți oameni care se confruntă cu aceleași lucruri ar vrea să știe cum e să fii nevoit, pentru o vreme, să devii extrovertit și să ieși din zona de confort?

 

MATT HAIG: Nu e chiar atât de ușor, dar, sincer să fiu, ceea ce mi se pare dificil nu sunt evenimentele. Îmi place să particip la ele. Dacă aș vorbi cu tine acum pe o scenă, nu mi s-ar părea foarte diferit de faptul că vorbesc cu tine aici. Pot cumva să mă concentrez complet asupra conversației și îmi place să vorbesc cu oamenii. Ce mi se pare greu este agitația: călătoriile, hotelurile, faptul că nu mănânci bine, nopțile târzii.

 

Un lucru pe care l-am observat în America, în timpul turneului, a fost că am avut două săptămâni în care fiecare zi însemna un aeroport și fiecare seară, un alt eveniment. Înainte de asta avusesem două săptămâni la fel în Marea Britanie, apoi două zile în Canada, totul legat, fără pauză.

 

Așa că, timp de mai bine de o lună tot ce am mâncat la cină au fost chipsuri sau câte un sendviș cu brânză pe la zece seara (râde). Genul acesta de lucruri îți dau rutina peste cap, iar pentru un om cu neurodivergență și ADHD rutina este esențială.

 

Nu sunt deloc vreo primadonă, vreun pretențios, dar sunt o persoană care are nevoie de puțină rutină. Așa că, în toamna asta, când voi călători din nou peste tot, o să mă asigur că fac mișcare. Oricum nu beau alcool, deci partea asta e simplă, dar o să încerc să am grijă de mine și să îmi asigur disciplina.

 

DIANA: Da. Cred că disciplina aceasta este foarte importantă pentru oamenii ca noi, care nu fac parte, să spunem, din categoria celor „obișnuiți”. Și apropo de zonă de confort, atât „Biblioteca de la miezul nopții”, cât și „Trenul de la miezul nopții” se petrec în acel teritoriu straniu dintre viață și moarte. Ce îți permite acel spațiu liminal să spui despre faptul de a fi viu, despre propriile tale lupte, într-un fel în care realismul nu ți-ar permite? 

 

MATT HAIG: E interesant… Este un spațiu liminal în raport cu viața și moartea, dar este un spațiu liminal și în raport cu cărțile mele, care sunt mereu undeva între realitate și fantezie. Nu sunt fantasy în sens deplin , nu e vorba despre dragoni și unicorni , dar nici realitate propriu-zisă nu sunt.

 

Cred că m-am simțit întotdeauna foarte în afara lucrurilor, ca și cum aș avea propria mea realitate în minte, și mi-am creat o lume imaginară în cap ca să supraviețuiesc adolescenței și anilor de început ai vieții adulte.

Așa că, pentru mine, acesta este pur și simplu spațiul firesc în care creez și scriu: un spațiu cu un picior în realitate și cu celălalt undeva… în altă parte.

 

Și cred că, dacă mergem suficient de mult înapoi în timp, toate poveștile erau așa. Erau fantastice, onirice, existau în spații intermediare. Gândește-te la miturile grecești și la zeii greci: aveau slăbiciuni omenești, dar erau zei. Iar oamenii și zeii interacționau. Pentru mine, acela era tot un fel de spațiu liminal.

 

Și, fără să devin prea profund, cred că, la nivel metaforic, suntem cu toții mereu între viață și moarte.

 

Tehnic, suntem vii, dar ne întrebăm dacă suntem cu adevărat vii și dacă, atunci când ajungem la ultimele noastre clipe, vom simți că am trăit cât am putut de bine.

 

Societatea, lumea modernă, consumerismul și munca ne îndepărtează de noi înșine. Iar ficțiunea este un loc bun în care să încerci să te gândești la ce este viața și la ce fel de viață ar trebui să trăim.

 

DIANA: Trăim într-o cultură obsedată de optimizare: alegeri mai bune, corpuri, cariere mai bune. Mereu o versiune mai bună a noastră. Ambele tale cărți din seria „Midnight” sugerează că poate răspunsul nu este să optimizăm totul, ci pur și simplu să locuim viața pe care o avem. Cât de greu a fost pentru tine să ajungi aici?

 

MATT HAIG: Încă mă lupt cu asta. Unul dintre motivele pentru care scriu, una dintre motivațiile mele, este că încerc să-mi dau seama de lucrurile astea pentru mine, nu pentru că aș avea toate răspunsurile corecte. Așa că, probabil, răspunsul este că scrisul mă ajută să găsesc acel lucru și să-l simt.

 

Am scris, evident, și despre mine în non-ficțiune și simt că scrisul mă stabilizează.

 

După „Biblioteca de la miezul nopții”, am renunțat pentru o vreme la scris și am făcut terapie, pentru că simțeam că faptul de a fi scriitor mă făcea nefericit.

 

Dar apoi m-am întors la scris, fiindcă există ceva în scriitură care mă centrează, mă ancorează.

 

Mă simt foarte mult ca un balon cu heliu: pur și simplu plutesc și am nevoie să fiu prins de ceva, să am rădăcini. Iar scrisul face asta pentru mine. Îmi dă greutate și un sentiment de realitate din care pot observa lumea. Sună ciudat să spui despre scrierea romanelor că te face să te simți real, dar așa este.

 

Cred că, pe măsură ce îmbătrânești, se produce în mod firesc un proces prin care devii mai capabil să accepți lucrurile. Îmi amintesc mereu de un sondaj făcut în Marea Britanie despre frică.

 

Era interesant că oamenii de 20 și ceva de ani se temeau de moarte mai mult decât cei de 70 și ceva. Procesul de acceptare, acceptarea vieții și a mortalității, este ceva la care pur și simplu AJUNGI la un moment dat.

 

Eu încă sunt ipohondru. Încă îmi fac griji în legătură cu viața și moartea. Încă mi-aș dori să nu simt lucrurile atât de intens. Uneori simt că nu sunt „tipul potrivit” de bărbat.

 

Fac glume despre genul acela de masculinitate, dar, în același timp, uneori mi-ar plăcea să nu simt chiar atât de diferit, să nu simt totul atât de intens.

 

Nu cred că am toate răspunsurile, dar mă simt mai calm decât înainte și am mai puține episoade de depresie.

 

Ah, și mă preocupă mai puțin părerile celorlalți. Înainte mă afectau mult mai mult. Știu că tuturor le place să spună că nu le pasă ce cred ceilalți și uneori oamenii insistă atât de mult asupra acestui lucru încât e evident că, de fapt, le pasă.

 

Și mie încă îmi pasă puțin. Dar experiența cu „Biblioteca de la miezul nopții”, când atât de mulți oameni aveau o părere despre mine, uneori extraordinară, alteori îngrozitoare, a făcut ca, pentru o vreme, totul să devină lipsit de sens.

 

Chiar și lucrurile bune și-au pierdut sensul, pentru că este aceeași ușă. Dacă deschizi ușa tuturor laudelor, este literalmente aceeași ușă prin care intră și toate celelalte lucruri.

 

Trebuie să găsești un fel de centru în tine însuți, în care să nu fii atât de dependent de bursa părerilor celorlalți și să-ți poți stabili singur valoarea.

 

Am pus zilele trecute o postare despre faptul că am mers la un concert. Fiul meu este foarte pasionat de rap și am mers la un concert Jay-Z.

 

Am primit enorm de mult hate pentru că m-am dus să-l văd pe Jay-Z: că ar fi trebuit să știu cât de cancelled este și tot așa.

 

Versiunea mea de altădată ar fi mai făcut probabil șapte postări în care să explice, să justifice, să se apere sau să-și ceară scuze.

Și mi s-a părut fascinant, pentru că mă așteptam să apară instantaneu anxietatea aceea reflexă. Dar eram bine.

Nu știu dacă e bine să fii atât de bine, dar erau o sută de oameni care mă certau online, mă urau, spuneau că e dezgustător… și eu pur și simplu nu simțeam nimic.

 

Cred că am trecut prin atât de multe încât e ca atunci când îți tai degetul, rana nu se oprește din sângerat și medicul o cauterizează. Arde rana și, în zona aceea, nu mai simți nimic.

Cred că și eu am fost cauterizat în privința asta.

Au existat oameni care au încercat să mă „anuleze”, am trecut prin tot felul de lucruri, iar la un moment dat ajungi pur și simplu să nu mai simți.

 

Și, în plus, am trecut de 50 de ani. După 50, chiar nu-mi mai pasă atât de mult. Aș putea literalmente să mor (râde).

 

Am lucruri mai importante de care să-mi fac griji. Părinții mei. Tatăl meu a trecut prin cancer. Pur și simplu nu-mi mai pasă. Și e destul de plăcut.

Este și foarte bun pentru creativitate, pentru că, dacă scapi de acea conștiință excesivă de sine, în mod ironic ajungi să scrii lucruri care poate chiar le plac mai mult oamenilor, tocmai pentru că ești liber. Pur și simplu nu-ți mai pasă.

 

Acum mă preocupă mai mult ce cred eu despre mine, pentru că au existat cu siguranță perioade în care am fost dependent și am făcut lucruri de care nu sunt mândru. Așa că e mai mult despre a lucra cu asta.

 

Și este foarte ciudat pentru ce lucruri te „anulează” internetul.

 

Poți vorbi despre lucruri îngrozitoare pe care le-ai făcut și internetul spune: „Oh, ești atât de curajos că vorbești despre asta.” Iar apoi poți da like postării cuiva și dintr-odată oamenii spun: „Nici măcar nu înțelegi cât rău ai făcut”, și ești „cancelled” masiv.

 

Este atât de arbitrar încât, până la urmă, trebuie să ignori.

 

Și mult din fenomenul ăsta este ceva de dată recentă. Eu nu sunt absurd de bătrân, dar în mintea mea mă simt uneori de 95 de ani. În corp mă simt destul de tânăr, mă simt sănătos. Dar am mintea unui bătrân.

DIANA: Știu că volumele tale sunt iubite de oameni de toate vârstele. Cum te simți când oameni foarte tineri  vin la tine și îți spun că i-ai făcut să citească?

 

MATT HAIG: Îmi place foarte mult. Chiar îmi place și este unul dintre puținele lucruri care încă reușesc să pătrundă până la mine. Îmi place enorm când tinerii îmi spun asta.

 

Și nu sunt întotdeauna tineri. Am fost recent la un eveniment și un bărbat mi-a spus că nu mai citise de 20 de ani, practic din școală, iar acum s-a întors la lectură datorită cărților mele. Este un fel de responsabilitate frumoasă. E un lucru bun.

 

Nu pornesc la drum cu intenția asta. Și, într-un fel ciudat, acum nu vreau să mă demitizez prea mult sau să mă desconsider, dar cred sincer că vine puțin din faptul că eu însumi sunt un cititor destul de prost.

 

Citesc mult, dar, pentru că am ADHD, concentrarea mea este teribilă. Sunt foarte haotic cu cărțile, pot avea 4-5 cărți și să citesc alternativ între ele. Îmi este foarte greu să termin o carte.

 

Așa că, în calitate de scriitor, sunt foarte conștient de felul în care citesc eu însumi. Încerc să scriu într-un mod foarte imediat, accesibil , nu în sensul de a face compromisuri, ci pentru că așa îmi vine natural.

 

Cred că eu sunt unul dintre oamenii care ar fi putut foarte ușor să renunțe la citit.

 

Ca adolescent, aș fi putut să pierd complet legătura cu lectura. Am avut mare noroc că am găsit cărțile potrivite la momentul potrivit. L-am găsit pe Stephen King, am găsit-o pe S.E. Hinton.

 

A fost un fir foarte subțire de scriitori care m-a ținut conectat la lectură. Aș fi putut foarte ușor să devin un om care nu mai citește deloc, pentru tot restul vieții.

 

Evident că lectura ajută scrisul și orice scriitor îți va spune: dacă vrei să scrii, citește. Și e adevărat.

 

Dar cred că faptul de a fi un cititor distras, neatent, poate fi chiar un avantaj pentru un scriitor, pentru că ajungi să scrii exact cartea pe care tu însuți ai vrea cel mai mult s-o citești. Și atunci, speri că și alți oameni care simt la fel vor rezona cu ea.

 

DIANA: Am observat că foarte mulți tineri se luptă astăzi cu ideea de suflet pereche. Iubirea este o parte intrinsecă din „Trenul de la miezul nopții”, însă este o iubire care există parțial în amintire. Și mă întrebam: crezi că iubim vreodată o persoană exact așa cum a fost ea sau, în cele din urmă, iubim versiunea ei care supraviețuiește în memoria noastră?

 

 

MATT HAIG: Da. Este puțin ca ideea aceea shakespeariană, nu? Romeo este îndrăgostit de ideea iubirii, scrie sonete despre iubire, despre timp și despre conceptul de iubire. Apoi apare Julieta și ea este iubirea reală pe care o vede.

 

Cred că este un amestec. Iar pentru mine, ca persoană neurodivergentă, dacă există un avantaj real, cred că este acela de a-ți găsi nu doar iubirea în sens romantic, ci oamenii tăi: prietenii tăi, grupul tău, sufletele tale pereche, tribul tău.

 

Există un procent foarte mic dintre oamenii pe care îi întâlnesc cu care simt asta. Cred că tu ești una dintre persoanele acestea, de fapt.

 

Uneori vorbești cu câte un jurnalist sau cu o altă persoană neurodivergentă și simți că te-ai putea deschide în fața ei, că ai putea sta în liniște lângă ea fără ca tăcerea să devină stânjenitoare.

 

Cu majoritatea oamenilor pe care îi întâlnesc… mă simt obosit.

 

DIANA: Știu exact ce vrei să spui. Chiar știu.

 

MATT HAIG: Fiul meu este la fel, pentru că este în spectrul autist.

 

Obosește foarte repede în preajma oamenilor. Și ajungi să ai un fel de radar înnăscut. Eu nu pot să mă prefac. Mi-aș dori uneori să mă pot preface mai mult, pentru că faptul că nu pot mă bagă în tot felul de probleme. Dar pur și simplu nu pot.

 

Și uneori asta înseamnă că, în grupul meu de prieteni, am un prieten foarte gălăgios pe care majoritatea oamenilor îl consideră extrem de enervant, dar pe care eu îl iubesc. Pentru că știu întotdeauna unde mă aflu cu omul acela. Nu există nimic de fațadă. Nu spune un lucru când, de fapt, vrea să spună altceva.

 

Pe majoritatea oamenilor îi scoate din minți și îi epuizează. Pentru mine însă e foarte relaxant să fiu cu el, pentru că pot spune ce vreau, el poate să-mi spună o grămadă de tâmpenii și mie nu-mi pasă.

 

Este incredibil de eliberator să fii cu cineva pe care majoritatea oamenilor îl consideră un nesuferit, iar tu pur și simplu îl înțelegi.

 

DIANA: Tu îl înțelegi pe el și el te înțelege pe tine.

 

MATT HAIG: Exact. Funcționează în ambele sensuri. Nu e iubire în sensul acela, dar tot iubire este, într-un fel. Este o legătură. Și îmi plac legăturile de felul acesta.

 

DIANA: Ești nostalgic din fire?

 

MATT HAIG: Sunt extrem de nostalgic. Sunt nostalgic chiar și după vremuri pe care nu mi le pot aminti. Îmi amintesc că, în anii ’80, exista o adevărată fascinație pentru anii ’60.

 

Aveai „Dirty Dancing”, apăruseră compilații cu cele mai mari hituri ale Beach Boys… și eu, adolescent fiind, aproape că puteam să plâng de nostalgie, deși nici măcar nu trăisem în anii ’60.

 

Iar acum, bineînțeles, oamenii privesc anii ’80 cu nostalgie. Dar în anii ’80 nimeni nu spune „anii ’80”. Era pur și simplu prezentul. Și atunci visai să fii în anii ’60.

Așa că am fost mereu nostalgic. Devin nostalgic după muzică, după oameni. Unul dintre lucrurile care mă bântuie, deși nu fac niciodată nimic în privința asta, este gândul la prietenii pe care i-am pierdut, nu pentru că au murit, ci pentru că viețile noastre s-au separat.

 

Dar am observat și că, în rarele ocazii în care chiar întâlnești pe cineva din trecut, poate fi ciudat. Dacă viețile voastre au ajuns în locuri foarte diferite, poate fi greu.

 

Am avut un eveniment în orașul meu natal, Newark-on-Trent, care este un oraș mic. Era o coadă mare, iar un bărbat a venit la mine și mi-a spus: „Eu sunt.” M-am uitat la el și am zis: „Cine ești?”. Nu l-am recunoscut. Și era cineva pe care îl cunoscusem foarte bine la școală.

Este foarte greu să recuperezi trecutul. Nu poți avea acea mașină a timpului, dar poți învăța din trecut, iar adevărata abilitate este să ne amintim mereu că și acum ne aflăm într-un trecut. Trăim într-un moment pe care, într-un viitor, îl vom privi cu nostalgie. Exact cum privim acum anii ’80 sau anii ’60.

 

Suntem în „vremurile bune de odinioară” chiar acum, oricât de îngrozitoare ne-ar părea ele.

 

Anii ’60 au fost îngrozitori: războiul din Vietnam, lumea aproape că s-a sfârșit în timpul crizei rachetelor din Cuba, exista rasism, erau marșurile pentru drepturi civile. Orice epocă este în același timp îngrozitoare și minunată.

 

Gândește-te la 1939. E greu să-ți imaginezi un an mai rău. Și totuși 1939 a fost și anul unor lucruri extraordinar de frumoase. A fost anul „The Wizard of Oz”, anul cântecului „Somewhere Over the Rainbow”, un an cu artă extraordinară, inclusiv artă modernă extraordinară.

 

Nu există niciodată un singur adevăr despre o epocă. Există mereu frumusețe, există mereu ceva. Lumina este încurcată cu întunericul.

DIANA: Tinerii de astăzi sunt foarte nostalgici după anii ’90, pentru că a fost ultimul deceniu fără internet și fără telefoane mobile. Părea totul atât de simplu.

 

MATT HAIG: Anii ’90 au fost cel mai prost deceniu al meu. I-am urât. Pentru mine, personal, eram bolnav psihic, dependent de droguri, alcoolic, eram în Ibiza și eram pur și simplu un dezastru.

 

Dar înțeleg de ce perioada aceea exercită o atracție: pentru că a fost ultima dată când am trăit înainte de toate acestea.

 

DIANA: Mă gândeam la ce ai spus despre anii ’90 și la faptul că nu au fost cea mai bună perioadă a ta. Dacă ai putea urca, la propriu, în „The Midnight Train”, nu ca să schimbi ceva, ci doar ca să petreci o oră într-un moment, într-o perioadă oarecare din viața ta, unde te-ai duce și de ce?

 

MATT HAIG: În ceea ce privește propria mea viață… mie chiar îmi place foarte mult prezentul, ceea ce este un răspuns groaznic. (râde)

 

DIANA: Nu este deloc. Este un răspuns extraordinar. De fapt, este răspunsul ideal pe care ar trebui să-l putem da atunci când suntem întrebați. Oamenii spun de obicei: „M-aș întoarce în perioada asta sau în perioada cealaltă.” Să poți spune „Sunt fericit în prezent” este scenariul ideal.

 

MATT HAIG: Sunt foarte fericit, într-un fel, că am fost un adolescent foarte nefericit și un tânăr de 20 și ceva de ani foarte bolnav. Pentru că văd mulți oameni cu care am fost la școală, pe social media, și ei se întorc mereu la 1993: „cei mai frumoși ani ai vieții mele”. Iar eu mă gândesc: „Nu, nu și pentru mine”. Eu abia ajung acolo. Încă urc din groapa aceea.

 

Așa că mă simt foarte orientat spre viitor, deși, paradoxal, sunt și foarte nostalgic. Cred că sunt nostalgic după epoci, după vremuri și după muzică, dar nu sunt neapărat nostalgic, la nivel personal, după propria mea viață.

 

Mi-ar plăcea enorm să am o mașină a timpului ca să mă întorc, dar nu neapărat ca să retrăiesc ceea ce am trăit eu.

 

Mi-ar plăcea să-mi revăd bunica. Bunica mea a fost pentru mine un fel de părinte. Locuia cu noi și a murit când aveam 16 ani. A fost prima mea întâlnire reală cu doliul. Și simt că există o linie de demarcație între mine înainte să moară ea și mine după ce a murit.

 

Nu doar din cauza durerii. Cred că simpla ei prezență în viața mea mă ancora foarte mult. Aveam o rutină. Mergeam în camera ei, ne uitam la „The Muppet Show” și… mă făcea să mă simt în continuare copil.

 

Când a murit, a murit și acea versiune a mea, versiunea pe care o vedea ea.

 

Atunci am fost arestat pentru furt din magazine. Atunci am început să iau droguri. Atunci am ajuns să fiu considerat un elev cu nevoi speciale la școală.

 

Așa că, da, mi-ar plăcea să mă întorc și s-o văd. Și am pus mult din ea în cărțile mele.

 

Asta e frumusețea scrisului: poți explora trecutul. Am pus mult din bunica în Mrs. Elm și puțin în Agnes, acel tip de persoană plină de iubire, dar și destul de strictă, cu reguli.

 

De asta aveam nevoie. Părinții mei lucrau până foarte târziu, așa că existența mea era destul de lipsită de structură; literalmente hoinăream prin oraș, furam din magazine și tot așa. Bunica mea îmi oferea acea structură.

 

Probabil că sunt nostalgic după perioada aceea, după adolescența timpurie, înainte ca totul să înceapă să meargă prost.

 

Dar, în general, cred că acum sunt cel mai fericit din viața mea.

 

DIANA: Este un răspuns extraordinar. Mulțumesc. Mă gândeam că nostalgia merge uneori mână în mână cu regretul: „Ar fi trebuit să fac asta”, „N-ar fi trebuit să fac cealaltă”. Dar dacă am elimina fiecare greșeală din trecutul nostru, am deveni, practic, alți oameni. Avem nevoie să regretăm lucruri, să suferim, să greșim, pentru a deveni cine suntem și pentru a ne modela în versiunea noastră de astăzi?

 

MATT HAIG: Cred că este vorba despre echilibru.

 

În depresie, de exemplu, poți ajunge să faci din vinovăție și regret identitatea ta. Te îneci în ele și, de fapt, nu te mai îmbunătățești.

 

Este mecanismul clasic al dependenței: ajungi să te urăști pentru ce ai făcut cu o seară înainte, iar în seara următoare faci din nou exact același lucru, pentru că încerci să blochezi sentimentul acela. Și trebuie, până la urmă, să treci prin disconfort.

 

Cred că, în general, ca specie, și în mod special sexul meu, suntem foarte slabi la capitolul disconfort. Ne descurcăm prost cu lucrurile inconfortabile.

 

Pe social media se vede foarte clar cât de greu le este oamenilor să simtă că s-ar putea să greșească. Vrem mereu să avem dreptate. Vrem ca toate convingerile noastre să fie cele corecte. Vrem ca toate deciziile noastre să fie cele corecte.

 

Iar acum există și această presiune suplimentară a rețelelor sociale de a fi niște oameni perfecți, care nu au voie să calce strâmb. Cred că este nesănătos. Să fii om înseamnă să faci greșeli, să eșuezi, să fii egoist, să fii rănit, să fii toate aceste lucruri dezordonate.

 

Eu am fost cu siguranță o persoană care a trăit într-o negare masivă a propriilor defecte.

 

Am fost un partener prost și un fiu prost când eram mai tânăr. Și a trebuit, într-un fel, să intru în regretul acela pentru o vreme. Probabil am intrat prea adânc în el.

 

Dar nu am capacitatea de a mă minți singur și de a spune: „Nu, am făcut asta pentru că am fost tratat prost” sau „Am făcut-o din cauza celuilalt lucru care mi s-a întâmplat”.

 

Oamenii pot justifica orice. Vezi asta tot timpul pe internet. Nici nu știu cum am ajuns în algoritmul acesta, dar ai intrat vreodată în „algoritmul narcisiștilor”, unde oamenii vorbesc permanent despre narcisiști?

 

DIANA: Da.

 

MATT HAIG: Și întotdeauna ceilalți sunt narcisiști.

 

DIANA: Da, exact. Cum să-l recunoști: dacă mama ta e narcisistă, tatăl tău…

 

MATT HAIG: Partenerul tău, colegii tăi, toată lumea. Întotdeauna ceilalți. Oamenii adoră paginile astea.

 

Și la fel e și cu „red flags”. Înainte să fim atât de preocupați să identificăm semnalele de alarmă ale celorlalți, ar trebui să fim conștienți de propriile noastre semnale de alarmă, pentru că ale noastre sunt cele care ne vor face cel mai mult rău.

 

Evident, trebuie să fim atenți pe cine păstrăm în viața noastră și pe cine filtrăm din ea. Dar trebuie să fim puțin atenți și la noi înșine și să avem o oarecare conștiință de sine.

 

 

DIANA: Îmi plac foarte mult postările tale auto-ironice, când vorbești despre tine ca despre acest bărbat alb, de vârstă mijlocie, care face una și alta. 

 

MATT HAIG: Și faptul că sunt chel… (râde)

 

DIANA: Bineînțeles, nu ratezi niciodată ocazia să menționezi asta.

 

MATT HAIG: Nici măcar nu sunt chiar atât de chel, dar îmi place… Îmi place să merg până la capăt când fac mișto de mine însumi.

 

DIANA: Te-a ajutat umorul în parcursul tău legat de sănătatea mintală? A fost umorul una dintre componentele care te-au ancorat și ți-au oferit o cale de ieșire în perioadele cele mai întunecate?

 

MATT HAIG: Da. Sincer, chiar cred că da. Cred că există o adevărată comedie neagră în depresie, de exemplu.

 

Dacă te gândești la multă comedie, ea pornește de la ideea de „pește ieșit din apă” , cineva care se află într-un loc în care nu se potrivește. Dacă te uiți la un film comic precum „Elf”, asta se întâmplă mereu: cineva se află în mediul greșit.

 

Depresia este forma supremă de „fish out of water”.

 

Stai acolo și simți de parcă ți-ar lua foc capul, iar toți cei din jurul tău continuă cu lucrurile lor obișnuite.

 

Mama ta îți vorbește despre faptul că nu-și găsește cheile de la mașină, iar tu treci prin iad. Poate chiar ai halucinații. În mintea ta se desfășoară un film de groază existențial, ceva heavy metal, Iron Maiden, iar în jur se întâmplă lucruri complet banale, poate te afli la poștă.

Eu încercam, chiar în mijlocul unui atac de panică, să găsesc ceva amuzant în situație.

Cred că umorul este un mecanism de supraviețuire.

 

La o înmormântare există întotdeauna și cineva care spune o glumă.

 

Cineva va spune mereu ceva care îi va face pe ceilalți să râdă. Umorul este acolo ca să te ajute să supraviețuiești.

 

Cred că de asta există atât de mulți comedianți foarte tulburați: pentru că au folosit comedia în propriile vieți ca să treacă prin durere.

 

Și mai există ideea că, dacă ești o persoană mai dark sau un suflet chinuit, trebuie să scrii mereu ca Dante, William Blake sau Stephen King.

 

Dar uită-te, de exemplu, la A.A. Milne, care a scris „Winnie-the-Pooh” și „The House at Pooh Corner”. Scria unele dintre cele mai blânde și mai reconfortante cărți din lume în timp ce trecea prin șoc posttraumatic și PTSD, avea coșmaruri, insomnie, traumă, iar relația lui se destrăma.

 

Așa că, adesea, prin artă creăm ceea ce căutăm noi înșine. Nu neapărat ceea ce întruchipăm, ci ceea ce avem nevoie.

 

DIANA: Mulțumesc. Și, ca să încheiem, mi-a venit o idee în timp ce vorbeai despre diferitele personaje sau versiuni pe care le-ai întruchipat de-a lungul vieții. Mi se pare extraordinar că, practic, Matt Haig la 50 de ani este acum persoana ta preferată. Este versiunea ta preferată de tine însuți. Și mi se pare cu adevărat minunat, plin de speranță și foarte reconfortant.

 

MATT HAIG: Da, cred că așa este. Cred că adevărata abilitate este să nu tânjim după versiunile noastre mai tinere, ci să fim cât putem de buni în fiecare etapă a vieții noastre, nu?

Matt Haig va participa la NOD Festival la Brașov, vineri, 25 septembrie 2026, de la ora 20:00, la Aula Universității Transilvania.

Prima expoziție de artă contemporană internațională a Muzeului de Artă Recentă din București, All Our Todays, deschisă publicului pe 13 februarie (până pe 25 mai) a fost gândită de Flavia Frigeri alături de curatoarea româncă Ioana Iuna Șerban și este un puzzle de peste 50 de artiști internaționali și tot atâtea idei despre contemporaneitate și trăit în societatea zilelor noastre.

 

De la idei despre relații interumane și fragilitatea lor până la amintiri complicate din copilărie, de la dezamăgiri zilnice până la revolta în fața maselor care urăsc sau iubesc la comandă, fiecare obiect de artă are un substrat în ritm cu vremurile.

Când a fost invitată de fondatorul MARe, Roger Akoury, să facă această expoziție, pornind de la colecția vastă de artă contemporană internațională a muzeului, Flavia s-a gândit în primul rând la spațiu.

 

„Spațiul dictează tonul expoziției și operele pe care le vei include, așa că vara trecută am venit să văd spațiul și deja în acel moment am făcut o primă triere a operelor de artă, în minte”, explică ea. ”La fața locului, realizezi că sunt opere care nu se potrivesc cu spațiul, cu tema, dar în același timp începi să îți imaginezi combinații posibile între opere și autori”

 

„Să fii curator înseamnă să spui o poveste, într-un spațiu, folosind diferite obiecte de artă și imaginându-ți cu ochii minții cum vor naviga oamenii acel spațiu”, își rezumă Flavia profesia în decursul discuției noastre.

 

E ca un puzzle tridimensional în care tot așezi piese până când imaginea de ansamblu devine coerentă, clară și conformă cu un mesaj care trebuie să ajungă la public.

 

Un curator gândește inclusiv straturi suprapuse de semnificații și nuanțe și, chiar dacă sunt subtilități pe care nu le va prinde toată lumea, ele trebuie să existe pentru a face experiența diferită și provocatoare pentru fiecare categorie de public, de la începători curioși până la mari pasionați ai domeniului.

 

 „Dacă ai un artist libanez, de exemplu, te gândești să-l pui lângă unul maghiar, să vezi două viziuni diferite ale aceleiași teme”, explică Flavia.

 

”Într-un fel e ca atunci când încerci să găsești pereche cuiva, să faci pe pețitoarea: te gândești ce se va potrivi cel mai bine cu ce, ce obiect va avea cel mai mult sens alături de un alt obiect. Și, tot ca în viață, îți dai seama dacă funcționează cu adevărat sau nu doar când ajungi efectiv acolo” .

 

Deși Flavia își face inclusiv machete – reprezentări 3D ale spațiului cu operele de artă în miniatură – se întâmplă ca atunci când vede opera de artă în realitate să simtă că nu are suficientă greutate pentru acel loc și prezența ei ar avea mai mult sens în altă încăpere.

 

Că un anumit tablou are nevoie de un perete doar pentru el, că niște opere nu au suficientă forță cât să susțină ele o întreagă zonă sau alte zeci de decizii care se nasc pe loc, organic.

 

Flavia este curatorul oficial Chanel la National Portrait Gallery din Londra, pentru proiectul Reframing Narratives: Women in Portraiture, care aspiră să le acorde femeilor artist atenția pe care o merită.

 

De altfel, reprezentarea femeilor în artă este o temă de suflet pentru Flavia.

 

”Subiectul ei”, fiindcă la începutul carierei cineva i-a spus că fiecare curator trebuie să își găsească un ceva al lui la care simte că poate contribui, și abia când l-a găsit și-a dat seama cât de important e să ai un punct central de interes în tot ceea ce faci.

 

Feminismul în artă nu a fost, însă, o temă care s-o fi interesat dintotdeauna.

 

„Mi-am făcut doctoratul pe artă care avea legătură aproape exclusiv cu bărbații, fiindcă asta e realitatea: în facultăți studiezi mai ales arta făcută de bărbați”, zâmbește ea.

 

„Dar în 2015, când am curatoriat la Tate Modern expoziția de pop art THE WORLD GOES POP, atunci am început să căutăm piese care țineau de pop art și în alte părți ale lumii, nu doar din SUA. Și am venit inclusiv în România, la Cluj, am călătorit peste tot și în acea perioadă am realizat că, dacă mereu au existat artiști care au fost trecuți cu vederea, femeile au fost trecute cu vederea și mai mult”.

 

În timpul acelei expoziții de pop-art, Flavia a înțeles că aceasta ar putea fi contribuția ei – să arate lumii acestor femei care au rămas în umbră tocmai fiindcă erau femei, fiindcă erau mame, fiindcă nu aveau timp să se promoveze, pentru că trăiau sub dictaturi sau din orice alte motive.

 

„Sunt atât de multe femei artist extraordinare și necunoscute și la un moment dat simți că nu ai cum să le aduci pe toate la lumină și că nu vei avea timp să le spui poveștile tuturor, în decursul vieții tale”, explică ea.

 

”Dar pe de altă parte știi că sunt mai mulți oameni ca tine, care își fac treaba cu pasiune și că inclusiv noile generații vor prelua această misiune la un moment dat, fiindcă este un proiect colectiv, al tuturor”

 

Ca profesor care ține cursuri despre arta curatorierii, inclusiv la Sotheby’s Institute din Londra, Flavia încearcă să le explice cursanților ei că realitatea vieții de curator nu are legătura cu imaginea idealizată din filme, a specialistului care vine, privește un perete, are o viziune instantanee despre ce s-ar potrivi acolo, apoi pleacă.

 

 

„Sunt mult aspecte ale vieții de curator care nu sunt strălucitoare și am inclusiv secvențe din filme pe care le proiectez și le explic studenților că viața mea nu este acea imagine ideală”, spune Flavia.

 

„Dacă în trecut curatorul putea sta într-un turn de fildeș, să facă documentare și să, în ziua de azi trebuie să fie foarte implicat în decizii, comunicare, fundraising, găsit soluții pentru a obține anumite opere de artă pe care și le dorește în expoziție…”

 

Cu un palmares impresionant în lumea artei, Flavia are la activ expoziții care au rămas de referință la Tate Modern din Londra și este solicitată pentru proiecte în toată lumea, dar nu a apucat niciodată să semneze o expoziție la ea acasă, în Italia.

 

Un prim proiect major care avea legătură tot cu femeile în artă a fost distrus de venirea pandemiei și încă nu a fost reluat, dar asta e frumusețea artei: nimic nu dispare pentru totdeauna.

 

Doar fiindcă o anumită idee nu s-a întâmplat, nu înseamnă că timpul ei a trecut.

 

„Pentru mine, cel mai frumos moment este atunci când mă aflu la începutul unui proiect, fiindcă atunci absolut totul este posibil. Te gândești, îți faci lista de piese pe care ți le-ai dori, ești într-un fel ca un copil care-i scrie lui Moș Crăciun, fiindcă notezi exact cum ai vrea să iasă totul. Abia după aceea începi să te gândești dacă vei reuși să obții o anumită lucrare, dacă e realist să speri la împrumutul unei anumite opere de artă… Dar la început totul e posibil și asta face meseria mea să fie magică…”

Spațiul Teatrului de Artă București este un loc în care se pun în scenă povești, dar care este el însuși un mozaic de istorii care nu seamănă două câte două.

 

Inițial parte din domeniul unei case boierești de pe strada Sf.Ștefan, a fost câștigat la poker de un avocat în anii 50, iar în perioada comunistă a devenit școală de reconversie profesională, garaj și depozit pentru jocul „Nu te supăra, frate” (George a găsit multe elemente ale acestui joc în podul clădirii și a mers pe firul istoric, n.red).

 

După Revoluție, a devenit fabrica unde se realizau pantofii Gregorio Rizo, un nume rămas încă în mentalul colectiv, iar în 2010, când George Constantinescu a preluat spațiul împreună cu o parteneră, Delia Pavel, clădirea se afla la stadiul de ruină.

 

Câți dintre spectatorii Teatrului de Artă s-ar gândi că sala a fost construită chiar de oamenii pe care-i aplaudă pe scenă, în fiecare seară?

 

Între preluarea spațiului și deschiderea efectivă din 2012, George a învățat să sudeze și să facă toate muncile pe care în mod normal le-ar face o întreagă echipă specializată în construcții.

 

Scaunele roșii, deja emblematice pentru Teatrul de Artă, au fost o donație de la Teatrul Mic – condus la acea vreme de Florin Călinescu și care se afla în plin proces de renovare a sălii din Sărindar – doar că George a trebuit să le ia pe toate 320, să-și păstreze 90 – cât avea nevoie – iar restul să le distribuie, tot ca donație, pe la alte teatre din țară.

 

”Oricum, dacă nu era această bunăvoință din partea lui Florin Călinescu, nu aveam cum să ne permitem niște scaune atât de frumoase, la acel moment”, recunoaște el.

Stătea noaptea și suda scaune, iar un prieten care făcuse un curs de sudură venea dimineața și îi făcea controlul tehnic de calitate: „Când lovea în ele și vedeam cum zboară câte un picior de la scaun, fiindcă nu-l sudasem bine, mă îngrozeam că trebuie să iau totul de la început”

 

A fost o haiducie plină de pasiune și poate și de asta Teatrul de Artă e un loc cu o comunitate foarte atașată și fidelă, care simte energia bună a locului și sufletul oamenilor care l-au făcut la propriu, nu doar ca repertoriu și viziune artistică.

 

Pe lângă teatrul propriu zis, există și o școală pentru amatori pasionați – Școala Teatrul de Artă București – destinată copiilor și adulților care vor să învețe tehnici de actorie care să-i ajute în viața personală și profesională.

 

Într-o lume tot mai tehnologizată, umanitatea actului artistic rămâne unul dintre cele mai oneste repere de dezvoltare personală: să înveți instrumente și trucuri utile pentru viață de la oameni care simt și trăiesc zilnic pe o scenă, în fața lumii întregi.

 

ARTA ACTORULUI DE TEATRU

 

Clădirea din strada Sf.Ștefan se numește „Teatrul de Artă” fiindcă aceasta a fost din prima clipă viziunea celor doi fondatori.

 

Fiecare loc trebuie să aibă o identitate clară și să îndeplinească un rol într-o industrie deja-existentă, ori pentru teatrul imaginat de George și Delia esența misiunii o reprezenta arta actorului: cum să pui mai bine în valoare un interpret, montând spectacole care să aibă sens pentru public.

 

„Nu cred că actorul este doar un instrument, eu cred că este un creator. Și mai ales în zilele noastre, când empatia este în scădere în societate, actorul are și o responsabilitate de a trezi niște lucruri în oameni”.

 

Spațiul Teatrului de Artă e suficient de mare cât să aibă impact spectacolele, dar îndeajuns de mic încât actorul să fie complet expus spectatorilor.

 

„Nu ai cum să mimezi sau să fii contrafăcut când ești atât de aproape de public”, crede el. A căutat expres această expunere completă, parțial și dintr-o serie de frustrări adunate după terminarea facultății. „E o realitate că au existat și probabil există actori care fac această meserie ca la normă: sunt angajați, vin, își spun replicile în timp ce se gândesc la altceva, termină și pleacă”.

 

George are un mix de idealism și realism care l-au ajutat să reziste și să crească Teatrul de Artă, pentru că entuziasmul independenței nu e suficient.

 

Face calcule în minte despre ritmul în care România scoate actori pe bandă rulantă, în condițiile în care dinamica teatrelor nu ține pasul: „La câți absolvenți de teatru ies anual, tehnic fiecare teatru de stat din România ar trebui să angajeze câte doi din fiecare promoție, ceea ce înseamnă că în zece ani ar ajunge să aibă practic încă o trupă în plus. Unde să joace și ei, și cei care sunt deja în trupă?”.

Orice discuție cu George devine o trecere în revistă de referințe teatrale, episoade de viață și idei care îl străbat de mai multe ori pe minut, cu un entuziasm care doar s-a potențat în ultimii 15 ani de când a fondat Teatrul de Artă.

 

Nimic nu se compară cu libertatea de a alege ce montezi și ce joci, de a-ți crea singur oportunitățile în loc să aștepți ca alții să ți le propună.

 

Glumim împreună despre ce spectacol s-ar potrivi cel mai bine vremurilor noastre și George se gândește la comedia neagră a lui Bertold Brecht, „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”, a cărei acțiune se petrece în Germania nazistă, dar e o parabolă mai actuală ca oricând.

 

În 1963, chiar Ștefan Iordache debutase cu acest rol pe scena Studioului Casandra.

 

GUSTUL LIBERTĂȚII

 

Pentru că s-a susținut singur în facultate, la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, George a făcut tot felul de activități, de la vândut cartele până la impresiariat, realizare de butaforii și lipit de afișe („Tehnic, eram lipitor de afișe și abia apoi impresar”, glumește el).

 

După primii ani petrecuți în teatrul de stat, a început să se gândească tot mai des la un mod de a-și face singur destinul artistic, pentru că avusese timp să vadă și plusurile, și minusurile sistemului.

 

A cunoscut actori care i-au influențat parcursul profesional și care i-au devenit prieteni, dar în același timp a avut ocazia să observe cu luciditate nemulțumirile și frustrările artistice din instituțiile clasice.

 

”Nu mi-am dorit să ajung un actor care iese seara cu colegii la bar și se plânge mereu de același lucru: de regizori și de faptul că nu este distribuit în roluri”, sintetizează el. „Da, îmi doream să fac niște spectacole pe care le aveam în cap, dar totul a pornit de la ceea ce observam că se întâmplă în barul acela”.

 

Actorii și regizorii care fac parte din comunitatea Teatrului de Artă pun, de fiecare dată, mult din ei în relația cu teatrul, de la texte personale precum one woman show-ul ”Fetița din debara” de Oana Jindiceanu și one-man-show-ul „Romanian Psycho” al lui Florin Piersic Jr până la povești atemporale precum „Fata din Curcubeu”, ”Peștele balon” sau „Șase lecții de dans în șase săptămâni”, acesta din urmă fiind un spectacol în care realismul se întretaie cu un fel de duioșie de care publicul are nevoie în aceste vremuri.

Regretatul regizor Bogdan Budeș, care s-a stins subit în 2024, a pus în scenă câteva texte dure, dar extrem de actuale, precum „Dureri fantomă” (laureat cu Marele Premiu la Festivalul Internațional de Dramaturgie Contemporană Kolyada-Plays și pentru care George a primit și două premii de interpretare) și „American Buffalo” (un text american ireverențios din anii 70 care are o extraordinară contemporaneitate), dar și ”Oleanna” (despre granițele blurate ale relației profesor-elev) sau comedia dulce-amară „Și veni bărbatul la femeie”, despre viața luată de la început la 40 de ani.

 

Pentru 2025, pe listă se află o combinație de spectacole din mai multe registre, inclusiv unele care să zgândăre pojghița lucrurilor pe care le considerăm normale și acceptabile.

 

Prima premieră a anului a fost Cavalerul Inexistent, o dramatizare infidelă a romanului omonim de Italo Calvino, o combinație de commedia dell’arte și aventură retrofuture medievală.

 

Din discuția noastră, mi-a aprins imaginația și o viitoare montare autohtonă după „Babylon Heights” de Irvine Welsh (autorul „Trainspotting”), despre soarta dramatică a unor protagoniști din prima ecranizare a romanului clasic „Vrăjitorul din Oz”.

 

”Vrăjitorul din Oz a fost prima mare producție de la Hollywood, în 1939, iar pentru figurație au fost aduși inclusiv pitici care să interpreteze personaje din lumea magică a lui Oz. Ei au fost cazați într-un hotel în care s-au întâmplat tot felul de nenorociri, cea mai mare fiind că unul dintre pitici s-a spânzurat. Nu s-a vorbit despre asta, iar spectacolul reface povestea adevărată din spatele filmului”, explică George.

 

”Va fi controversat când va ieși, pentru că e o poveste dură, dar este viață adevărată, până la urmă”.

Andrei Huțuleac este un artist al lucrurilor clare, dar nicidecum al certitudinilor.

 

Se află într-o continuă explorare artistică, dar felul său de a fi și modul în care face totul – de la actorie și regie până la comunicarea cu publicul pe canalele de social media, prin postări ludice și cu mult umor – arată o siguranță a omului care-și cunoaște bine valorile.

 

Toate lucrurile pe care le-a făcut cu brio în teatru și film în ultimii zece ani i-au ieșit neforțat și neplănuit, doar urmându-și talentul și busola interioară, în condițiile în care a bifat victorii majore atât la public, cât și la critici, două laturi adesea greu reconciliabile.

 

Două premii UNITER pentru actorie (Randle McMurphy din Zbor deasupra unui cuib de cuci și Mozart din Amadeus), și mai multe premii pentru regie de teatru și film (Moscow Film Festival, Tiff, Gopo, Festivalul Internațional de Film Varșovia).

 

Deși joacă în continuare pe scenele de teatru, inclusiv în tulburătoarele Noaptea lui Helver și Părinți și copii la TNB, Andrei Huțuleac se simte mai provocat în ultimii ani de postura regizorală.

 

Cea mai recentă realizare ca regizor o reprezintă primul spectacol de teatru imersiv din România: Marele Gatsby, pus în scenă în interioarele Palatului Bragadiru.

 

Un spectacol de teatru ca o imensă petrecere din anii 20, cu 300 de persoane – plus toți artiștii – cu decoruri impresionante și muzică live, Marele Gatsby transformă spectatorii în personaje care pot interacționa cu povestea și se pot simți parte din ea, fără ca asta să însemne neaparat o ieșire din zona de confort pentru cei timizi sau introvertiți.

 

Vorbind despre noul trend al teatrului în care reflectoarele se îndreaptă și asupra spectatorului care trebuie să spună sau să facă ceva, Andrei se poziționează echilibrat:

 

În continuare în statistici fobia de a vorbi în public e printre cele mai întâlnite și e normal. Nici eu, dacă aș fi undeva civil (râde) n-aș vrea să mă ia cineva pe o scenă să-mi spună «Ia zi tu ceva acum!». De asta îmi păstrez o zonă de echilibru.

 

Da, există acest trend global al teatrului de interacțiune, care obligă publicul să-și iasă din zona de confort, dar cred că publicul are nevoie uneori să stea liniștit după o săptămână de muncă și să se uite la o poveste. De asta noi, la Marele Gatsby, am găsit o formulă mai prietenoasă de a integra publicul.

 

Am vrut să simtă că face parte din poveste fără să îl forțăm să iasă din zona de confort dacă nu vrea asta. Într-un fel, fiecare spectator primește spectacolul pe care și-l dorește.

 

Asta înseamnă că ești parte din poveste, te miști prin sală, te apropii, poți privi povestea din toate unghiurile, dar ești doar un invitat la o petrecere somptuoasă unde se întâmplă lucruri captivante: 

 

Am vrut ceva imersiv, dar care să nu ajungă să agreseze publicul. Am ales asta cu organul bunului-simț care calculează că, totuși, nu toată lumea vrea să fie băgată în seamă.

 

Există și spectatori curajoși cu care s-a trezit pe scenă, fiindcă și-au luat rolul prea în serios, doar că ei sunt excepțiile: Unii spectatori fac lucruri pe care nu le-ar fi făcut în alt context, sau nu veniseră pregătiți să le facă, dar spectacolul a trezit ceva în ei, iar mie asta îmi place foarte mult.

 

Există o replică în romanul lui Fitzgerald – pe care o veți regăsi și în spectacol – și care rezumă perfect statutul spectatorului care vrea apartenența la poveste, fără a simți căldura reflectoarelor îndreptate asupra-i: Ce mult îmi plac petrecerile cu multă lume! Sunt atât de intime. La cele mici nu ai pic de intimitate, toată lumea e cu ochii pe tine.

 

Știi, s-ar putea ca discuția asta să ne ajute să tragem o concluzie destul de interesantă despre teatru, anume aceea că, de fapt, mergem la film, la teatru, ca să avem sentimentul propriei unicități în timp ce suntem parte dintr-o mulțime. Să ne topim într-o mulțime fără să ne pierdem pe noi înșine, zâmbește Andrei.

 

În momentul în care eu, ca artist, îmi propun exclusiv să te scot pe tine din confortul tău, să te întreb, să-ți arăt, să-ți spun, să-ți pun microfonul la gură, îți trădez așteptările și trădez o convenție foarte simplă, care ține teatrul viu de mii de ani. Și filmul, și concertele muzicale, orice formă de divertisment live. 

 

Plăcerea asta de a fi o individualitate, dar parte dintr-o mulțime, de a te simți în siguranță, de accepta să trădezi interesul pentru propria persoană pentru o seară, oferindu-ți atenția – împreună cu alți oameni – unui terț, unei alte povești, nu ție.

 

 

Asta nu înseamnă că Marele Gatsby e un spectacol de la care ieși ca după o seară normală la teatru: este o petrecere, cu tot ce presupune asta, de la stat în picioare și urmărit ce se întâmplă (există și locuri la mese, dar palpitant este să te poți mișca în voie) până la dans și antren care continuă și după încheierea reprezentației.

 

Și, e lucru știut, de la cele mai bune petreceri nu pleci chiar odihnit!

 

Andrei îmi povestește că i s-a întâmplat să treacă pe la Palatul Bragadiru când oamenii ieșeau după o seară de spectacol și a văzut o domnișoară plecând cu partenerul ei și aproape șchiopătând după seara petrecută pe tocuri: Și mi s-a părut un semn foarte bun, fiindcă toată lumea pleacă așa de la o petrecere. Dacă pleci fresh, înseamnă că ai plecat devreme și că nu ți-a plăcut.

 

 

CE OFERĂ TEATRUL ÎN ZILELE NOASTRE?

 

Această senzație de a te pierde – offline – într-o mulțime de oameni cu interese asemănătoare este și un antidot la însingurarea tot mai mare care se resimte în societatea vremurilor noastre.

Teatrul oferă un sentiment de acasă, de apartenență la o comunitate care te înțelege, fără cuvinte.

 

Așa mă raportam eu la teatru în adolescență, când m-am îndrăgostit de meserie, explică Andrei. 

 

Mersul la teatru sâmbăta și duminica era ca o întoarcere acasă. Parcă mi se așezau mai bine toate lucrurile în cap. Se organiza haosul lumii de zi cu zi, seara, într-o sală de teatru. Acum e mai greu să recuperez sentimentul ăsta, fiindcă fac eu însumi teatru și probabil că pe undeva m-am desensibilizat prin expunere.

 

Andrei este un regizor realist și eficient – acest din urmă cuvânt îl repetă de mai multe ori în decursul discuției noastre – poate și fiindcă știe cum e să te afli de cealaltă parte a mesei.

Nu vrea să irosească timpul echipelor cu care lucrează, așa că totul este organizat la maximum.

 

Pentru Marele Gatsby partea de repetiție cu actorii a durat maximum șase săptămâni, infim pentru un spectacol de o asemenea anvergură.

 

Eu sunt un om care se plictisește repede și trebuie să fiu eficient. Nu pot repeta șase luni la un spectacol, fiindcă o să-mi pierd interesul în acest interval, recunoaște el.

 

De asemenea, lucrează mult cu actorul în minte, un reflex rămas din actorie, întâia sa vocație.

 

Îmi vorbește despre importanța de a cunoaște trupa teatrului în care montează, înainte de a alege un text, pentru a vedea dacă el se potrivește, să vadă ce s-a mai făcut în teatrul respectiv și dacă e un moment prielnic pentru acea montare.

 

Aș spune că nu are nimic din egoismul regizorului care vrea să-și satisfacă o ambiție artistică și atât, în schimb are din plin generozitatea actorului care vrea să pună în valoare alți actori așa cum și-ar fi dorit el să fie pus.

 

Nici nu știu cum e mai bine. E și aici o dezbatere. Sunt oameni care spun că atunci când ai prea multă empatie și ții prea mult cont de actori îți sacrifici un soi de încăpățânare regizorală benefică. Și pot să înțeleg, dar asta nu mă deranjează. Prefer ca actorii să se simtă confortabil în spectacolul pe care-l facem, să înțeleagă tot ce fac în interiorul lui și să rămână atașați de proiect, să își dorească să-l joace în continuare. Să nu fie un chin reîntâlnirea lunară sau săptămânală cu spectacolul.

 

Să țină cu casa, cum glumește el, ceea ce se și întâmplă inclusiv la Marele Gatsby unde echipa s-a coagulat într-un timp scurt și manifestă acea bucurie de a reveni de fiecare dată pentru o nouă reprezentație.

 

În tot discursul lui Andrei despre teatru, se pomenește des cuvântul bucurie și la fel de des cel de confort, înțeles ca o formă de compatibilitate între oameni și idei. E zero îndârjire și 100% firesc.

 

Pentru mine, meseriile de regizor și de actor sunt mai mult meserii meșteșugărești decât artistice. Ai un impact artistic evident, dar nu ai aportul pe care l-a avut autorul când a plecat cu o pagină goală, pe care a pus ceva ce n-a existat înainte. Tu iei ceva ce deja există și îl modelezi. Faci din lut o oală, dar lutul acela l-a preparat cineva. Eu nu mă simt mai puțin artist pentru că fac asta, ca dovadă că nici nu încerc să mă iau la trântă cu textele și să le demonstrez că eu sunt un regizor mai deștept decât a fost altcineva înaintea mea.

 

Tocmai de asta, Andrei nu crede nici în ideea de program regizoral, o listă de teme pe care să le abordeze pe termen lung, cum se obișnuiește în meserie. 

 

Lumea e într-o schimbare atât de rapidă încât e aproape ipocrit să-ți faci planuri. Să zici că tu vrei să studiezi Shakespeare să ții cu dinții de asta, într-o lume în care se răstoarnă valori și apar evenimente noi de la zi la zi… mi se pare puțin anacronic. E un echilibru care trebuie păstrat între căutările tale pe termen lung și nevoile momentului.

 

DE CE ARE NEVOIE PUBLICUL?

 

În ultimii ani au intrat și în dialogul teatral termeni precum trigger, acea avertizare pe care trebuie s-o dai oamenilor în privința unor teme mai dure abordate într-o poveste.

 

Îmi amintesc de cineva care mi-a reproșat că nu am avertizat asupra finalului dur al spectacolului Fete și băieți (Teatrul Act), iar Andrei îmi spune că i s-a întâmplat asta de curând cu spectacolul Prima facie (Centrul Cultural Lumina), un one-woman-show al actriței Corina Moise (soția lui), unde el semnează regia.

 

Cineva a venit la final și le-a spus că i-a plăcut enorm spectacolul, dar că ar fi trebuit să aibă un trigger warning:

 

Trebuie să recunosc că n-am fost de acord. Am o problemă de principiu. Nu cred că e sănătos să fim ATÂT de precauți. Sala de teatru, sala de cinematograf sunt deja spații sigure de expresie. Sunt deja locuri care curatoriază, condensează și stilizează experiența brută, frustă, a faptului real de a trăi.

 

A spune că ȘI aici avem nevoie să fim avertizați în legătură cu ce urmează să vedem mi se pare că ne refuză nouă ca specie șansa atât de benefică și de formatoare de a ne întâlni, repet, într-un spațiu sigur, cu lucruri care nu ne plac, care ne pun în disconfort, pe care le înțelegem mai puțin.

 

Își amintește de un episod din studenție, când și-a chemat un bun prieten să-l vadă făcând figurație specială în spectacolul Îngropați-mă pe după plintă (care se juca la Bulandra), iar la final respectivul i-a spus că nu i-a plăcut deloc. 

 

De ce? Ce nu ți-a plăcut?, a întrebat Andrei, sincer interesat, iar răspunsul i-a rămas în minte: Nu mi-a plăcut fiindcă îmi amintește așa tare de bunica mea… și mă întristează.

 

A fost prima oară când și-a dat seama că oamenii asociază sentimentul de tristețe sau de disconfort emoțional pe care ți-l dă o carte, un film, un spectacol, cu sentimentul de Nu-mi place:

 

Poți să spui că e o melodie prea tristă și că îți provoacă o stare neplăcută sau că e un spectacol care ți-a trezit niște emoții mai delicate, dar nu poți să spui că nu-ți place. M-a pus pe gânduri fiindcă e un fel de lipsă de alfabetizare emoțională pe care unii oameni o au.

 

În continuare există spectacole care te zguduie emoțional, dar care sunt necesare prin temele pe care le abordează, ele nefiind printre cele mai ușor digerabile.

 

De exemplu Noaptea lui Helver, la TNB (unde Andrei este Helver), este un spectacol care se joacă din 2021, dar care a devenit mai actual ca oricând în contextul dezbaterilor despre persecuție, fascism și al Doilea Război Mondial.

 

Nu credeam că voi spune vreodată despre Noaptea lui Helver că e un spectacol actual, dar este, aprobă Andrei.

 

Tot actual este și un spectacol pe care-l pregătește la Teatrul Mic în acest an: o adaptare după Ferma Animalelor de George Orwell:

 

Nu am ales-o având în minte faptul că e actuală, nu sunt un oportunist teatral (râde), dar e un text care îmi place și care mă preocupă ca subiect și tip de expresie. Dar de la momentul în care am propus textul, pe măsură ce a trecut timpul, am început să realizez că o fabulă despre autoritarism chiar își are locul în momentul ăsta al istoriei.

Aproximativ 60 de secunde.

 

De atât a fost nevoie pentru ca toate reprezentațiile spectacolului de teatru Cine l-a ucis pe tata? din luna ianuarie – șase la număr – să fie sold-out la miezul nopții, în seara de Revelion (Teatrul Metropolis a pus biletele în vânzare fix la 00:00 în Noul An).

 

Este efectul Măjeri, o combinație între subiecte actuale și necesare, distribuții închegate, în care actorii par să compună un trup comun, și multă sensibilitate artistică.

 

Deși Andrei Măjeri se ferește de eventuale amprente stilistice – pe care le vede ca un mod de a fi repetitiv – delicatețea plină de înțelesuri cu care abordează fiecare subiect este o semnătură indelibilă care îl face iubit de public.

 

Recunosc, sunt oameni care-mi plac atât de mult artistic încât mă tem uneori să-i întâlnesc personal, pentru a nu rupe vraja, dar pe Andrei Măjeri e greu să nu-l placi și la nivel uman, din prima secundă în care se așază la masă, sincer stresat de faptul că a întârziat șase minute, într-un oraș în care toată lumea reprogramează și întârzie fără să clipească.

 

Eu am două obsesii în viață și în teatru: să fiu la timp, spre deosebire de azi (râde) și să fie liniște. Numai așa pot să lucrez, îmi spune, din start.

 

Te dezarmează cu firescul lui, dublat de un strat de empatie pe care nu-l poți mima dacă nu-l ai și nici nu-l poți ascunde, chiar dacă-ți cere meseria.

 

Prin urmare Andrei și l-a asumat pe deplin în relație cu toată lumea, de la persoane pe care le vede prima dată, așa ca mine, și până la actorii lui, cărora le duce bomboane și portocale la repetiții.

Cu actorii mei sunt ca o doamnă dirigintă, glumește el.

Și nu știu dacă e vorba de blândețe, cum ai zis tu, dar sigur mă atașez de oameni. De multe ori creez cu ei în gând, mă duc acasă cu ei în minte, ceea ce poate însemna că las garda jos. Dar am avut noroc de oameni care au apreciat și care mi-au fost alături.

 

De fapt, momentul de dinainte să-l cunosc în care am intuit că nu e regizorul tipic cu profil de zbir a fost la Zeițe de Categoria B (la Teatrelli), un spectacol profund și dulce-amar, pornit de la un simplu gând al lui Andrei.

 

Montând în diferite orașe din țară, a realizat că sunt actori din orașe diferite care se intersectează doar la festivaluri: Și practic nu apuci să-i vezi decât fugitiv pe colegii tăi din alte orașe, care joacă și îmbătrânesc în paralel cu tine.

 

La fiecare câteva replici, câte una dintre cele trei actrițe – Elena Ivanca (actriță a Teatrului Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca), Ioana Dragoș Gajdó (actriță a Teatrului „Regina Maria” Oradea) sau Silvia Luca (actriță a Teatrului „Mihai Eminescu” Botoșani) făcea câte o aluzie sau glumiță cu apropo la Măjeri (care nu se afla în sală), în ceea ce s-ar numi în limbaj teatral cioace, dar cu un zâmbet de profundă complicitate.

 

Da, Doamna Elena Ivanca mereu mă tachinează că nu pot să-i spun pe numele mic și îi spun Doamna Ivanca.

 

A zis și treaba asta în spectacol, râd eu, iar Andrei se amuză.

 

Tot mențiuni subtile la adresa lui am întâlnit și în Medea’s Boys, un spectacol care s-a jucat aproape șase ani cu casa închisă la teatrul Apollo111 și pe care Andrei și echipa au decis să-l retragă, în glorie, în mai 2024.

 

Să renunți la un spectacol care se joacă mereu sold-out, fiindcă simți că și-a trăit viața, este o probă de maturitate pentru orice regizor, mai ales când respectivul produs artistic naște pasiuni feroce în rândul publicului.

 

La un eveniment din vară (Estivalul de Teatru al grupului Mergem la Teatru), o doamnă a venit la Andrei să-i spună că Medea’s Boys nu poate să dispară, fiindcă trebuie să ajungă să-l vadă și fiica ei.

 

Și de ce nu l-a văzut deja?, a întrebat-o, mirat, iar doamna a dat un răspuns de o naturalețe desăvârșită: Păi are doar 12 ani, nu puteți să-l mai lăsați câțiva ani?

 

Medea’s Boys era gândit pentru un public 18+, dar remarca spune totul despre gradul de atașament pe care oamenii îl au față de spectacolele lui.

 

Totuși, pe tot parcursul discuției noastre, Andrei are grijă să lase o marjă consistentă de realism și demitizare, oricând i se pare că dialogul îl ilustrează prea idealist.

 

Râde mult de el însuși și, în ciuda căldurii cu care privește viața, spiritul de justițiar i se trezește când cineva nu-i respectă actorii.

A luat de mai multe ori poziție publică, elegant, dar ferm, în legătură cu derapajele frecvente din sălile de teatru: oameni care butonează telefoane sau fac poze cu blitz în scene de mare intensitate, spectatori care-și întind picioarele pe scenă (da, s-a întâmplat) sau accidente stupide și neglijențe ale echipei tehnice care îi pun în pericol echipa.

 

Sunt jumătate oltean, jumătate ardelean, dar mă consider mai mult oltean și mă lupt să fiu calm și să nu las partea oltenească să domine, râde el.

 

Nu sunt genul care jignește, niciodată, dar nici nu sunt de acord tolerarea unor asemenea comportamente fără a lua o poziție.

  

 

RĂSPUNDEREA DE A SPUNE O POVESTE

 

În spatele căldurii lui Andrei și a complicității cu oamenii din echipă stă un cuvânt greu și apăsat: responsabilitate.

 

Îi spun că i-am urmărit toate interviurile anterioare și că e un termen care revine constant în discursul lui.

 

Responsabilitatea de a trata anumite teme actuale, necesare, și a le așeza în dialogul public.

 

Răspunderea de a le da oamenilor teme de gândire și de a ieși cu spectacolele din bulă înspre un public care are nevoie să tatoneze idei cu care nu e familiar.

 

De asta, deși au multă poezie și simbolistică, spectacolele lui nu ajung niciodată în sfera criptică.

 

Nu cred că acesta e scopul, să dai cu nisip în ochii oamenilor și ei să plece bâjbâind de la teatru, întrebându-se ce au văzut acolo, rezumă el, foarte plastic.

 

E o abordare bazată pe firesc și pe un bun-simț nativ care funcționează ca o busolă: să transmiți o idee pe care o consideri valoroasă, în stilul propriu, dar gândindu-te că mesajul trebuie receptat pe mai multe paliere.

 

Nu se gândește des la reacțiile publicului, crede că spectacolul e un organism viu care își urmează singur cursul, dar dacă se află în sală simte instantaneu dacă spectatorii au fost sau nu pe lungime de undă cu povestea, în seara respectivă.

 

De exemplu, la Cine l-a ucis pe tata?, scena Barbie Girl din final este proba-martor:

 

Dacă sala NU râde la acea scenă, știu că a fost bine, a fost o seară bună, înseamnă că au înțeles că personajul devine ceea ce și-a imaginat dintotdeauna.

 

Înseamnă că l-au înțeles. Dacă se râde… și nu că râd 2-3 persoane, dacă râde toată lumea, înseamnă că s-a rupt ceva pe parcurs.

 

E greu de explicat această chimie care se întâmplă sau nu, dar uneori aduce a magie:

 

Am avut o premieră la Teatrul Național din Cluj cu Meșterul Manole, în 2018, în luna iulie, într-o sală de 900 de oameni, unde erau probabil 50 de grade (râde) și timp de două ore nu a ieșit nimeni din sală, nu a sunat un telefon, simțeam că sala respira în ritm cu actorii.

 

Deși unele dintre spectacolele lui abordează ideea trecutului familial care modelează individul, Andrei nu practică un teatru bazat pe traume personale și pe explorarea propriilor umbre, în stil Stanislavski.

 

Nu cred că un artist bun trebuie să fie neaparat un om traumatizat și un suflet chinuit, eu am avut o copilărie fericită, părinții mei îmi sunt cei mai buni prieteni, dar asta nu m-a împiedicat să rezonez profund cu copilăria și adolescența dificilă a lui Édouard Louis (ale cărui cărți stau la baza spectacolului „Cine l-a ucis pe tata?” n.red) și să îmi doresc să aduc povestea în atenția publicului.

 

De altfel, Édouard Louis însuși a fost prezent la una dintre reprezentațiile spectacolului și a plâns la scena emblematică a paharelor cu apă (de neuitat pentru oricine a văzut spectacolul, dar mențiunea nu reprezintă un spoiler pentru cine nu l-a văzut încă).

POVEȘTI ÎN TRIDIMENSIONAL

 

Născut la Novaci, Gorj, Andrei Măjeri a avut o copilărie fericită și aproape idilică, în care teatrul nu a jucat niciun rol, în schimb științele exacte au fost personajul principal.

 

A studiat matematică-informatică și s-a pregătit intens pentru a da la Facultatea de Arhitectură din București.

 

De fapt, timp de trei ani a făcut naveta la București în fiecare weekend, pentru a se pregăti pentru viitoarea carieră de arhitect.

 

Abia în clasa a XI-a, când a intrat într-o trupă de teatru coordonată de actrița Simona Ursu de la Teatrul din Târgu-Jiu, și-a pus problema că ar putea exista și altceva în afară de arhitectură, iar în ultimul an de liceu și-a spus prima dată gândul cu voce tare: în loc de arhitectură, va da la regie.

 

Asta în condițiile în care, râde acum, când am dat admiterea nu știam nici cine e Purcărete, nu aveam niciun fel de repere.

 

A recuperat rapid, cu pasiunea care-l caracterizează: Între anul I și II de facultate, toată vara am ascultat operă și am citit librete, fiindcă simțeam că am o lipsă.

 

Părinții mei m-au susținut în cariera asta, fiindcă sunt niște oameni extraordinari, deși nu au nicio legătură cu domeniul. Tata e inginer constructor, iar mama e la pensie. Dar mi-au zis bun, vrei să faci asta, noi te susținem, povestește Andrei.

 

Chiar dacă nu a ajuns arhitect, ceea ce face acum e tot o creație de spații și lumi, doar că mai puțin ancorate în material:

 

Concret, arhitectura m-a ajutat și mă ajută zilnic, mai ales în lucrul cu scenografii. În primul rând, nu e nevoie să-mi facă machete sau modelări elaborate, îmi dau seama din schițe, iar asta ne ajută să lucrăm mai eficient. Apoi, pot să văd instantaneu când e o greșeală de unghi sau când ceva proiectat pe hârtie nu va funcționa niciodată în realitate.

Istoricul de științe exacte îl ajută să fie organizat și eficient în tot ceea ce face, iar reflexele gândirii de arhitect reverberează inclusiv în relația cu actorii:

 

Eu nu le cer actorilor să se întrupeze în acele personaje, le cer să proiecteze un spațiu în jurul lor, pentru public, îmi explică el.

 

Interpretarea este 2D, iar ca să ajungi în 3D, acolo intervine mușchiul talentului și al imaginației. Spectatorul se uită la tine cum joci, el nu vede ce vezi tu, dar vede și simte că tu VEZI ceva, că ești proiectat într-un univers la care și el are acces, prin tine.

 

Mi se pare una dintre cele mai frumoase definiții ale teatrului bun: când simți că omul de pe scenă vede ceva, că se mișcă natural într-un spațiu pe care doar el îl vede.

 

Și oricine merge cu bucurie la teatru simte instinctiv când reprezentația e doar 2D și când se naște, în schimb, tridimensionalitatea.

 

Odată cu ea apare și acel concept binecunoscut iubitorilor de teatru: catharsis.

ÎNTRE TRECUT ȘI VIITOR

 

Pentru Andrei, cele mai ofertante povești și, adesea, cele mai interesante relații familiale de explorat sunt din zona tragediilor antice.

 

A reinterpretat deja mai multe texte – inclusiv Medea’s Boys a fost după Medeea de Euripide sau Eroine la Teatrul din Botoșani (o serie de monologuri tragice) – fiindcă îl provoacă să găsească formule de a actualiza povestea.

 

După 2.500 de ani, să scoți adevărul acestor texte și să-l prezinți publicului într-o formulă compatibilă cu prezentul mi se pare extraordinar. Când dai la o parte partea de arhaisme, care sperie inițial, rămâne ceva de o extraordinară contemporaneitate. Dacă aș putea, aș monta doar tragedii antice, atât de mult îmi plac.

 

Îl provoacă și fiindcă presupun o echilibristică atentă: poți scoate ceva fenomenal, dar în egală măsură poți eșua grandios.

 

Și tocmai asta face demersul palpitant.

E evident că bucuria și entuziasmul meseriei sunt esențiale în ecuația Măjeri, iar când nu o să le mai simtă va închide, fără regrete, acest capitol.

 

Nu pune pe el presiunea de a ieși la pensie din regie, ba chiar din contră, îmi spune din start că nu vrea să trăiască o singură viață profesională.

 

Deși nu a împlinit încă 35 de ani, s-a simțit mereu un suflet bătrân și mai înțelept decât vârsta biologică, iar înțelepciunea presupune și luciditate:

 

Actorii sunt mai de cursă lungă decât regizorii fiindcă, dacă rămân curioși și pasionați, pot să joace fantastic și la 90 de ani. Regizorii, în schimb, tind să își sedimenteze un stil, ceea ce mie mi se pare periculos și nu-mi doresc să mi se întâmple asta. Nu vreau să fiu încă regizor la 60 de ani.

 

 

În plus, mi se pare foarte tare să fiu spectator. Îmi doresc la un moment dat să fiu doar spectator și să merg la teatru de plăcere și atât.

 

Pe lângă teatru, mai are multe pasiuni și vocații posibile, poate cea mai mare fiind grădinăritul: Vreau să-mi deschid cândva un lanț de florării, iubesc florile. Și cea mai mare fericire este să merg câte două zile la ai mei, la țară, și să-mi bag un pic mâinile în pământ.

 

Apoi completează, râzând: Am peste 150 de cactuși, nici nu i-am mai numărat de ceva vreme…

 

Când nu face grădinărit și teatru, Andrei devorează sute de pagini de carte în câteva ore (e un cititor prolific de engleză, franceză și spaniolă), are un dar să găsească melodii extraordinare și adesea obscure, care servesc ulterior drept coloană sonoră în spectacolele lui și… scrie teatru.

 

Cu amendamentul enunțat clar că nu este un dramaturg serios.

 

Mă pun dimineața și scriu o oră, dacă mă roade o idee. Am scris patru texte, trei le-am și montat. Nu sunt un dramaturg serios fiindcă nu o fac organizat, nu o fac dramaturgic, cu o anumită finalitate în gând.

 

Unul dintre textele lui a fost trimis, într-un plic anonim, la un concurs al Uniunii Scriitorilor, în anul 2023, și a ieșit câștigător din 143 de participanți.

 

Mi-am zis atunci că poate e ceva cu textul respectiv, dar nu am făcut mare lucru cu el, iar aici e o lipsă a mea, recunosc: îmi e greu să mă bucur. Am o incapacitate de a mă bucura de ceea ce mi se întâmplă, un sindrom al impostorului de care sufăr, la fel ca mulți alți oameni din zilele noastre.

La final, trebuie să fac o mărturisire: după discuția noastră, nu mai pot să intru în sala Majestic de la Teatrul Odeon fără să mă gândesc la ceva ce mi-a împărtășit Andrei Măjeri la întâlnirea noastră: și-ar dori să monteze cândva un spectacol la Odeon în care spectatorii să stea pe scenă, iar scena să fie deasupra scaunelor, astfel încât publicul să se poată bucura de arhitectura incredibilă a sălii.

 

E o idee care locuiește de atunci în mintea mea, la fel și cea despre o montare viitoare a Pisicii pe acoperișul fierbinte, de Tennessee Williams, pe care Andrei o vede deja cu ochii minții, dar trebuie să aștepte ca actrița pe care o are în minte să împlinească măcar 45 de ani.

 

Adică mai avem cel puțin opt ani de așteptat, dar va fi o aventură care să merite.

 

Totodată, plănuiește să scrie o carte care e absolut secretă, deci chiar nu pot să divulg nimic, dar care s-a născut din relația specială cu actorii care i-au trecut prin viață și prin spectacole.

 

Pentru ca actorii să proiecteze acele spații secrete în care ne invită pe noi, spectatorii, trebuie ca regizorul să vadă mai întâi în ei acel spațiu, iar Andrei Măjeri, cu sensibilitatea lui de arhitect al poveștilor, se pricepe de minune la asta.

Cărțile lui Matt Haig au mereu o componentă salvatoare.

 

Pentru că multe dintre ele sunt adresate unei versiuni mai tinere a autorului – Matt dintr-un alt moment al vieții – Matt Haig strecoară în ele idei profund umane, din genul celor care te țin treaz noaptea: cum ar fi dacă am putea da timpul înapoi?

 

Dar dacă am putea repara greșelile trecutului? Dar dacă am putea avea mai multe șanse să trăim așa cum trebuie? Dar dacă niciodată nu e prea târziu să o iei de la capăt?

 

Pentru că, până la vârsta de 49 de ani, Matt s-a luptat el însuși cu toate aceste întrebări, cărțile lui livrează întotdeauna mai mult decât suspans și magie.

 

Până la final, te simți ca și cum ai fi recuperat sau vindecat o parte din tine însuți.

 

Interviul cu Matt Haig, înlesnit de editura Nemira, a fost o demonstrație de vulnerabilitate și speranță în același timp.

 

Haig este renumit pentru sinceritatea cu care vorbește despre viața lui și despre dramele personale care i-au inspirat cărțile – depresie, alcoolism, tentative de suicid, multiple căderi psihice, culminând cu diagnosticul de ADHD și autism primit la vârsta de 46 de ani – dar întâlnirea noastră a fost o demonstrație de generozitate pe care rar ai ocazia s-o trăiești, ca jurnalist.

 

Dacă mai aveam nevoie de încă o reconfirmare, tot ce face Matt Haig este o formă creativă și inspirată de a da altora ajutorul de care ar fi avut el însuși nevoie.

 

Unele cărți fac asta direct (Cartea Alinării și Motive să iubești viața sunt moduri de a ajuta oamenii care suferă de depresie să-și dorească să rămână în viață), iar altele sunt metafore complexe care funcționează ca o formă de terapie: Biblioteca de la miezul nopții și perspectiva unei biblioteci care conține toate posibilele vieți pe care le-am fi putut trăi; Cum să oprești timpul, despre câte sute de ani de viață ne-ar trebui ca să învățăm să trăim cum trebuie sau nou-lansata O viață imposibilă, care ia un personaj de 72 de ani, cu regrete și suferințe, și îi dă șansa unui nou început.

 

Nu o viață luată de la capăt, ci șansa de a începe un nou capitol, la o vârstă secătuită de speranțe.

 

Acțiunea din cartea ”O viață imposibilă” – apărută în România tot la NEMIRA, ca toate volumele lui Haig – se desfășoară în Ibiza, care e prezentată cu totul altfel față de imaginea clasică, de loc al petrecerilor.

 

Ibiza lui Haig este un loc cu profunzime spirituală, cu multe mistere și cu un cadru natural luxuriant.

 

Deși am fost acolo, la finalul cărții mi-am pus dorința de a reveni cândva, pentru a descoperi măcar o fărâmă din magia pe care am simțit-o în paginile cărții.

 

Însuși autorului i-a luat mai bine de 20 de ani pentru a descoperi această Ibiza magică, prima experiență pe insulă fiind una dintre cele mai întunecate și grele amintiri din viața lui marcată de depresie.

 

În 1999, la doar 24 de ani, Matt locuia în Ibiza cu iubita lui, Andrea, devenită între timp soția lui și mama celor doi copii ai cuplului.

 

În timp ce era acolo, un atac de panică a dus la o cădere nervoasă și la începutul unei depresii care i-a înghițit aproape jumătate din viață și care l-a dus de multe ori pe muchia prăpastiei, la propriu.

După cum el însuși recunoaște, în Ibiza și-a dorit pentru prima dată să se arunce de pe o stâncă și să termine cu toată suferința. Avea 24 de ani și nu credea că va apuca 25.

 

Întoarcerea în Ibiza în 2022, de data asta ca un bărbat de 47 de ani care își poate stăpâni depresia, a fost un moment simbolic de pace cu trecutul, care a declanșat și ideea unei noi cărți, despre perspectiva imposibilă a unei vieți mai fericite.

 

Exact ceea ce Haig de la 24 de ani nu credea că va mai avea vreodată.

FINE SOCIETY: Cărțile tale normalizează ideea de a fi altfel decât ceilalți – fie că e vorba de a fi introvertit, autist, depresiv sau trecut de vârsta marilor speranțe – și ne fac pe toți să ne simțim mai puțin singuri. Te gândești vreodată că scriitura ta chiar poate salva vieți?

 

MATT HAIG: Nu se întâmplă în timp ce scriu efectiv, dar da, mă gândesc.

 

Când abordez teme legate de sănătatea mentală, încerc să mă gândesc Ce aș vrea eu să citesc?.

 

În 1999, când am avut prima tentativă de suicid, nu prea existau cărți pe tema asta care să fie accesibile, să îmi transmită ceva și să mă ajute în acel moment.

 

Existau cărți bune pe subiect, dar cărți grele, academice. De asta, de câte ori scriu despre sănătate psihică, încerc să găsesc cea mai bună cale de a ajunge la o persoană care se află în acea stare: cum să o fac să fie mai puțin singură? Asta atunci când scriu direct pe temă, cum a fost cu Motive să iubești viața.

 

Când scriu povești de ficțiune, e puțin diferit. În ficțiune, scrii cartea pe care ți-ai dori tu s-o citești, dar care cumva ajunge să ajute și alți oameni.

 

De multe ori mi-e greu să procesez ideea asta din partea cititorilor mei, faptul că scrisul meu îi ajută.

 

A trecut și mult timp de când am avut un turneu cu cărțile mele, nu am mai avut nici întâlniri și nici evenimente cu public, așa că uneori e foarte abstractă senzația.

 

Dar îmi doresc să reiau asta și aș vrea să ajung în România și să am ocazia să vorbesc cu cititorii mei de acolo.

 

FS: ”O viață imposibilă” este un mod de a face pace cu un moment greu din viața ta. Tu, ca persoană care a luptat mult cu depresia, crezi că e nevoie să revizităm momentele cele mai întunecate din viață ca să putem închide capitolele respective?

 

MH: Pot să vorbesc doar din punctul meu de vedere, dar pentru mine da, a fost important să fac asta.

 

Pentru că, vreme de mulți ani, am simțit că sunt mai bine psihic, dar în același timp nu eram cu adevărat, fiindcă existau multe lucruri din trecut cărora nu le puteam face față.

 

Când eram tânăr, am fost la Ibiza și am făcut toate excesele: am băut, am luat droguri, am mers la petreceri. Așa m-am îmbolnăvit și am ajuns să am inclusiv o tentativă de suicid acolo, iar toți anii care au urmat au fost o încercare de a mă recupera.

 

Și e foarte convenabil să îți spui, în sinea ta, că a fost vina acelui loc. Că lași locul în urmă și îl uiți și trece.

 

Ei bine da, poți lăsa un loc în urmă, dar nu te poți lăsa pe tine în urmă.

 

Așa că, după mai mulți ani, când m-am apucat din nou de băut, am realizat că nu vreau să mai merg pe calea asta și m-am dus la un terapeut. El m-a ajutat să țin în frâu problema, dar m-a făcut și să înțeleg că eu am niște părți din trecutul meu pe care nu pot să le înfrunt.

 

Și în timpul acelei terapii am realizat că vreau să merg înapoi în Ibiza și să revăd totul: zona în care am locuit, spitalul unde am fost internat, totul.

 

Revederea acelor locuri a născut ideea cărții, dar cartea a fost mai mult de atât: a fost dorința mea de a descoperi altfel această insulă, de a găsi un nou mod de a mă gândi la ea și de a relaționa cu ea.

 

Nu o să mai scriu cărți pornind de la ideea asta, dar a fost important să o scriu pe aceasta, a fost important la nivel personal. Ca un mod de a depăși o bucată din trecutul meu.

 

FS: Cred că tocmai asta face cărțile tale să fie magice: toate pornesc de la idei profund umane. Toți visăm să trăim vieți imposibile, să dăm timpul înapoi, să corectăm greșeli. Cât din aceste idei ingenioase au pornit ca fantezii personale, în anii tăi de tumult emoțional și psihic?

 

MH: Oh da, cu siguranță. Absolut! Sunt un om care a avut multe regrete în viață, am multe lucruri pe care aș vrea să le fi făcut diferit.

 

Și cele mai multe au legătură cu anii în care am suferit de depresie, de la vârsta de 20 de ani încoace.

 

Am pierdut mult timp, soția mea a trebuit să aibă grijă de mine vreme de mulți ani… simt multă vinovăție și în legătură cu asta. Nu am fost o persoană cu care e ușor să trăiești.

 

Când eram adolescent, am fost arestat și pentru furt din magazine, am avut o perioadă în care furam de toate, practic am avut o tinerețe irosită.

 

Și am toate aceste regrete despre diferite momente din viața mea.

 

În ultimii ani, o mare parte din scriitura mea s-a axat pe această temă, cea mai evidentă fiind Biblioteca de la miezul nopții, unde poți să explorezi mai multe versiuni diferite ale existenței tale și să vezi cum ar fi fost viața ta dacă luai alte decizii.

 

E un gând pe care l-am avut și eu adesea, în viața mea. Așa că ultimele mele două romane au fost practic o formă de terapie pentru mine, un mod de a trece peste regrete.

 

Regretul te împiedică să trăiești prezentul și să te bucuri de viață. Așa că trebuie să îți dai voie să-l trăiești, să-l consumi, și apoi să treci mai departe.

 

De la ideea asta am pornit cu cărțile mele.

 

FS: Asta simte și Grace din „O viață imposibilă”. Fiindcă, dincolo de povestea palpitantă, Grace e un tip de personaj pe care nu prea îl regăsești în cărți: are 72 de ani, a trăit o viață dezlânată, e plină de regrete. Nimeni nu și-ar dori să ajungă așa, la bătrânețe. Dar totuși, cartea îți arată că orice e posibil și că există noi drumuri și posibilități la orice vârstă. Crezi în acea expresie, că „impossible” e doar o ortografie greșită pentru „e posibil”?

 

MH: Da, fiindcă pentru mine IMPOSIBILUL a fost, cândva, ideea că aș putea să mă fac bine.

 

Părea ceva cu totul imposibil. Știu că sună melodramatic pentru toți cei care nu au experimentat depresia, dar la vârsta de 24 de ani eu eram convins, cu toată ființa mea, că nu voi apuca 25 de ani.

 

Știi cum oamenii povestesc adesea cât de greu le-a fost să-și atingă anumite scopuri sau visuri?

 

Da, e dificil, dar pentru mine, după ce mi-am revenit din depresie, însuși faptul că eram în viață reprezenta un miracol absolut.

 

Asta a făcut ca toate celelalte lucruri să pară mult mai… posibile.

 

De exemplu, nu a fost deloc ușor să ajung să-mi public cărțile.

 

Nu aveam contacte în industrie, nu locuiam la Londra și nici măcar în partea atractivă a țării (Haig locuiește în Brighton, Sussex, n.red), nu aveam relații, nu eram un om deschis spre promovare.

 

Dar simțeam că, dacă am reușit să înving depresia, atunci sigur pot ajunge să-mi public cartea. Dacă am reușit să rămân în viață, pot face orice!

 

Așa că nu mi-a păsat că am adunat 50 de scrisori de refuz din partea tuturor editurilor și agențiilor, eu am mers tot înainte!

 

Nu știu dacă acum aș mai avea acest elan, dar la momentul respectiv eram incredibil de hotărât și de rezistent la refuz.

 

Aveam ideea asta: că o să reușesc să fac tot ce oamenii consideră a fi imposibil. Că o să le dovedesc că e posibil.

 

Cred că ambiția mea provine din faptul că am luptat mereu cu depresia, s-o țin departe de mine, și un mod de a lupta cu ea a fost să-i arăt că eu pot face lucruri!

 

Am constatat că depresia este, pentru mine, strâns legată de momentele în care mă simt mai demotivat, mai vulnerabil, mai plin de îndoieli.

 

Așa că însăși ideea de a publica o carte era modul meu de a-i arăta depresiei că pot să fac orice. Nu mă mai sperii de tine, fiindcă eu pot face lucruri imposibile!

FS: Încă ai acest dialog interior cu depresia? În continuare este reperul tău în tot ceea ce faci?

 

MH: Nu, nu e chiar ceva la care să mă gândesc zilnic, dar cu siguranță cariera mea și scriitura mea se datorează luptei mele cu depresia.

 

Încă am momente de depresie, trebuie să-mi monitorizez constant sănătatea mentală, nu e ceva care trece pentru totdeauna. Dar, de-a lungul vremii, am înțeles ce mă ajută și ce trebuie să fac, în asemenea momente.

 

 

FS: Cum decurge procesul creativ, pentru tine, ca persoană neurodivergentă (Haig a fost diagnosticat ca făcând parte din spectrul autist, n.red)?

 

MH: Nu am o rutină creativă, sunt pe principiul „totul sau nimic”.

 

Sunt multe momente în care mă simt frustrat fiindcă nu pot să scriu sau să dezvolt o idee.

 

Sunt zile când scriu o singură propoziție care nu-mi place nici ea și asta mă frustrează.

 

Și apoi e cealaltă extremă, când am ideea și ea curge, iar acelea sunt zilele în care mă trezesc de luni până duminică și scriu non-stop.

 

Dar, în aceste momente în care scriu, nu reușesc să am grijă de mine prea bine: nu mănânc, nu mă odihnesc, sunt în procesul de creație și vreau să-l termin cât mai repede.

 

De asemenea, nu sunt genul de om care planifică, nu îmi iau notițe, nu am o structură făcută dinainte sau planuri pentru capitole.

 

Pur și simplu încerc să scriu cât mai rapid, până nu-mi dispare din minte povestea, până nu uit ceea ce voiam să scriu.

 

Știi cum oamenii vor adesea un birou curat, în ordine, sau un calculator curat, fără fișiere în exces? Așa îmi doresc eu o minte curată.

 

Și nu pot să fac asta decât dacă o golesc, dacă scriu povestea, o trimit și termin cu ea.

 

FS: Dar se întâmplă vreodată să îți vină ideea cap-coadă? Să știi din prima secundă exact cum vrei să structurezi povestea și cum să se termine? Sau uneori doar începi și povestea te surprinde ea?

 

MH: Depinde de carte. O viață imposibilă a fost mai degrabă o poveste care m-a surprins ea pe parcurs, am improvizat pe măsură ce am scris-o.

 

Biblioteca de la miezul nopții a fost destul de clară în mintea mea, nu știam detaliile, însă îmi era limpede încotro vreau să mă îndrept.

 

Ambele variante au avantajele lor: când ai totul clar în minte poți să editezi și să perfecționezi pe măsură ce scrii. Dar când nu știi cum se va termina e palpitant fiindcă… dacă tu nu știi, nici cititorul nu știe.

 

În acest moment, de exemplu, lucrez la 3 cărți simultan: am trei documente Word deschise și scriu în toate trei, alternativ. Nu vor deveni toate cărți, dar sunt foarte diferite una de alta.

 

Una e fantezie, una e mai realistă, alta e o posibilă continuare pentru Biblioteca de la miezul nopții.

 

E ca și cum ar fi o competiție, doar că tu ești singurul participant. Pur și simplu vezi cum evoluează fiecare idee și cât de departe poți să mergi cu ea.

 

FS: Vreau să-ți mulțumesc pentru procesul descris mai sus, fiindcă e prima oară în viața mea când întâlnesc pe altcineva care scrie așa. Eu exact așa lucrez la articolele mele, dintotdeauna: deschid câte un document word pentru fiecare idee și lucrez la ele alternativ. Dar, de câte ori am povestit asta altcuiva, m-am simțit teribil de ciudată, fiindcă aparent e un raționament complet atipic. Deci… mulțumesc! M-am simțit înțeleasă, pentru prima oară.

 

De asemenea, tot legat de ideea de a te simți înțeles… tu ai o relație minunată cu soția ta, cu familia ta, dar depresia e adesea dificilă atât pentru cel care suferă de ea, cât și pentru cei din jur, fiindcă mulți nu știu cum pot să ajute. În afară de a dărui un exemplar din „Motive să iubești viața”, cum poți ajuta un om drag care trece prin depresie?

 

MH: Soția mea, Andrea, a fost mereu alături de mine, dar acum dacă mă gândesc nu a fost vorba de ceva anume ce a făcut.

 

E pur și simplu faptul că mi-a oferit spațiu și m-a ascultat când aveam nevoie să vorbesc, fără să mă judece.

 

Și, chiar dacă era îngrijorată și stresată pentru mine, nu am simțit niciodată acea presiune a lui Trebuie să te faci bine! Trebuie!

 

Multă lume se stresează despre cum să ajute, dar realitatea e că este important să fii acolo, pur și simplu. În țara mea (Marea Britanie, n.red), oamenii au luat-o puțin razna cu ideea asta de a fi corect politic: să ai grijă cum spui ceva, să spui mereu ce trebuie, să folosești anumite cuvinte…

 

Când suferi de depresie, cuvintele folosite au prea puțină importanță, esențial este să știi că ai pe cineva care are răbdare cu tine și care e acolo pentru tine. Nu trebuie să fie neaparat un partener de viață, poate fi o soră, un părinte, o prietenă. Oricine.

 

Să ai măcar un singur om cu care să poți fi sincer în legătură cu toate defectele și problemele tale… asta e ceva neprețuit.

 

Părinții mei, de exemplu, au fost alături de mine, dar ei erau o generație diferită și sfaturile lor nu erau folositoare pentru mine, nu se aplicau la situația mea. Sora mea locuia în Australia și avea și ea viața ei, așa că am fost doar eu și Andrea în cele mai grele momente din viață.

 

Am și pierdut mulți prieteni, fiindcă acum 20 de ani bărbații nu erau dispuși să vorbească despre emoții. Voiau să meargă la bar și să se distreze, iar eu nu puteam să merg la bar, fiindcă sufeream de agorafobie, aveam și probleme cu alcoolul…

 

De asta a fost atât de important să am pe cineva care să fie alături de mine așa cum sunt, să mă accepte în termenii mei, chiar dacă asta era foarte dificil.

FS: Da, te-am întrebat fiindcă mulți oameni care suferă de depresie își pierd prietenii tocmai pentru că acei prieteni, cu cele mai bune intenții, nu știu cum să facă față situației. Și fiindcă nu găsesc cuvintele perfecte de spus unei persoane care trece prin depresie sau nu au o soluție pe care s-o ofere, aleg să dispară fără urmă – sau cum e termenul acum, să facă ghosting – din viața acelei persoane. Și asta e mai rău decât orice.

 

 

MH: Exact, așa este. Și ai spus foarte bine cu ghosting-ul, fiindcă oamenii chiar nu o fac din răutate, dar se gândesc: oh, cu siguranță e depresiv și are nevoie să fie lăsat în pace sau, lasă, o să vorbim când se va simți mai bine. Sau nu vreau să-l deranjez.

 

Și cred că lucrul cel mai bun pe care-l poți face pentru cineva care trece prin asta este să-i spui: Hei, știu că treci printr-o perioadă grea, nu am niciun sfat de dat, nu mă pricep, dar vreau să-ți spun că sunt aici. De obicei e tot ce ai nevoie.

 

 

FS: Știi, un alt lucru care mi-a plăcut mereu la tine ca om, nu doar ca scriitor pe care-l admir, a fost faptul că ești un iubitor de animale. Ai niște postări adorabile despre câinii tăi și una dintre cele mai drăguțe e asta: „Animalele sunt oameni. Câinii sunt oameni. Această persoană se numește Bruce și are mai mult simț al umorului decât mulți oameni pe care-i cunosc”.  Ca iubitoare de animale la rândul meu, aș vrea să te întreb dacă te-ai simțit mai apropiat de animale decât majoritatea oamenilor, în momentele grele ale vieții tale?

 

MH: Oh da! Chiar dinainte de depresie, când eram la școală și nu mă potriveam deloc printre ceilalți copii, fără să știu că sunt, de fapt, neurodivergent și că acesta e motivul, chiar și în acea perioadă mă simțeam mult mai relaxat cu câinii.

 

Aveam un Springer Spaniel care pentru mine nu era un câine, era pur și simplu un prieten.

 

Da, pentru mine câinii sunt ca oamenii, în sensul că au personalități clare și diferite. Nu sunt toți la fel. Sunt la fel de multe personalități de câini precum sunt personalități de oameni. Și ei nu ne pot înțelege pe deplin, cum și noi nu îi putem înțelege pe ei pe deplin.

 

Dar tocmai acest mister este un lucru minunat.

 

Și da, unii dintre cei mai grozavi oameni cunoscuți de mine au fost câini (râde) și de asta mi-aș dori să putem avea o comunicare mai bună, adică să pot să înțeleg pe deplin cum gândesc.

 

Dar, în același timp, îmi place să ghicesc și să învăț de la ei. Și nu doar câinii, am avut și pisici, am o afinitate pentru toate animalele.

 

Până la urmă noi, oamenii, uităm că suntem animale la rândul nostru, suntem și noi o specie și ar fi bine să ne vedem ca parte din natură, nu separați de ea.

 

 

FS: Am o întrebare de la o cititoare, fiindcă i-am anunțat pe membrii comunității mele că voi face interviu cu tine și i-am provocat să-mi lase întrebări. Și una dintre ele este despre cum te descurci, în lunile septembrie și octombrie, considerate cele mai delicate pentru cei care suferă de depresie. Dacă ai vreun sfat despre cum să treci mai lin peste ele.

 

MH: Da, de fiecare dată mă lupt puțin cu această perioadă.

 

Anul acesta a fost chiar mai greu, fiindcă am fost plecat în zone cu soare, în Spania și Statele Unite, iar când m-am întors era toamna britanică, foarte gri.

 

Încă mă lupt cu perioada asta.

 

Personal, am înțeles că pentru mine e foarte importantă lumina.

 

Trăiesc într-o casă cu mult alb, încerc să țin totul cât mai luminos. Ies la plimbare cu câinii în fiecare zi și asta ajută mult: dacă petrec două ore pe zi în lumină naturală, simt diferența.

 

Și cred că o bună parte din dificultatea acestor luni, septembrie și octombrie, nu ține doar de vreme, ci și de faptul că stăm mai mult în casă.

 

Eu nu sunt un om care socializează prea mult, pentru mine socializarea e ceva dificil, dar în același timp am nevoie de contact punctual cu oamenii.

 

Să salut un vecin, când ies cu câinii, să mă opresc la magazin și să schimb două vorbe cu vânzătorul. E o socializare la scară mică, dar mă ajută mult.

 

Chiar dacă sunt antisocial și mereu refuz invitații la evenimente, îmi place să fiu în preajma oamenilor, să am micro-interacțiuni cu ei. Cred că asta e foarte sănătos pentru minte.

 

Și, chiar dacă sună plictisitor, e foarte important pentru aceste luni să te menții sănătos: să mănânci bine, să dormi. Chiar ajută.

FS: Ai fost diagnosticat ca neurodivergent la o vârstă adultă, după ce toată viața ți-ai pus întrebări legate de modul tău de a fi. Crezi că e mai ușor să fii neurodivergent în lumea de azi, față de când erai tu copil și, de asemenea, ai găsit moduri de a naviga mai ușor lumea, moduri pe care le poți împărtăși altora?

 

MH: Să ȘTII că ești neurodivergent este un lucru esențial.

 

Depresia mea a fost cauzată, parțial, de inabilitatea mea de a mă adapta – ca neurodivergent – unei lumi neurotipice. Nu mă potriveam cu sistemul, cu piața muncii, cu nimic.

 

Îmi dau seama acum că prima mea depresie, chiar dacă nu am realizat-o, a avut legătură cu joburile, în tinerețe.

 

Mă stresam atât de tare cu ele, fiindcă era acea listă de tot ce trebuie să bifezi: să faci contact vizual, să vorbești într-un anume fel, să spui anumite lucruri.

 

Era cumplit de greu, fiindcă era fix opusul a tot ceea ce sunt eu. Și începeam să am gânduri: „Oare sunt un om îngrozitor fiindcă nu reușesc să mențin contactul vizual?”. ”Sunt necinstit, fiindcă nu pot să privesc direct oamenii?”.

 

De când am fost diagnosticat, am simțit că mi s-a luat o greutate de pe suflet, pentru că okay, nu sunt o persoană normală, dar nu sunt GREȘIT. E o mare diferență.

 

E foarte important pentru tine să știi, dar nu trebuie să ai așteptări legate de cum vor reacționa ceilalți.

 

Mulți oameni sunt încă circumspecți când cineva le spune că, la 46 de ani, a aflat că are autism și ADHD.

 

Mulți oameni nu sunt pregătiți pentru asta, mai ales oamenii mai în vârstă. Dacă o să-ți dorești să convingi sau să schimbi toți oamenii cu care intri în contact, vei fi în permanență frustrat. Așa că trebuie să accepți și să înțelegi.

 

Cred că peste 50 de ani lucrurile vor fi și mai clare, vom înțelege mai multe unii despre alții, dar deocamdată e important să știm că suntem diferiți și că asta nu ne face oameni greșiți. Doar diferiți. Poate ajuta mult.

 

Pe mine, ca persoană cu ADHD, m-a ajutat să știu fiindcă obișnuiam să fiu îngrozitor pe social media, mai ales pe Twitter.

 

Simțeam nevoia să mă cert cu toată lumea și să-mi susțin opiniile tot timpul, mă înflăcăram și aveam o părere despre orice. Era rău nu doar pentru cariera mea, ci pentru mine, ca persoană.

 

De când am fost diagnosticat cu ADHD și am înțeles de unde vine, am încetat să o mai fac.

 

De asemenea, mi-e mai ușor să stau departe de alcool, fiindcă am înțeles că la mine alcoolul – și adicțiile în general – sunt strâns legate de ADHD.

 

Adică nu era doar impulsul romantic de a bea un pahar, ci un resort interior care mă duce spre asta. Și asta mă ajută să nu beau, să mă opresc din impulsul respectiv.

 

A fi neurodivergent are legătură directă cu a fi informat și a fi conștient de sine.

 

Să te focalizezi pe ceea ce poți controla, pe ceea ce se află în puterea ta de acțiune, nu pe ceea ce vor vedea, crede sau face oamenii din jur.