Prima expoziție de artă contemporană internațională a Muzeului de Artă Recentă din București, All Our Todays, deschisă publicului pe 13 februarie (până pe 25 mai) a fost gândită de Flavia Frigeri alături de curatoarea româncă Ioana Iuna Șerban și este un puzzle de peste 50 de artiști internaționali și tot atâtea idei despre contemporaneitate și trăit în societatea zilelor noastre.

 

De la idei despre relații interumane și fragilitatea lor până la amintiri complicate din copilărie, de la dezamăgiri zilnice până la revolta în fața maselor care urăsc sau iubesc la comandă, fiecare obiect de artă are un substrat în ritm cu vremurile.

Când a fost invitată de fondatorul MARe, Roger Akoury, să facă această expoziție, pornind de la colecția vastă de artă contemporană internațională a muzeului, Flavia s-a gândit în primul rând la spațiu.

 

„Spațiul dictează tonul expoziției și operele pe care le vei include, așa că vara trecută am venit să văd spațiul și deja în acel moment am făcut o primă triere a operelor de artă, în minte”, explică ea. ”La fața locului, realizezi că sunt opere care nu se potrivesc cu spațiul, cu tema, dar în același timp începi să îți imaginezi combinații posibile între opere și autori”

 

„Să fii curator înseamnă să spui o poveste, într-un spațiu, folosind diferite obiecte de artă și imaginându-ți cu ochii minții cum vor naviga oamenii acel spațiu”, își rezumă Flavia profesia în decursul discuției noastre.

 

E ca un puzzle tridimensional în care tot așezi piese până când imaginea de ansamblu devine coerentă, clară și conformă cu un mesaj care trebuie să ajungă la public.

 

Un curator gândește inclusiv straturi suprapuse de semnificații și nuanțe și, chiar dacă sunt subtilități pe care nu le va prinde toată lumea, ele trebuie să existe pentru a face experiența diferită și provocatoare pentru fiecare categorie de public, de la începători curioși până la mari pasionați ai domeniului.

 

 „Dacă ai un artist libanez, de exemplu, te gândești să-l pui lângă unul maghiar, să vezi două viziuni diferite ale aceleiași teme”, explică Flavia.

 

”Într-un fel e ca atunci când încerci să găsești pereche cuiva, să faci pe pețitoarea: te gândești ce se va potrivi cel mai bine cu ce, ce obiect va avea cel mai mult sens alături de un alt obiect. Și, tot ca în viață, îți dai seama dacă funcționează cu adevărat sau nu doar când ajungi efectiv acolo” .

 

Deși Flavia își face inclusiv machete – reprezentări 3D ale spațiului cu operele de artă în miniatură – se întâmplă ca atunci când vede opera de artă în realitate să simtă că nu are suficientă greutate pentru acel loc și prezența ei ar avea mai mult sens în altă încăpere.

 

Că un anumit tablou are nevoie de un perete doar pentru el, că niște opere nu au suficientă forță cât să susțină ele o întreagă zonă sau alte zeci de decizii care se nasc pe loc, organic.

 

Flavia este curatorul oficial Chanel la National Portrait Gallery din Londra, pentru proiectul Reframing Narratives: Women in Portraiture, care aspiră să le acorde femeilor artist atenția pe care o merită.

 

De altfel, reprezentarea femeilor în artă este o temă de suflet pentru Flavia.

 

”Subiectul ei”, fiindcă la începutul carierei cineva i-a spus că fiecare curator trebuie să își găsească un ceva al lui la care simte că poate contribui, și abia când l-a găsit și-a dat seama cât de important e să ai un punct central de interes în tot ceea ce faci.

 

Feminismul în artă nu a fost, însă, o temă care s-o fi interesat dintotdeauna.

 

„Mi-am făcut doctoratul pe artă care avea legătură aproape exclusiv cu bărbații, fiindcă asta e realitatea: în facultăți studiezi mai ales arta făcută de bărbați”, zâmbește ea.

 

„Dar în 2015, când am curatoriat la Tate Modern expoziția de pop art THE WORLD GOES POP, atunci am început să căutăm piese care țineau de pop art și în alte părți ale lumii, nu doar din SUA. Și am venit inclusiv în România, la Cluj, am călătorit peste tot și în acea perioadă am realizat că, dacă mereu au existat artiști care au fost trecuți cu vederea, femeile au fost trecute cu vederea și mai mult”.

 

În timpul acelei expoziții de pop-art, Flavia a înțeles că aceasta ar putea fi contribuția ei – să arate lumii acestor femei care au rămas în umbră tocmai fiindcă erau femei, fiindcă erau mame, fiindcă nu aveau timp să se promoveze, pentru că trăiau sub dictaturi sau din orice alte motive.

 

„Sunt atât de multe femei artist extraordinare și necunoscute și la un moment dat simți că nu ai cum să le aduci pe toate la lumină și că nu vei avea timp să le spui poveștile tuturor, în decursul vieții tale”, explică ea.

 

”Dar pe de altă parte știi că sunt mai mulți oameni ca tine, care își fac treaba cu pasiune și că inclusiv noile generații vor prelua această misiune la un moment dat, fiindcă este un proiect colectiv, al tuturor”

 

Ca profesor care ține cursuri despre arta curatorierii, inclusiv la Sotheby’s Institute din Londra, Flavia încearcă să le explice cursanților ei că realitatea vieții de curator nu are legătura cu imaginea idealizată din filme, a specialistului care vine, privește un perete, are o viziune instantanee despre ce s-ar potrivi acolo, apoi pleacă.

 

 

„Sunt mult aspecte ale vieții de curator care nu sunt strălucitoare și am inclusiv secvențe din filme pe care le proiectez și le explic studenților că viața mea nu este acea imagine ideală”, spune Flavia.

 

„Dacă în trecut curatorul putea sta într-un turn de fildeș, să facă documentare și să, în ziua de azi trebuie să fie foarte implicat în decizii, comunicare, fundraising, găsit soluții pentru a obține anumite opere de artă pe care și le dorește în expoziție…”

 

Cu un palmares impresionant în lumea artei, Flavia are la activ expoziții care au rămas de referință la Tate Modern din Londra și este solicitată pentru proiecte în toată lumea, dar nu a apucat niciodată să semneze o expoziție la ea acasă, în Italia.

 

Un prim proiect major care avea legătură tot cu femeile în artă a fost distrus de venirea pandemiei și încă nu a fost reluat, dar asta e frumusețea artei: nimic nu dispare pentru totdeauna.

 

Doar fiindcă o anumită idee nu s-a întâmplat, nu înseamnă că timpul ei a trecut.

 

„Pentru mine, cel mai frumos moment este atunci când mă aflu la începutul unui proiect, fiindcă atunci absolut totul este posibil. Te gândești, îți faci lista de piese pe care ți le-ai dori, ești într-un fel ca un copil care-i scrie lui Moș Crăciun, fiindcă notezi exact cum ai vrea să iasă totul. Abia după aceea începi să te gândești dacă vei reuși să obții o anumită lucrare, dacă e realist să speri la împrumutul unei anumite opere de artă… Dar la început totul e posibil și asta face meseria mea să fie magică…”

Spațiul Teatrului de Artă București este un loc în care se pun în scenă povești, dar care este el însuși un mozaic de istorii care nu seamănă două câte două.

 

Inițial parte din domeniul unei case boierești de pe strada Sf.Ștefan, a fost câștigat la poker de un avocat în anii 50, iar în perioada comunistă a devenit școală de reconversie profesională, garaj și depozit pentru jocul „Nu te supăra, frate” (George a găsit multe elemente ale acestui joc în podul clădirii și a mers pe firul istoric, n.red).

 

După Revoluție, a devenit fabrica unde se realizau pantofii Gregorio Rizo, un nume rămas încă în mentalul colectiv, iar în 2010, când George Constantinescu a preluat spațiul împreună cu o parteneră, Delia Pavel, clădirea se afla la stadiul de ruină.

 

Câți dintre spectatorii Teatrului de Artă s-ar gândi că sala a fost construită chiar de oamenii pe care-i aplaudă pe scenă, în fiecare seară?

 

Între preluarea spațiului și deschiderea efectivă din 2012, George a învățat să sudeze și să facă toate muncile pe care în mod normal le-ar face o întreagă echipă specializată în construcții.

 

Scaunele roșii, deja emblematice pentru Teatrul de Artă, au fost o donație de la Teatrul Mic – condus la acea vreme de Florin Călinescu și care se afla în plin proces de renovare a sălii din Sărindar – doar că George a trebuit să le ia pe toate 320, să-și păstreze 90 – cât avea nevoie – iar restul să le distribuie, tot ca donație, pe la alte teatre din țară.

 

”Oricum, dacă nu era această bunăvoință din partea lui Florin Călinescu, nu aveam cum să ne permitem niște scaune atât de frumoase, la acel moment”, recunoaște el.

Stătea noaptea și suda scaune, iar un prieten care făcuse un curs de sudură venea dimineața și îi făcea controlul tehnic de calitate: „Când lovea în ele și vedeam cum zboară câte un picior de la scaun, fiindcă nu-l sudasem bine, mă îngrozeam că trebuie să iau totul de la început”

 

A fost o haiducie plină de pasiune și poate și de asta Teatrul de Artă e un loc cu o comunitate foarte atașată și fidelă, care simte energia bună a locului și sufletul oamenilor care l-au făcut la propriu, nu doar ca repertoriu și viziune artistică.

 

Pe lângă teatrul propriu zis, există și o școală pentru amatori pasionați – Școala Teatrul de Artă București – destinată copiilor și adulților care vor să învețe tehnici de actorie care să-i ajute în viața personală și profesională.

 

Într-o lume tot mai tehnologizată, umanitatea actului artistic rămâne unul dintre cele mai oneste repere de dezvoltare personală: să înveți instrumente și trucuri utile pentru viață de la oameni care simt și trăiesc zilnic pe o scenă, în fața lumii întregi.

 

ARTA ACTORULUI DE TEATRU

 

Clădirea din strada Sf.Ștefan se numește „Teatrul de Artă” fiindcă aceasta a fost din prima clipă viziunea celor doi fondatori.

 

Fiecare loc trebuie să aibă o identitate clară și să îndeplinească un rol într-o industrie deja-existentă, ori pentru teatrul imaginat de George și Delia esența misiunii o reprezenta arta actorului: cum să pui mai bine în valoare un interpret, montând spectacole care să aibă sens pentru public.

 

„Nu cred că actorul este doar un instrument, eu cred că este un creator. Și mai ales în zilele noastre, când empatia este în scădere în societate, actorul are și o responsabilitate de a trezi niște lucruri în oameni”.

 

Spațiul Teatrului de Artă e suficient de mare cât să aibă impact spectacolele, dar îndeajuns de mic încât actorul să fie complet expus spectatorilor.

 

„Nu ai cum să mimezi sau să fii contrafăcut când ești atât de aproape de public”, crede el. A căutat expres această expunere completă, parțial și dintr-o serie de frustrări adunate după terminarea facultății. „E o realitate că au existat și probabil există actori care fac această meserie ca la normă: sunt angajați, vin, își spun replicile în timp ce se gândesc la altceva, termină și pleacă”.

 

George are un mix de idealism și realism care l-au ajutat să reziste și să crească Teatrul de Artă, pentru că entuziasmul independenței nu e suficient.

 

Face calcule în minte despre ritmul în care România scoate actori pe bandă rulantă, în condițiile în care dinamica teatrelor nu ține pasul: „La câți absolvenți de teatru ies anual, tehnic fiecare teatru de stat din România ar trebui să angajeze câte doi din fiecare promoție, ceea ce înseamnă că în zece ani ar ajunge să aibă practic încă o trupă în plus. Unde să joace și ei, și cei care sunt deja în trupă?”.

Orice discuție cu George devine o trecere în revistă de referințe teatrale, episoade de viață și idei care îl străbat de mai multe ori pe minut, cu un entuziasm care doar s-a potențat în ultimii 15 ani de când a fondat Teatrul de Artă.

 

Nimic nu se compară cu libertatea de a alege ce montezi și ce joci, de a-ți crea singur oportunitățile în loc să aștepți ca alții să ți le propună.

 

Glumim împreună despre ce spectacol s-ar potrivi cel mai bine vremurilor noastre și George se gândește la comedia neagră a lui Bertold Brecht, „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”, a cărei acțiune se petrece în Germania nazistă, dar e o parabolă mai actuală ca oricând.

 

În 1963, chiar Ștefan Iordache debutase cu acest rol pe scena Studioului Casandra.

 

GUSTUL LIBERTĂȚII

 

Pentru că s-a susținut singur în facultate, la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, George a făcut tot felul de activități, de la vândut cartele până la impresiariat, realizare de butaforii și lipit de afișe („Tehnic, eram lipitor de afișe și abia apoi impresar”, glumește el).

 

După primii ani petrecuți în teatrul de stat, a început să se gândească tot mai des la un mod de a-și face singur destinul artistic, pentru că avusese timp să vadă și plusurile, și minusurile sistemului.

 

A cunoscut actori care i-au influențat parcursul profesional și care i-au devenit prieteni, dar în același timp a avut ocazia să observe cu luciditate nemulțumirile și frustrările artistice din instituțiile clasice.

 

”Nu mi-am dorit să ajung un actor care iese seara cu colegii la bar și se plânge mereu de același lucru: de regizori și de faptul că nu este distribuit în roluri”, sintetizează el. „Da, îmi doream să fac niște spectacole pe care le aveam în cap, dar totul a pornit de la ceea ce observam că se întâmplă în barul acela”.

 

Actorii și regizorii care fac parte din comunitatea Teatrului de Artă pun, de fiecare dată, mult din ei în relația cu teatrul, de la texte personale precum one woman show-ul ”Fetița din debara” de Oana Jindiceanu și one-man-show-ul „Romanian Psycho” al lui Florin Piersic Jr până la povești atemporale precum „Fata din Curcubeu”, ”Peștele balon” sau „Șase lecții de dans în șase săptămâni”, acesta din urmă fiind un spectacol în care realismul se întretaie cu un fel de duioșie de care publicul are nevoie în aceste vremuri.

Regretatul regizor Bogdan Budeș, care s-a stins subit în 2024, a pus în scenă câteva texte dure, dar extrem de actuale, precum „Dureri fantomă” (laureat cu Marele Premiu la Festivalul Internațional de Dramaturgie Contemporană Kolyada-Plays și pentru care George a primit și două premii de interpretare) și „American Buffalo” (un text american ireverențios din anii 70 care are o extraordinară contemporaneitate), dar și ”Oleanna” (despre granițele blurate ale relației profesor-elev) sau comedia dulce-amară „Și veni bărbatul la femeie”, despre viața luată de la început la 40 de ani.

 

Pentru 2025, pe listă se află o combinație de spectacole din mai multe registre, inclusiv unele care să zgândăre pojghița lucrurilor pe care le considerăm normale și acceptabile.

 

Prima premieră a anului a fost Cavalerul Inexistent, o dramatizare infidelă a romanului omonim de Italo Calvino, o combinație de commedia dell’arte și aventură retrofuture medievală.

 

Din discuția noastră, mi-a aprins imaginația și o viitoare montare autohtonă după „Babylon Heights” de Irvine Welsh (autorul „Trainspotting”), despre soarta dramatică a unor protagoniști din prima ecranizare a romanului clasic „Vrăjitorul din Oz”.

 

”Vrăjitorul din Oz a fost prima mare producție de la Hollywood, în 1939, iar pentru figurație au fost aduși inclusiv pitici care să interpreteze personaje din lumea magică a lui Oz. Ei au fost cazați într-un hotel în care s-au întâmplat tot felul de nenorociri, cea mai mare fiind că unul dintre pitici s-a spânzurat. Nu s-a vorbit despre asta, iar spectacolul reface povestea adevărată din spatele filmului”, explică George.

 

”Va fi controversat când va ieși, pentru că e o poveste dură, dar este viață adevărată, până la urmă”.

Andrei Huțuleac este un artist al lucrurilor clare, dar nicidecum al certitudinilor.

 

Se află într-o continuă explorare artistică, dar felul său de a fi și modul în care face totul – de la actorie și regie până la comunicarea cu publicul pe canalele de social media, prin postări ludice și cu mult umor – arată o siguranță a omului care-și cunoaște bine valorile.

 

Toate lucrurile pe care le-a făcut cu brio în teatru și film în ultimii zece ani i-au ieșit neforțat și neplănuit, doar urmându-și talentul și busola interioară, în condițiile în care a bifat victorii majore atât la public, cât și la critici, două laturi adesea greu reconciliabile.

 

Două premii UNITER pentru actorie (Randle McMurphy din Zbor deasupra unui cuib de cuci și Mozart din Amadeus), și mai multe premii pentru regie de teatru și film (Moscow Film Festival, Tiff, Gopo, Festivalul Internațional de Film Varșovia).

 

Deși joacă în continuare pe scenele de teatru, inclusiv în tulburătoarele Noaptea lui Helver și Părinți și copii la TNB, Andrei Huțuleac se simte mai provocat în ultimii ani de postura regizorală.

 

Cea mai recentă realizare ca regizor o reprezintă primul spectacol de teatru imersiv din România: Marele Gatsby, pus în scenă în interioarele Palatului Bragadiru.

 

Un spectacol de teatru ca o imensă petrecere din anii 20, cu 300 de persoane – plus toți artiștii – cu decoruri impresionante și muzică live, Marele Gatsby transformă spectatorii în personaje care pot interacționa cu povestea și se pot simți parte din ea, fără ca asta să însemne neaparat o ieșire din zona de confort pentru cei timizi sau introvertiți.

 

Vorbind despre noul trend al teatrului în care reflectoarele se îndreaptă și asupra spectatorului care trebuie să spună sau să facă ceva, Andrei se poziționează echilibrat:

 

În continuare în statistici fobia de a vorbi în public e printre cele mai întâlnite și e normal. Nici eu, dacă aș fi undeva civil (râde) n-aș vrea să mă ia cineva pe o scenă să-mi spună «Ia zi tu ceva acum!». De asta îmi păstrez o zonă de echilibru.

 

Da, există acest trend global al teatrului de interacțiune, care obligă publicul să-și iasă din zona de confort, dar cred că publicul are nevoie uneori să stea liniștit după o săptămână de muncă și să se uite la o poveste. De asta noi, la Marele Gatsby, am găsit o formulă mai prietenoasă de a integra publicul.

 

Am vrut să simtă că face parte din poveste fără să îl forțăm să iasă din zona de confort dacă nu vrea asta. Într-un fel, fiecare spectator primește spectacolul pe care și-l dorește.

 

Asta înseamnă că ești parte din poveste, te miști prin sală, te apropii, poți privi povestea din toate unghiurile, dar ești doar un invitat la o petrecere somptuoasă unde se întâmplă lucruri captivante: 

 

Am vrut ceva imersiv, dar care să nu ajungă să agreseze publicul. Am ales asta cu organul bunului-simț care calculează că, totuși, nu toată lumea vrea să fie băgată în seamă.

 

Există și spectatori curajoși cu care s-a trezit pe scenă, fiindcă și-au luat rolul prea în serios, doar că ei sunt excepțiile: Unii spectatori fac lucruri pe care nu le-ar fi făcut în alt context, sau nu veniseră pregătiți să le facă, dar spectacolul a trezit ceva în ei, iar mie asta îmi place foarte mult.

 

Există o replică în romanul lui Fitzgerald – pe care o veți regăsi și în spectacol – și care rezumă perfect statutul spectatorului care vrea apartenența la poveste, fără a simți căldura reflectoarelor îndreptate asupra-i: Ce mult îmi plac petrecerile cu multă lume! Sunt atât de intime. La cele mici nu ai pic de intimitate, toată lumea e cu ochii pe tine.

 

Știi, s-ar putea ca discuția asta să ne ajute să tragem o concluzie destul de interesantă despre teatru, anume aceea că, de fapt, mergem la film, la teatru, ca să avem sentimentul propriei unicități în timp ce suntem parte dintr-o mulțime. Să ne topim într-o mulțime fără să ne pierdem pe noi înșine, zâmbește Andrei.

 

În momentul în care eu, ca artist, îmi propun exclusiv să te scot pe tine din confortul tău, să te întreb, să-ți arăt, să-ți spun, să-ți pun microfonul la gură, îți trădez așteptările și trădez o convenție foarte simplă, care ține teatrul viu de mii de ani. Și filmul, și concertele muzicale, orice formă de divertisment live. 

 

Plăcerea asta de a fi o individualitate, dar parte dintr-o mulțime, de a te simți în siguranță, de accepta să trădezi interesul pentru propria persoană pentru o seară, oferindu-ți atenția – împreună cu alți oameni – unui terț, unei alte povești, nu ție.

 

 

Asta nu înseamnă că Marele Gatsby e un spectacol de la care ieși ca după o seară normală la teatru: este o petrecere, cu tot ce presupune asta, de la stat în picioare și urmărit ce se întâmplă (există și locuri la mese, dar palpitant este să te poți mișca în voie) până la dans și antren care continuă și după încheierea reprezentației.

 

Și, e lucru știut, de la cele mai bune petreceri nu pleci chiar odihnit!

 

Andrei îmi povestește că i s-a întâmplat să treacă pe la Palatul Bragadiru când oamenii ieșeau după o seară de spectacol și a văzut o domnișoară plecând cu partenerul ei și aproape șchiopătând după seara petrecută pe tocuri: Și mi s-a părut un semn foarte bun, fiindcă toată lumea pleacă așa de la o petrecere. Dacă pleci fresh, înseamnă că ai plecat devreme și că nu ți-a plăcut.

 

 

CE OFERĂ TEATRUL ÎN ZILELE NOASTRE?

 

Această senzație de a te pierde – offline – într-o mulțime de oameni cu interese asemănătoare este și un antidot la însingurarea tot mai mare care se resimte în societatea vremurilor noastre.

Teatrul oferă un sentiment de acasă, de apartenență la o comunitate care te înțelege, fără cuvinte.

 

Așa mă raportam eu la teatru în adolescență, când m-am îndrăgostit de meserie, explică Andrei. 

 

Mersul la teatru sâmbăta și duminica era ca o întoarcere acasă. Parcă mi se așezau mai bine toate lucrurile în cap. Se organiza haosul lumii de zi cu zi, seara, într-o sală de teatru. Acum e mai greu să recuperez sentimentul ăsta, fiindcă fac eu însumi teatru și probabil că pe undeva m-am desensibilizat prin expunere.

 

Andrei este un regizor realist și eficient – acest din urmă cuvânt îl repetă de mai multe ori în decursul discuției noastre – poate și fiindcă știe cum e să te afli de cealaltă parte a mesei.

Nu vrea să irosească timpul echipelor cu care lucrează, așa că totul este organizat la maximum.

 

Pentru Marele Gatsby partea de repetiție cu actorii a durat maximum șase săptămâni, infim pentru un spectacol de o asemenea anvergură.

 

Eu sunt un om care se plictisește repede și trebuie să fiu eficient. Nu pot repeta șase luni la un spectacol, fiindcă o să-mi pierd interesul în acest interval, recunoaște el.

 

De asemenea, lucrează mult cu actorul în minte, un reflex rămas din actorie, întâia sa vocație.

 

Îmi vorbește despre importanța de a cunoaște trupa teatrului în care montează, înainte de a alege un text, pentru a vedea dacă el se potrivește, să vadă ce s-a mai făcut în teatrul respectiv și dacă e un moment prielnic pentru acea montare.

 

Aș spune că nu are nimic din egoismul regizorului care vrea să-și satisfacă o ambiție artistică și atât, în schimb are din plin generozitatea actorului care vrea să pună în valoare alți actori așa cum și-ar fi dorit el să fie pus.

 

Nici nu știu cum e mai bine. E și aici o dezbatere. Sunt oameni care spun că atunci când ai prea multă empatie și ții prea mult cont de actori îți sacrifici un soi de încăpățânare regizorală benefică. Și pot să înțeleg, dar asta nu mă deranjează. Prefer ca actorii să se simtă confortabil în spectacolul pe care-l facem, să înțeleagă tot ce fac în interiorul lui și să rămână atașați de proiect, să își dorească să-l joace în continuare. Să nu fie un chin reîntâlnirea lunară sau săptămânală cu spectacolul.

 

Să țină cu casa, cum glumește el, ceea ce se și întâmplă inclusiv la Marele Gatsby unde echipa s-a coagulat într-un timp scurt și manifestă acea bucurie de a reveni de fiecare dată pentru o nouă reprezentație.

 

În tot discursul lui Andrei despre teatru, se pomenește des cuvântul bucurie și la fel de des cel de confort, înțeles ca o formă de compatibilitate între oameni și idei. E zero îndârjire și 100% firesc.

 

Pentru mine, meseriile de regizor și de actor sunt mai mult meserii meșteșugărești decât artistice. Ai un impact artistic evident, dar nu ai aportul pe care l-a avut autorul când a plecat cu o pagină goală, pe care a pus ceva ce n-a existat înainte. Tu iei ceva ce deja există și îl modelezi. Faci din lut o oală, dar lutul acela l-a preparat cineva. Eu nu mă simt mai puțin artist pentru că fac asta, ca dovadă că nici nu încerc să mă iau la trântă cu textele și să le demonstrez că eu sunt un regizor mai deștept decât a fost altcineva înaintea mea.

 

Tocmai de asta, Andrei nu crede nici în ideea de program regizoral, o listă de teme pe care să le abordeze pe termen lung, cum se obișnuiește în meserie. 

 

Lumea e într-o schimbare atât de rapidă încât e aproape ipocrit să-ți faci planuri. Să zici că tu vrei să studiezi Shakespeare să ții cu dinții de asta, într-o lume în care se răstoarnă valori și apar evenimente noi de la zi la zi… mi se pare puțin anacronic. E un echilibru care trebuie păstrat între căutările tale pe termen lung și nevoile momentului.

 

DE CE ARE NEVOIE PUBLICUL?

 

În ultimii ani au intrat și în dialogul teatral termeni precum trigger, acea avertizare pe care trebuie s-o dai oamenilor în privința unor teme mai dure abordate într-o poveste.

 

Îmi amintesc de cineva care mi-a reproșat că nu am avertizat asupra finalului dur al spectacolului Fete și băieți (Teatrul Act), iar Andrei îmi spune că i s-a întâmplat asta de curând cu spectacolul Prima facie (Centrul Cultural Lumina), un one-woman-show al actriței Corina Moise (soția lui), unde el semnează regia.

 

Cineva a venit la final și le-a spus că i-a plăcut enorm spectacolul, dar că ar fi trebuit să aibă un trigger warning:

 

Trebuie să recunosc că n-am fost de acord. Am o problemă de principiu. Nu cred că e sănătos să fim ATÂT de precauți. Sala de teatru, sala de cinematograf sunt deja spații sigure de expresie. Sunt deja locuri care curatoriază, condensează și stilizează experiența brută, frustă, a faptului real de a trăi.

 

A spune că ȘI aici avem nevoie să fim avertizați în legătură cu ce urmează să vedem mi se pare că ne refuză nouă ca specie șansa atât de benefică și de formatoare de a ne întâlni, repet, într-un spațiu sigur, cu lucruri care nu ne plac, care ne pun în disconfort, pe care le înțelegem mai puțin.

 

Își amintește de un episod din studenție, când și-a chemat un bun prieten să-l vadă făcând figurație specială în spectacolul Îngropați-mă pe după plintă (care se juca la Bulandra), iar la final respectivul i-a spus că nu i-a plăcut deloc. 

 

De ce? Ce nu ți-a plăcut?, a întrebat Andrei, sincer interesat, iar răspunsul i-a rămas în minte: Nu mi-a plăcut fiindcă îmi amintește așa tare de bunica mea… și mă întristează.

 

A fost prima oară când și-a dat seama că oamenii asociază sentimentul de tristețe sau de disconfort emoțional pe care ți-l dă o carte, un film, un spectacol, cu sentimentul de Nu-mi place:

 

Poți să spui că e o melodie prea tristă și că îți provoacă o stare neplăcută sau că e un spectacol care ți-a trezit niște emoții mai delicate, dar nu poți să spui că nu-ți place. M-a pus pe gânduri fiindcă e un fel de lipsă de alfabetizare emoțională pe care unii oameni o au.

 

În continuare există spectacole care te zguduie emoțional, dar care sunt necesare prin temele pe care le abordează, ele nefiind printre cele mai ușor digerabile.

 

De exemplu Noaptea lui Helver, la TNB (unde Andrei este Helver), este un spectacol care se joacă din 2021, dar care a devenit mai actual ca oricând în contextul dezbaterilor despre persecuție, fascism și al Doilea Război Mondial.

 

Nu credeam că voi spune vreodată despre Noaptea lui Helver că e un spectacol actual, dar este, aprobă Andrei.

 

Tot actual este și un spectacol pe care-l pregătește la Teatrul Mic în acest an: o adaptare după Ferma Animalelor de George Orwell:

 

Nu am ales-o având în minte faptul că e actuală, nu sunt un oportunist teatral (râde), dar e un text care îmi place și care mă preocupă ca subiect și tip de expresie. Dar de la momentul în care am propus textul, pe măsură ce a trecut timpul, am început să realizez că o fabulă despre autoritarism chiar își are locul în momentul ăsta al istoriei.

Aproximativ 60 de secunde.

 

De atât a fost nevoie pentru ca toate reprezentațiile spectacolului de teatru Cine l-a ucis pe tata? din luna ianuarie – șase la număr – să fie sold-out la miezul nopții, în seara de Revelion (Teatrul Metropolis a pus biletele în vânzare fix la 00:00 în Noul An).

 

Este efectul Măjeri, o combinație între subiecte actuale și necesare, distribuții închegate, în care actorii par să compună un trup comun, și multă sensibilitate artistică.

 

Deși Andrei Măjeri se ferește de eventuale amprente stilistice – pe care le vede ca un mod de a fi repetitiv – delicatețea plină de înțelesuri cu care abordează fiecare subiect este o semnătură indelibilă care îl face iubit de public.

 

Recunosc, sunt oameni care-mi plac atât de mult artistic încât mă tem uneori să-i întâlnesc personal, pentru a nu rupe vraja, dar pe Andrei Măjeri e greu să nu-l placi și la nivel uman, din prima secundă în care se așază la masă, sincer stresat de faptul că a întârziat șase minute, într-un oraș în care toată lumea reprogramează și întârzie fără să clipească.

 

Eu am două obsesii în viață și în teatru: să fiu la timp, spre deosebire de azi (râde) și să fie liniște. Numai așa pot să lucrez, îmi spune, din start.

 

Te dezarmează cu firescul lui, dublat de un strat de empatie pe care nu-l poți mima dacă nu-l ai și nici nu-l poți ascunde, chiar dacă-ți cere meseria.

 

Prin urmare Andrei și l-a asumat pe deplin în relație cu toată lumea, de la persoane pe care le vede prima dată, așa ca mine, și până la actorii lui, cărora le duce bomboane și portocale la repetiții.

Cu actorii mei sunt ca o doamnă dirigintă, glumește el.

Și nu știu dacă e vorba de blândețe, cum ai zis tu, dar sigur mă atașez de oameni. De multe ori creez cu ei în gând, mă duc acasă cu ei în minte, ceea ce poate însemna că las garda jos. Dar am avut noroc de oameni care au apreciat și care mi-au fost alături.

 

De fapt, momentul de dinainte să-l cunosc în care am intuit că nu e regizorul tipic cu profil de zbir a fost la Zeițe de Categoria B (la Teatrelli), un spectacol profund și dulce-amar, pornit de la un simplu gând al lui Andrei.

 

Montând în diferite orașe din țară, a realizat că sunt actori din orașe diferite care se intersectează doar la festivaluri: Și practic nu apuci să-i vezi decât fugitiv pe colegii tăi din alte orașe, care joacă și îmbătrânesc în paralel cu tine.

 

La fiecare câteva replici, câte una dintre cele trei actrițe – Elena Ivanca (actriță a Teatrului Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca), Ioana Dragoș Gajdó (actriță a Teatrului „Regina Maria” Oradea) sau Silvia Luca (actriță a Teatrului „Mihai Eminescu” Botoșani) făcea câte o aluzie sau glumiță cu apropo la Măjeri (care nu se afla în sală), în ceea ce s-ar numi în limbaj teatral cioace, dar cu un zâmbet de profundă complicitate.

 

Da, Doamna Elena Ivanca mereu mă tachinează că nu pot să-i spun pe numele mic și îi spun Doamna Ivanca.

 

A zis și treaba asta în spectacol, râd eu, iar Andrei se amuză.

 

Tot mențiuni subtile la adresa lui am întâlnit și în Medea’s Boys, un spectacol care s-a jucat aproape șase ani cu casa închisă la teatrul Apollo111 și pe care Andrei și echipa au decis să-l retragă, în glorie, în mai 2024.

 

Să renunți la un spectacol care se joacă mereu sold-out, fiindcă simți că și-a trăit viața, este o probă de maturitate pentru orice regizor, mai ales când respectivul produs artistic naște pasiuni feroce în rândul publicului.

 

La un eveniment din vară (Estivalul de Teatru al grupului Mergem la Teatru), o doamnă a venit la Andrei să-i spună că Medea’s Boys nu poate să dispară, fiindcă trebuie să ajungă să-l vadă și fiica ei.

 

Și de ce nu l-a văzut deja?, a întrebat-o, mirat, iar doamna a dat un răspuns de o naturalețe desăvârșită: Păi are doar 12 ani, nu puteți să-l mai lăsați câțiva ani?

 

Medea’s Boys era gândit pentru un public 18+, dar remarca spune totul despre gradul de atașament pe care oamenii îl au față de spectacolele lui.

 

Totuși, pe tot parcursul discuției noastre, Andrei are grijă să lase o marjă consistentă de realism și demitizare, oricând i se pare că dialogul îl ilustrează prea idealist.

 

Râde mult de el însuși și, în ciuda căldurii cu care privește viața, spiritul de justițiar i se trezește când cineva nu-i respectă actorii.

A luat de mai multe ori poziție publică, elegant, dar ferm, în legătură cu derapajele frecvente din sălile de teatru: oameni care butonează telefoane sau fac poze cu blitz în scene de mare intensitate, spectatori care-și întind picioarele pe scenă (da, s-a întâmplat) sau accidente stupide și neglijențe ale echipei tehnice care îi pun în pericol echipa.

 

Sunt jumătate oltean, jumătate ardelean, dar mă consider mai mult oltean și mă lupt să fiu calm și să nu las partea oltenească să domine, râde el.

 

Nu sunt genul care jignește, niciodată, dar nici nu sunt de acord tolerarea unor asemenea comportamente fără a lua o poziție.

  

 

RĂSPUNDEREA DE A SPUNE O POVESTE

 

În spatele căldurii lui Andrei și a complicității cu oamenii din echipă stă un cuvânt greu și apăsat: responsabilitate.

 

Îi spun că i-am urmărit toate interviurile anterioare și că e un termen care revine constant în discursul lui.

 

Responsabilitatea de a trata anumite teme actuale, necesare, și a le așeza în dialogul public.

 

Răspunderea de a le da oamenilor teme de gândire și de a ieși cu spectacolele din bulă înspre un public care are nevoie să tatoneze idei cu care nu e familiar.

 

De asta, deși au multă poezie și simbolistică, spectacolele lui nu ajung niciodată în sfera criptică.

 

Nu cred că acesta e scopul, să dai cu nisip în ochii oamenilor și ei să plece bâjbâind de la teatru, întrebându-se ce au văzut acolo, rezumă el, foarte plastic.

 

E o abordare bazată pe firesc și pe un bun-simț nativ care funcționează ca o busolă: să transmiți o idee pe care o consideri valoroasă, în stilul propriu, dar gândindu-te că mesajul trebuie receptat pe mai multe paliere.

 

Nu se gândește des la reacțiile publicului, crede că spectacolul e un organism viu care își urmează singur cursul, dar dacă se află în sală simte instantaneu dacă spectatorii au fost sau nu pe lungime de undă cu povestea, în seara respectivă.

 

De exemplu, la Cine l-a ucis pe tata?, scena Barbie Girl din final este proba-martor:

 

Dacă sala NU râde la acea scenă, știu că a fost bine, a fost o seară bună, înseamnă că au înțeles că personajul devine ceea ce și-a imaginat dintotdeauna.

 

Înseamnă că l-au înțeles. Dacă se râde… și nu că râd 2-3 persoane, dacă râde toată lumea, înseamnă că s-a rupt ceva pe parcurs.

 

E greu de explicat această chimie care se întâmplă sau nu, dar uneori aduce a magie:

 

Am avut o premieră la Teatrul Național din Cluj cu Meșterul Manole, în 2018, în luna iulie, într-o sală de 900 de oameni, unde erau probabil 50 de grade (râde) și timp de două ore nu a ieșit nimeni din sală, nu a sunat un telefon, simțeam că sala respira în ritm cu actorii.

 

Deși unele dintre spectacolele lui abordează ideea trecutului familial care modelează individul, Andrei nu practică un teatru bazat pe traume personale și pe explorarea propriilor umbre, în stil Stanislavski.

 

Nu cred că un artist bun trebuie să fie neaparat un om traumatizat și un suflet chinuit, eu am avut o copilărie fericită, părinții mei îmi sunt cei mai buni prieteni, dar asta nu m-a împiedicat să rezonez profund cu copilăria și adolescența dificilă a lui Édouard Louis (ale cărui cărți stau la baza spectacolului „Cine l-a ucis pe tata?” n.red) și să îmi doresc să aduc povestea în atenția publicului.

 

De altfel, Édouard Louis însuși a fost prezent la una dintre reprezentațiile spectacolului și a plâns la scena emblematică a paharelor cu apă (de neuitat pentru oricine a văzut spectacolul, dar mențiunea nu reprezintă un spoiler pentru cine nu l-a văzut încă).

POVEȘTI ÎN TRIDIMENSIONAL

 

Născut la Novaci, Gorj, Andrei Măjeri a avut o copilărie fericită și aproape idilică, în care teatrul nu a jucat niciun rol, în schimb științele exacte au fost personajul principal.

 

A studiat matematică-informatică și s-a pregătit intens pentru a da la Facultatea de Arhitectură din București.

 

De fapt, timp de trei ani a făcut naveta la București în fiecare weekend, pentru a se pregăti pentru viitoarea carieră de arhitect.

 

Abia în clasa a XI-a, când a intrat într-o trupă de teatru coordonată de actrița Simona Ursu de la Teatrul din Târgu-Jiu, și-a pus problema că ar putea exista și altceva în afară de arhitectură, iar în ultimul an de liceu și-a spus prima dată gândul cu voce tare: în loc de arhitectură, va da la regie.

 

Asta în condițiile în care, râde acum, când am dat admiterea nu știam nici cine e Purcărete, nu aveam niciun fel de repere.

 

A recuperat rapid, cu pasiunea care-l caracterizează: Între anul I și II de facultate, toată vara am ascultat operă și am citit librete, fiindcă simțeam că am o lipsă.

 

Părinții mei m-au susținut în cariera asta, fiindcă sunt niște oameni extraordinari, deși nu au nicio legătură cu domeniul. Tata e inginer constructor, iar mama e la pensie. Dar mi-au zis bun, vrei să faci asta, noi te susținem, povestește Andrei.

 

Chiar dacă nu a ajuns arhitect, ceea ce face acum e tot o creație de spații și lumi, doar că mai puțin ancorate în material:

 

Concret, arhitectura m-a ajutat și mă ajută zilnic, mai ales în lucrul cu scenografii. În primul rând, nu e nevoie să-mi facă machete sau modelări elaborate, îmi dau seama din schițe, iar asta ne ajută să lucrăm mai eficient. Apoi, pot să văd instantaneu când e o greșeală de unghi sau când ceva proiectat pe hârtie nu va funcționa niciodată în realitate.

Istoricul de științe exacte îl ajută să fie organizat și eficient în tot ceea ce face, iar reflexele gândirii de arhitect reverberează inclusiv în relația cu actorii:

 

Eu nu le cer actorilor să se întrupeze în acele personaje, le cer să proiecteze un spațiu în jurul lor, pentru public, îmi explică el.

 

Interpretarea este 2D, iar ca să ajungi în 3D, acolo intervine mușchiul talentului și al imaginației. Spectatorul se uită la tine cum joci, el nu vede ce vezi tu, dar vede și simte că tu VEZI ceva, că ești proiectat într-un univers la care și el are acces, prin tine.

 

Mi se pare una dintre cele mai frumoase definiții ale teatrului bun: când simți că omul de pe scenă vede ceva, că se mișcă natural într-un spațiu pe care doar el îl vede.

 

Și oricine merge cu bucurie la teatru simte instinctiv când reprezentația e doar 2D și când se naște, în schimb, tridimensionalitatea.

 

Odată cu ea apare și acel concept binecunoscut iubitorilor de teatru: catharsis.

ÎNTRE TRECUT ȘI VIITOR

 

Pentru Andrei, cele mai ofertante povești și, adesea, cele mai interesante relații familiale de explorat sunt din zona tragediilor antice.

 

A reinterpretat deja mai multe texte – inclusiv Medea’s Boys a fost după Medeea de Euripide sau Eroine la Teatrul din Botoșani (o serie de monologuri tragice) – fiindcă îl provoacă să găsească formule de a actualiza povestea.

 

După 2.500 de ani, să scoți adevărul acestor texte și să-l prezinți publicului într-o formulă compatibilă cu prezentul mi se pare extraordinar. Când dai la o parte partea de arhaisme, care sperie inițial, rămâne ceva de o extraordinară contemporaneitate. Dacă aș putea, aș monta doar tragedii antice, atât de mult îmi plac.

 

Îl provoacă și fiindcă presupun o echilibristică atentă: poți scoate ceva fenomenal, dar în egală măsură poți eșua grandios.

 

Și tocmai asta face demersul palpitant.

E evident că bucuria și entuziasmul meseriei sunt esențiale în ecuația Măjeri, iar când nu o să le mai simtă va închide, fără regrete, acest capitol.

 

Nu pune pe el presiunea de a ieși la pensie din regie, ba chiar din contră, îmi spune din start că nu vrea să trăiască o singură viață profesională.

 

Deși nu a împlinit încă 35 de ani, s-a simțit mereu un suflet bătrân și mai înțelept decât vârsta biologică, iar înțelepciunea presupune și luciditate:

 

Actorii sunt mai de cursă lungă decât regizorii fiindcă, dacă rămân curioși și pasionați, pot să joace fantastic și la 90 de ani. Regizorii, în schimb, tind să își sedimenteze un stil, ceea ce mie mi se pare periculos și nu-mi doresc să mi se întâmple asta. Nu vreau să fiu încă regizor la 60 de ani.

 

 

În plus, mi se pare foarte tare să fiu spectator. Îmi doresc la un moment dat să fiu doar spectator și să merg la teatru de plăcere și atât.

 

Pe lângă teatru, mai are multe pasiuni și vocații posibile, poate cea mai mare fiind grădinăritul: Vreau să-mi deschid cândva un lanț de florării, iubesc florile. Și cea mai mare fericire este să merg câte două zile la ai mei, la țară, și să-mi bag un pic mâinile în pământ.

 

Apoi completează, râzând: Am peste 150 de cactuși, nici nu i-am mai numărat de ceva vreme…

 

Când nu face grădinărit și teatru, Andrei devorează sute de pagini de carte în câteva ore (e un cititor prolific de engleză, franceză și spaniolă), are un dar să găsească melodii extraordinare și adesea obscure, care servesc ulterior drept coloană sonoră în spectacolele lui și… scrie teatru.

 

Cu amendamentul enunțat clar că nu este un dramaturg serios.

 

Mă pun dimineața și scriu o oră, dacă mă roade o idee. Am scris patru texte, trei le-am și montat. Nu sunt un dramaturg serios fiindcă nu o fac organizat, nu o fac dramaturgic, cu o anumită finalitate în gând.

 

Unul dintre textele lui a fost trimis, într-un plic anonim, la un concurs al Uniunii Scriitorilor, în anul 2023, și a ieșit câștigător din 143 de participanți.

 

Mi-am zis atunci că poate e ceva cu textul respectiv, dar nu am făcut mare lucru cu el, iar aici e o lipsă a mea, recunosc: îmi e greu să mă bucur. Am o incapacitate de a mă bucura de ceea ce mi se întâmplă, un sindrom al impostorului de care sufăr, la fel ca mulți alți oameni din zilele noastre.

La final, trebuie să fac o mărturisire: după discuția noastră, nu mai pot să intru în sala Majestic de la Teatrul Odeon fără să mă gândesc la ceva ce mi-a împărtășit Andrei Măjeri la întâlnirea noastră: și-ar dori să monteze cândva un spectacol la Odeon în care spectatorii să stea pe scenă, iar scena să fie deasupra scaunelor, astfel încât publicul să se poată bucura de arhitectura incredibilă a sălii.

 

E o idee care locuiește de atunci în mintea mea, la fel și cea despre o montare viitoare a Pisicii pe acoperișul fierbinte, de Tennessee Williams, pe care Andrei o vede deja cu ochii minții, dar trebuie să aștepte ca actrița pe care o are în minte să împlinească măcar 45 de ani.

 

Adică mai avem cel puțin opt ani de așteptat, dar va fi o aventură care să merite.

 

Totodată, plănuiește să scrie o carte care e absolut secretă, deci chiar nu pot să divulg nimic, dar care s-a născut din relația specială cu actorii care i-au trecut prin viață și prin spectacole.

 

Pentru ca actorii să proiecteze acele spații secrete în care ne invită pe noi, spectatorii, trebuie ca regizorul să vadă mai întâi în ei acel spațiu, iar Andrei Măjeri, cu sensibilitatea lui de arhitect al poveștilor, se pricepe de minune la asta.

Cărțile lui Matt Haig au mereu o componentă salvatoare.

 

Pentru că multe dintre ele sunt adresate unei versiuni mai tinere a autorului – Matt dintr-un alt moment al vieții – Matt Haig strecoară în ele idei profund umane, din genul celor care te țin treaz noaptea: cum ar fi dacă am putea da timpul înapoi?

 

Dar dacă am putea repara greșelile trecutului? Dar dacă am putea avea mai multe șanse să trăim așa cum trebuie? Dar dacă niciodată nu e prea târziu să o iei de la capăt?

 

Pentru că, până la vârsta de 49 de ani, Matt s-a luptat el însuși cu toate aceste întrebări, cărțile lui livrează întotdeauna mai mult decât suspans și magie.

 

Până la final, te simți ca și cum ai fi recuperat sau vindecat o parte din tine însuți.

 

Interviul cu Matt Haig, înlesnit de editura Nemira, a fost o demonstrație de vulnerabilitate și speranță în același timp.

 

Haig este renumit pentru sinceritatea cu care vorbește despre viața lui și despre dramele personale care i-au inspirat cărțile – depresie, alcoolism, tentative de suicid, multiple căderi psihice, culminând cu diagnosticul de ADHD și autism primit la vârsta de 46 de ani – dar întâlnirea noastră a fost o demonstrație de generozitate pe care rar ai ocazia s-o trăiești, ca jurnalist.

 

Dacă mai aveam nevoie de încă o reconfirmare, tot ce face Matt Haig este o formă creativă și inspirată de a da altora ajutorul de care ar fi avut el însuși nevoie.

 

Unele cărți fac asta direct (Cartea Alinării și Motive să iubești viața sunt moduri de a ajuta oamenii care suferă de depresie să-și dorească să rămână în viață), iar altele sunt metafore complexe care funcționează ca o formă de terapie: Biblioteca de la miezul nopții și perspectiva unei biblioteci care conține toate posibilele vieți pe care le-am fi putut trăi; Cum să oprești timpul, despre câte sute de ani de viață ne-ar trebui ca să învățăm să trăim cum trebuie sau nou-lansata O viață imposibilă, care ia un personaj de 72 de ani, cu regrete și suferințe, și îi dă șansa unui nou început.

 

Nu o viață luată de la capăt, ci șansa de a începe un nou capitol, la o vârstă secătuită de speranțe.

 

Acțiunea din cartea ”O viață imposibilă” – apărută în România tot la NEMIRA, ca toate volumele lui Haig – se desfășoară în Ibiza, care e prezentată cu totul altfel față de imaginea clasică, de loc al petrecerilor.

 

Ibiza lui Haig este un loc cu profunzime spirituală, cu multe mistere și cu un cadru natural luxuriant.

 

Deși am fost acolo, la finalul cărții mi-am pus dorința de a reveni cândva, pentru a descoperi măcar o fărâmă din magia pe care am simțit-o în paginile cărții.

 

Însuși autorului i-a luat mai bine de 20 de ani pentru a descoperi această Ibiza magică, prima experiență pe insulă fiind una dintre cele mai întunecate și grele amintiri din viața lui marcată de depresie.

 

În 1999, la doar 24 de ani, Matt locuia în Ibiza cu iubita lui, Andrea, devenită între timp soția lui și mama celor doi copii ai cuplului.

 

În timp ce era acolo, un atac de panică a dus la o cădere nervoasă și la începutul unei depresii care i-a înghițit aproape jumătate din viață și care l-a dus de multe ori pe muchia prăpastiei, la propriu.

După cum el însuși recunoaște, în Ibiza și-a dorit pentru prima dată să se arunce de pe o stâncă și să termine cu toată suferința. Avea 24 de ani și nu credea că va apuca 25.

 

Întoarcerea în Ibiza în 2022, de data asta ca un bărbat de 47 de ani care își poate stăpâni depresia, a fost un moment simbolic de pace cu trecutul, care a declanșat și ideea unei noi cărți, despre perspectiva imposibilă a unei vieți mai fericite.

 

Exact ceea ce Haig de la 24 de ani nu credea că va mai avea vreodată.

FINE SOCIETY: Cărțile tale normalizează ideea de a fi altfel decât ceilalți – fie că e vorba de a fi introvertit, autist, depresiv sau trecut de vârsta marilor speranțe – și ne fac pe toți să ne simțim mai puțin singuri. Te gândești vreodată că scriitura ta chiar poate salva vieți?

 

MATT HAIG: Nu se întâmplă în timp ce scriu efectiv, dar da, mă gândesc.

 

Când abordez teme legate de sănătatea mentală, încerc să mă gândesc Ce aș vrea eu să citesc?.

 

În 1999, când am avut prima tentativă de suicid, nu prea existau cărți pe tema asta care să fie accesibile, să îmi transmită ceva și să mă ajute în acel moment.

 

Existau cărți bune pe subiect, dar cărți grele, academice. De asta, de câte ori scriu despre sănătate psihică, încerc să găsesc cea mai bună cale de a ajunge la o persoană care se află în acea stare: cum să o fac să fie mai puțin singură? Asta atunci când scriu direct pe temă, cum a fost cu Motive să iubești viața.

 

Când scriu povești de ficțiune, e puțin diferit. În ficțiune, scrii cartea pe care ți-ai dori tu s-o citești, dar care cumva ajunge să ajute și alți oameni.

 

De multe ori mi-e greu să procesez ideea asta din partea cititorilor mei, faptul că scrisul meu îi ajută.

 

A trecut și mult timp de când am avut un turneu cu cărțile mele, nu am mai avut nici întâlniri și nici evenimente cu public, așa că uneori e foarte abstractă senzația.

 

Dar îmi doresc să reiau asta și aș vrea să ajung în România și să am ocazia să vorbesc cu cititorii mei de acolo.

 

FS: ”O viață imposibilă” este un mod de a face pace cu un moment greu din viața ta. Tu, ca persoană care a luptat mult cu depresia, crezi că e nevoie să revizităm momentele cele mai întunecate din viață ca să putem închide capitolele respective?

 

MH: Pot să vorbesc doar din punctul meu de vedere, dar pentru mine da, a fost important să fac asta.

 

Pentru că, vreme de mulți ani, am simțit că sunt mai bine psihic, dar în același timp nu eram cu adevărat, fiindcă existau multe lucruri din trecut cărora nu le puteam face față.

 

Când eram tânăr, am fost la Ibiza și am făcut toate excesele: am băut, am luat droguri, am mers la petreceri. Așa m-am îmbolnăvit și am ajuns să am inclusiv o tentativă de suicid acolo, iar toți anii care au urmat au fost o încercare de a mă recupera.

 

Și e foarte convenabil să îți spui, în sinea ta, că a fost vina acelui loc. Că lași locul în urmă și îl uiți și trece.

 

Ei bine da, poți lăsa un loc în urmă, dar nu te poți lăsa pe tine în urmă.

 

Așa că, după mai mulți ani, când m-am apucat din nou de băut, am realizat că nu vreau să mai merg pe calea asta și m-am dus la un terapeut. El m-a ajutat să țin în frâu problema, dar m-a făcut și să înțeleg că eu am niște părți din trecutul meu pe care nu pot să le înfrunt.

 

Și în timpul acelei terapii am realizat că vreau să merg înapoi în Ibiza și să revăd totul: zona în care am locuit, spitalul unde am fost internat, totul.

 

Revederea acelor locuri a născut ideea cărții, dar cartea a fost mai mult de atât: a fost dorința mea de a descoperi altfel această insulă, de a găsi un nou mod de a mă gândi la ea și de a relaționa cu ea.

 

Nu o să mai scriu cărți pornind de la ideea asta, dar a fost important să o scriu pe aceasta, a fost important la nivel personal. Ca un mod de a depăși o bucată din trecutul meu.

 

FS: Cred că tocmai asta face cărțile tale să fie magice: toate pornesc de la idei profund umane. Toți visăm să trăim vieți imposibile, să dăm timpul înapoi, să corectăm greșeli. Cât din aceste idei ingenioase au pornit ca fantezii personale, în anii tăi de tumult emoțional și psihic?

 

MH: Oh da, cu siguranță. Absolut! Sunt un om care a avut multe regrete în viață, am multe lucruri pe care aș vrea să le fi făcut diferit.

 

Și cele mai multe au legătură cu anii în care am suferit de depresie, de la vârsta de 20 de ani încoace.

 

Am pierdut mult timp, soția mea a trebuit să aibă grijă de mine vreme de mulți ani… simt multă vinovăție și în legătură cu asta. Nu am fost o persoană cu care e ușor să trăiești.

 

Când eram adolescent, am fost arestat și pentru furt din magazine, am avut o perioadă în care furam de toate, practic am avut o tinerețe irosită.

 

Și am toate aceste regrete despre diferite momente din viața mea.

 

În ultimii ani, o mare parte din scriitura mea s-a axat pe această temă, cea mai evidentă fiind Biblioteca de la miezul nopții, unde poți să explorezi mai multe versiuni diferite ale existenței tale și să vezi cum ar fi fost viața ta dacă luai alte decizii.

 

E un gând pe care l-am avut și eu adesea, în viața mea. Așa că ultimele mele două romane au fost practic o formă de terapie pentru mine, un mod de a trece peste regrete.

 

Regretul te împiedică să trăiești prezentul și să te bucuri de viață. Așa că trebuie să îți dai voie să-l trăiești, să-l consumi, și apoi să treci mai departe.

 

De la ideea asta am pornit cu cărțile mele.

 

FS: Asta simte și Grace din „O viață imposibilă”. Fiindcă, dincolo de povestea palpitantă, Grace e un tip de personaj pe care nu prea îl regăsești în cărți: are 72 de ani, a trăit o viață dezlânată, e plină de regrete. Nimeni nu și-ar dori să ajungă așa, la bătrânețe. Dar totuși, cartea îți arată că orice e posibil și că există noi drumuri și posibilități la orice vârstă. Crezi în acea expresie, că „impossible” e doar o ortografie greșită pentru „e posibil”?

 

MH: Da, fiindcă pentru mine IMPOSIBILUL a fost, cândva, ideea că aș putea să mă fac bine.

 

Părea ceva cu totul imposibil. Știu că sună melodramatic pentru toți cei care nu au experimentat depresia, dar la vârsta de 24 de ani eu eram convins, cu toată ființa mea, că nu voi apuca 25 de ani.

 

Știi cum oamenii povestesc adesea cât de greu le-a fost să-și atingă anumite scopuri sau visuri?

 

Da, e dificil, dar pentru mine, după ce mi-am revenit din depresie, însuși faptul că eram în viață reprezenta un miracol absolut.

 

Asta a făcut ca toate celelalte lucruri să pară mult mai… posibile.

 

De exemplu, nu a fost deloc ușor să ajung să-mi public cărțile.

 

Nu aveam contacte în industrie, nu locuiam la Londra și nici măcar în partea atractivă a țării (Haig locuiește în Brighton, Sussex, n.red), nu aveam relații, nu eram un om deschis spre promovare.

 

Dar simțeam că, dacă am reușit să înving depresia, atunci sigur pot ajunge să-mi public cartea. Dacă am reușit să rămân în viață, pot face orice!

 

Așa că nu mi-a păsat că am adunat 50 de scrisori de refuz din partea tuturor editurilor și agențiilor, eu am mers tot înainte!

 

Nu știu dacă acum aș mai avea acest elan, dar la momentul respectiv eram incredibil de hotărât și de rezistent la refuz.

 

Aveam ideea asta: că o să reușesc să fac tot ce oamenii consideră a fi imposibil. Că o să le dovedesc că e posibil.

 

Cred că ambiția mea provine din faptul că am luptat mereu cu depresia, s-o țin departe de mine, și un mod de a lupta cu ea a fost să-i arăt că eu pot face lucruri!

 

Am constatat că depresia este, pentru mine, strâns legată de momentele în care mă simt mai demotivat, mai vulnerabil, mai plin de îndoieli.

 

Așa că însăși ideea de a publica o carte era modul meu de a-i arăta depresiei că pot să fac orice. Nu mă mai sperii de tine, fiindcă eu pot face lucruri imposibile!

FS: Încă ai acest dialog interior cu depresia? În continuare este reperul tău în tot ceea ce faci?

 

MH: Nu, nu e chiar ceva la care să mă gândesc zilnic, dar cu siguranță cariera mea și scriitura mea se datorează luptei mele cu depresia.

 

Încă am momente de depresie, trebuie să-mi monitorizez constant sănătatea mentală, nu e ceva care trece pentru totdeauna. Dar, de-a lungul vremii, am înțeles ce mă ajută și ce trebuie să fac, în asemenea momente.

 

 

FS: Cum decurge procesul creativ, pentru tine, ca persoană neurodivergentă (Haig a fost diagnosticat ca făcând parte din spectrul autist, n.red)?

 

MH: Nu am o rutină creativă, sunt pe principiul „totul sau nimic”.

 

Sunt multe momente în care mă simt frustrat fiindcă nu pot să scriu sau să dezvolt o idee.

 

Sunt zile când scriu o singură propoziție care nu-mi place nici ea și asta mă frustrează.

 

Și apoi e cealaltă extremă, când am ideea și ea curge, iar acelea sunt zilele în care mă trezesc de luni până duminică și scriu non-stop.

 

Dar, în aceste momente în care scriu, nu reușesc să am grijă de mine prea bine: nu mănânc, nu mă odihnesc, sunt în procesul de creație și vreau să-l termin cât mai repede.

 

De asemenea, nu sunt genul de om care planifică, nu îmi iau notițe, nu am o structură făcută dinainte sau planuri pentru capitole.

 

Pur și simplu încerc să scriu cât mai rapid, până nu-mi dispare din minte povestea, până nu uit ceea ce voiam să scriu.

 

Știi cum oamenii vor adesea un birou curat, în ordine, sau un calculator curat, fără fișiere în exces? Așa îmi doresc eu o minte curată.

 

Și nu pot să fac asta decât dacă o golesc, dacă scriu povestea, o trimit și termin cu ea.

 

FS: Dar se întâmplă vreodată să îți vină ideea cap-coadă? Să știi din prima secundă exact cum vrei să structurezi povestea și cum să se termine? Sau uneori doar începi și povestea te surprinde ea?

 

MH: Depinde de carte. O viață imposibilă a fost mai degrabă o poveste care m-a surprins ea pe parcurs, am improvizat pe măsură ce am scris-o.

 

Biblioteca de la miezul nopții a fost destul de clară în mintea mea, nu știam detaliile, însă îmi era limpede încotro vreau să mă îndrept.

 

Ambele variante au avantajele lor: când ai totul clar în minte poți să editezi și să perfecționezi pe măsură ce scrii. Dar când nu știi cum se va termina e palpitant fiindcă… dacă tu nu știi, nici cititorul nu știe.

 

În acest moment, de exemplu, lucrez la 3 cărți simultan: am trei documente Word deschise și scriu în toate trei, alternativ. Nu vor deveni toate cărți, dar sunt foarte diferite una de alta.

 

Una e fantezie, una e mai realistă, alta e o posibilă continuare pentru Biblioteca de la miezul nopții.

 

E ca și cum ar fi o competiție, doar că tu ești singurul participant. Pur și simplu vezi cum evoluează fiecare idee și cât de departe poți să mergi cu ea.

 

FS: Vreau să-ți mulțumesc pentru procesul descris mai sus, fiindcă e prima oară în viața mea când întâlnesc pe altcineva care scrie așa. Eu exact așa lucrez la articolele mele, dintotdeauna: deschid câte un document word pentru fiecare idee și lucrez la ele alternativ. Dar, de câte ori am povestit asta altcuiva, m-am simțit teribil de ciudată, fiindcă aparent e un raționament complet atipic. Deci… mulțumesc! M-am simțit înțeleasă, pentru prima oară.

 

De asemenea, tot legat de ideea de a te simți înțeles… tu ai o relație minunată cu soția ta, cu familia ta, dar depresia e adesea dificilă atât pentru cel care suferă de ea, cât și pentru cei din jur, fiindcă mulți nu știu cum pot să ajute. În afară de a dărui un exemplar din „Motive să iubești viața”, cum poți ajuta un om drag care trece prin depresie?

 

MH: Soția mea, Andrea, a fost mereu alături de mine, dar acum dacă mă gândesc nu a fost vorba de ceva anume ce a făcut.

 

E pur și simplu faptul că mi-a oferit spațiu și m-a ascultat când aveam nevoie să vorbesc, fără să mă judece.

 

Și, chiar dacă era îngrijorată și stresată pentru mine, nu am simțit niciodată acea presiune a lui Trebuie să te faci bine! Trebuie!

 

Multă lume se stresează despre cum să ajute, dar realitatea e că este important să fii acolo, pur și simplu. În țara mea (Marea Britanie, n.red), oamenii au luat-o puțin razna cu ideea asta de a fi corect politic: să ai grijă cum spui ceva, să spui mereu ce trebuie, să folosești anumite cuvinte…

 

Când suferi de depresie, cuvintele folosite au prea puțină importanță, esențial este să știi că ai pe cineva care are răbdare cu tine și care e acolo pentru tine. Nu trebuie să fie neaparat un partener de viață, poate fi o soră, un părinte, o prietenă. Oricine.

 

Să ai măcar un singur om cu care să poți fi sincer în legătură cu toate defectele și problemele tale… asta e ceva neprețuit.

 

Părinții mei, de exemplu, au fost alături de mine, dar ei erau o generație diferită și sfaturile lor nu erau folositoare pentru mine, nu se aplicau la situația mea. Sora mea locuia în Australia și avea și ea viața ei, așa că am fost doar eu și Andrea în cele mai grele momente din viață.

 

Am și pierdut mulți prieteni, fiindcă acum 20 de ani bărbații nu erau dispuși să vorbească despre emoții. Voiau să meargă la bar și să se distreze, iar eu nu puteam să merg la bar, fiindcă sufeream de agorafobie, aveam și probleme cu alcoolul…

 

De asta a fost atât de important să am pe cineva care să fie alături de mine așa cum sunt, să mă accepte în termenii mei, chiar dacă asta era foarte dificil.

FS: Da, te-am întrebat fiindcă mulți oameni care suferă de depresie își pierd prietenii tocmai pentru că acei prieteni, cu cele mai bune intenții, nu știu cum să facă față situației. Și fiindcă nu găsesc cuvintele perfecte de spus unei persoane care trece prin depresie sau nu au o soluție pe care s-o ofere, aleg să dispară fără urmă – sau cum e termenul acum, să facă ghosting – din viața acelei persoane. Și asta e mai rău decât orice.

 

 

MH: Exact, așa este. Și ai spus foarte bine cu ghosting-ul, fiindcă oamenii chiar nu o fac din răutate, dar se gândesc: oh, cu siguranță e depresiv și are nevoie să fie lăsat în pace sau, lasă, o să vorbim când se va simți mai bine. Sau nu vreau să-l deranjez.

 

Și cred că lucrul cel mai bun pe care-l poți face pentru cineva care trece prin asta este să-i spui: Hei, știu că treci printr-o perioadă grea, nu am niciun sfat de dat, nu mă pricep, dar vreau să-ți spun că sunt aici. De obicei e tot ce ai nevoie.

 

 

FS: Știi, un alt lucru care mi-a plăcut mereu la tine ca om, nu doar ca scriitor pe care-l admir, a fost faptul că ești un iubitor de animale. Ai niște postări adorabile despre câinii tăi și una dintre cele mai drăguțe e asta: „Animalele sunt oameni. Câinii sunt oameni. Această persoană se numește Bruce și are mai mult simț al umorului decât mulți oameni pe care-i cunosc”.  Ca iubitoare de animale la rândul meu, aș vrea să te întreb dacă te-ai simțit mai apropiat de animale decât majoritatea oamenilor, în momentele grele ale vieții tale?

 

MH: Oh da! Chiar dinainte de depresie, când eram la școală și nu mă potriveam deloc printre ceilalți copii, fără să știu că sunt, de fapt, neurodivergent și că acesta e motivul, chiar și în acea perioadă mă simțeam mult mai relaxat cu câinii.

 

Aveam un Springer Spaniel care pentru mine nu era un câine, era pur și simplu un prieten.

 

Da, pentru mine câinii sunt ca oamenii, în sensul că au personalități clare și diferite. Nu sunt toți la fel. Sunt la fel de multe personalități de câini precum sunt personalități de oameni. Și ei nu ne pot înțelege pe deplin, cum și noi nu îi putem înțelege pe ei pe deplin.

 

Dar tocmai acest mister este un lucru minunat.

 

Și da, unii dintre cei mai grozavi oameni cunoscuți de mine au fost câini (râde) și de asta mi-aș dori să putem avea o comunicare mai bună, adică să pot să înțeleg pe deplin cum gândesc.

 

Dar, în același timp, îmi place să ghicesc și să învăț de la ei. Și nu doar câinii, am avut și pisici, am o afinitate pentru toate animalele.

 

Până la urmă noi, oamenii, uităm că suntem animale la rândul nostru, suntem și noi o specie și ar fi bine să ne vedem ca parte din natură, nu separați de ea.

 

 

FS: Am o întrebare de la o cititoare, fiindcă i-am anunțat pe membrii comunității mele că voi face interviu cu tine și i-am provocat să-mi lase întrebări. Și una dintre ele este despre cum te descurci, în lunile septembrie și octombrie, considerate cele mai delicate pentru cei care suferă de depresie. Dacă ai vreun sfat despre cum să treci mai lin peste ele.

 

MH: Da, de fiecare dată mă lupt puțin cu această perioadă.

 

Anul acesta a fost chiar mai greu, fiindcă am fost plecat în zone cu soare, în Spania și Statele Unite, iar când m-am întors era toamna britanică, foarte gri.

 

Încă mă lupt cu perioada asta.

 

Personal, am înțeles că pentru mine e foarte importantă lumina.

 

Trăiesc într-o casă cu mult alb, încerc să țin totul cât mai luminos. Ies la plimbare cu câinii în fiecare zi și asta ajută mult: dacă petrec două ore pe zi în lumină naturală, simt diferența.

 

Și cred că o bună parte din dificultatea acestor luni, septembrie și octombrie, nu ține doar de vreme, ci și de faptul că stăm mai mult în casă.

 

Eu nu sunt un om care socializează prea mult, pentru mine socializarea e ceva dificil, dar în același timp am nevoie de contact punctual cu oamenii.

 

Să salut un vecin, când ies cu câinii, să mă opresc la magazin și să schimb două vorbe cu vânzătorul. E o socializare la scară mică, dar mă ajută mult.

 

Chiar dacă sunt antisocial și mereu refuz invitații la evenimente, îmi place să fiu în preajma oamenilor, să am micro-interacțiuni cu ei. Cred că asta e foarte sănătos pentru minte.

 

Și, chiar dacă sună plictisitor, e foarte important pentru aceste luni să te menții sănătos: să mănânci bine, să dormi. Chiar ajută.

FS: Ai fost diagnosticat ca neurodivergent la o vârstă adultă, după ce toată viața ți-ai pus întrebări legate de modul tău de a fi. Crezi că e mai ușor să fii neurodivergent în lumea de azi, față de când erai tu copil și, de asemenea, ai găsit moduri de a naviga mai ușor lumea, moduri pe care le poți împărtăși altora?

 

MH: Să ȘTII că ești neurodivergent este un lucru esențial.

 

Depresia mea a fost cauzată, parțial, de inabilitatea mea de a mă adapta – ca neurodivergent – unei lumi neurotipice. Nu mă potriveam cu sistemul, cu piața muncii, cu nimic.

 

Îmi dau seama acum că prima mea depresie, chiar dacă nu am realizat-o, a avut legătură cu joburile, în tinerețe.

 

Mă stresam atât de tare cu ele, fiindcă era acea listă de tot ce trebuie să bifezi: să faci contact vizual, să vorbești într-un anume fel, să spui anumite lucruri.

 

Era cumplit de greu, fiindcă era fix opusul a tot ceea ce sunt eu. Și începeam să am gânduri: „Oare sunt un om îngrozitor fiindcă nu reușesc să mențin contactul vizual?”. ”Sunt necinstit, fiindcă nu pot să privesc direct oamenii?”.

 

De când am fost diagnosticat, am simțit că mi s-a luat o greutate de pe suflet, pentru că okay, nu sunt o persoană normală, dar nu sunt GREȘIT. E o mare diferență.

 

E foarte important pentru tine să știi, dar nu trebuie să ai așteptări legate de cum vor reacționa ceilalți.

 

Mulți oameni sunt încă circumspecți când cineva le spune că, la 46 de ani, a aflat că are autism și ADHD.

 

Mulți oameni nu sunt pregătiți pentru asta, mai ales oamenii mai în vârstă. Dacă o să-ți dorești să convingi sau să schimbi toți oamenii cu care intri în contact, vei fi în permanență frustrat. Așa că trebuie să accepți și să înțelegi.

 

Cred că peste 50 de ani lucrurile vor fi și mai clare, vom înțelege mai multe unii despre alții, dar deocamdată e important să știm că suntem diferiți și că asta nu ne face oameni greșiți. Doar diferiți. Poate ajuta mult.

 

Pe mine, ca persoană cu ADHD, m-a ajutat să știu fiindcă obișnuiam să fiu îngrozitor pe social media, mai ales pe Twitter.

 

Simțeam nevoia să mă cert cu toată lumea și să-mi susțin opiniile tot timpul, mă înflăcăram și aveam o părere despre orice. Era rău nu doar pentru cariera mea, ci pentru mine, ca persoană.

 

De când am fost diagnosticat cu ADHD și am înțeles de unde vine, am încetat să o mai fac.

 

De asemenea, mi-e mai ușor să stau departe de alcool, fiindcă am înțeles că la mine alcoolul – și adicțiile în general – sunt strâns legate de ADHD.

 

Adică nu era doar impulsul romantic de a bea un pahar, ci un resort interior care mă duce spre asta. Și asta mă ajută să nu beau, să mă opresc din impulsul respectiv.

 

A fi neurodivergent are legătură directă cu a fi informat și a fi conștient de sine.

 

Să te focalizezi pe ceea ce poți controla, pe ceea ce se află în puterea ta de acțiune, nu pe ceea ce vor vedea, crede sau face oamenii din jur.

Săptămâna trecută am cumpărat și am citit Once Upon a Time, de Elizabeth Beller, noua carte despre Carolyn Bessette-Kennedy, un simbol al anilor 90.

 

Deși pe 16 iulie s-au împlinit 25 de ani de când Carolyn și John Kennedy Jr. au pierit, împreună cu sora lui Carolyn, într-un tragic accident de avion, fascinația pentru Carolyn este mai actuală ca oricând.

 

Nu există nici măcar o înregistrare cu vocea lui Carolyn, doar câteva fotografii și video-uri pixelate, dar sute de conturi de Instagram și TikTok disecă în cel mai mic amănunt stilul ei, de la hainele pe care le purta până la harta locurilor ei preferate care încă mai există, de exemplu Zitomer Pharmacy din New York, de unde își cumpăra bentițele.

 

Tocmai pentru că este întruparea simbolică a anilor 90, cu relaxarea și minimalismul lor, Carolyn a inspirat mai multe biografii de dată recentă, care încearcă să refacă, din bucăți disparate, povestea adevărată a unei femei care nu a apucat să trăiască pentru a-și povesti singură viața.

 

Anul trecut, Sunita Kumar Nair a scos o altă carte, sub formă de album, intitulată Carolyn Bessette-Kennedy – A Life in Fashion, centrată pe stilul vestimentar care a influențat radical anii 90. Am citit-o și pe aceea, dar varianta lui Beller m-a atins mai tare.

 

La documentarea cărții, Elizabeth Beller a vorbit cu zeci de personaje care au cunoscut-o pe Carolyn în diferite momente ale vieții, de la prieteni din copilărie până la oameni cu care a lucrat îndeaproape și până la diverse cunoștințe mondene.

 

Practic, o varietate de oameni care au stat față-n față cu Carolyn de-a lungul scurtei ei vieți au avut ocazia să-și spună părerea despre cum era și cum era percepută Carolyn.

 

Și, chiar dacă povestea ei este interesantă per se, esența cu care am rămas eu din cartea lui Beller merge dincolo de povestea unei fete frumoase care s-a căsătorit cu cel mai râvnit burlac al Americii.

Povestea lui Carolyn este și un mic tratat, concentrat și plin de exemple punctuale, despre încrederea în sine.

Le-am rezumat în cele ce urmează.

 

 

SĂ LĂMURIM ÎNTÂI IDEEA DE ÎNCREDERE ÎN SINE

 

Nu mă refer aici la o accepțiune motivațională a încrederii în sine, acel construct artificial care implică afirmații în oglindă, dialog cu propria persoană și o muncă zilnică de ranforsare a stimei de sine, ca și cum ai încerca să consolidezi armătura unei construcții șubrede.

 

Nu, eu mă refer la încrederea în sine în variantă naturală și firească, cea pe care o dezvolți (sau nu) încă din copilărie și care devine parte din tine, la fel ca o enzimă care se secretă în mod natural în corp.

 

Varianta motivațională este, pentru încrederea în sine, ceea ce este o pastilă sau un supliment pentru cineva care are o carență anume: un mod artificial de a suplimenta ceva ce corpul nu „produce” de unul singur.

 

Am citit multe biografii de personalități, dar până la cea a lui Carolyn nu cred că am întâlnit o asemenea demonstrație de încredere de sine nativă.

 

Dacă aproape toate femeile celebre și frumoase din showbiz ascund nesiguranțe profunde, adesea în discordanță totală cu realitatea, povestea lui Carolyn este povestea unei femei căreia i s-a spus din fragedă pruncie că este frumoasă, specială și demnă de tot ceea ce este mai bun. Iar ea a înțeles asta și nu a mai uitat niciodată.

 

Știți acele femei despre care se scrie că „Nu erau conștiente nicio clipă de frumusețea lor” sau „Deși erau superbe, ele nu se simțeau cu nimic speciale” ori „Nu păreau că realizează farmecul lor incredibil”?

 

Da? Ei bine, Carolyn nu a fost niciodată una dintre ele, fiindcă i s-a spus de mică să fie conștientă de atuurile ei.

 

„Carolyn avea un magnetism care îi făcea pe cei din jur să fie fascinați de prezența ei. Mental, emoțional și intelectual, era ca și cum ar fi contribuit UN PIC mai mult la lumea asta. Ca și cum ar fi avut ceva ÎN PLUS față de restul. Acest ÎN PLUS se regăsește în discursul tuturor, din copilărie până la oamenii cu care a lucrat”, scrie Elizabeth Beller.

 

Un bun exemplu al modului în care mama lui Carolyn a crescut-o este relevat la momentul nunții cu John Kennedy Jr.

 

Deși, la acel moment, John era cel mai dorit burlac din America, absolvent de Ivy League, cu o avere impresionantă și un șirag de iubite celebre și frumoase la activ, iar Carolyn era doar o asistentă de comunicare la Calvin Klein, mama ei s-a ridicat în picioare la petrecerea de nuntă și a spus, clar și răspicat, că această căsătorie nu este pe măsura fiicei ei.

 

Altfel spus, că ea, Carolyn, merita ceva mai bun de-atât.

 

Câte mame ar fi avut acest curaj și câte fete ar fi avut această siguranță de sine în fața familiei Kennedy? Și câte ar fi considerat, din contră, că l-au prins pe Dumnezeu de ambele picioare, cu această uniune?

De la profesorii ei din școală și până la cei cu care s-a intersectat măcar o singură dată, discursul este unitar, coerent, sute de voci care vorbesc la unison: Carolyn știa că este frumoasă, specială și că poate obține orice își dorește.

 

I s-a spus asta de mică, în familie, iar ea a crescut în această certitudine.

 

Absolut tot ce i s-a întâmplat după aceea, de la carieră și până la căsătoria cu John Kennedy, a fost consecința acestui fapt.

 

Câteva concluzii pe care le-am tras după citirea cărții:

 

1.Încrederea în sine este motorul vieții

 

Trăim într-o lume în care speakerii motivaționali fac averi explicându-le oamenilor că trebuie să gândească pozitiv și să aștepte lucruri bune de la viață, fiindcă nu toți oamenii au putere să creadă asta ei singuri.

 

Oamenii cu încredere în sine, în schimb, privesc fiecare zi ca pe un miracol, iar Carolyn era întruparea naturală a tuturor speech-urilor motivaționale din prezent.

 

”Ceea ce m-a uimit la Carolyn”, spune prietena ei din copilărie, Jane, „este faptul că era mereu plină de speranță. Se plimba prin viață cu o certitudine de tipul «Ce lucru extraordinar o să văd, o să fac sau o să mi se întâmple azi?». Asta făcea totul să pară magic. Nu doar când era copil, așa a fost ea mereu. Când s-a mutat la New York, «Ce lucru extraordinar o să fac azi?» s-a transformat în «Ce lucruri extraordinare o să fac cu viața mea în acest oraș al posibilităților nelimitate?»”.

 

2. Charisma este direct legată de încrederea în sine

 

Spunem adesea că nu poți învăța să ai charismă, o ai sau nu o ai, dar toți oamenii cu charismă au ceva în comun: se simt bine în pielea lor.

 

Charisma este asociată cu acel mod de a naviga lumea cu deplină siguranță de sine, iar felul în care se oglindește ea în ceilalți este prin ceea ce numim „magie” sau „magnetism”. Când nu poți înțelege ceva, pare magic.

 

„Când am intrat prima dată în sala de clasă, am fost uimită de Carolyn. Nu văzusem niciodată o femeie mai expresivă ca ea. Știu că m-am gândit instantaneu: «Femeia asta e magică, pur și simplu»”, povestește o colegă de facultate.

 

O altă colegă spune la fel: „Tot ce făcea Carolyn avea un aer de «Eu știu ce urmează, înaintea tuturor. Eu știu ceva ce voi nu știți!» și era fascinant s-o privești. Era ca o vrăjitoare de magie bună și te întrebai uneori ce o să facă cu toată acea putere pe care era evident că o are”

 

Era „magia” unui om care are conștiința propriilor atuuri. Siguranța ei de sine nu lăsa loc pentru nicio infiltrație de îndoială, precum cimentul care devine tot mai tare pe măsură ce trece timpul. Devine stâncă.

 

Dacă pentru oamenii cu siguranță de sine deficitară interacțiunile cu lumea zdruncină și mai tare construcția șubredă a respectului de sine, pentru un om care crede în el însuși… fiecare interacțiune este o victorie în plus.

 

În puținele cazuri în care farmecul ei nu funcționa până la capăt, Carolyn nu se lăsa deloc intimidată: „Carolyn se simțea în largul ei oriunde (…) era sigură pe ea și puternică, aș spune chiar că avea o certitudine absolută despre ea însăși. Nu înghițea vreo lipsă de respect din partea nimănui și era imposibil s-o intimidezi, fiindcă se apăra imediat. Dacă simțea că este sfidată, spunea pur și simplu: «Te rog să nu vorbești așa cu mine!»”

 

3. Încrederea în sine dictează oportunitățile

 

Știți cum se spune că atragi oportunitățile dacă tu crezi că le meriți? Că așa cum te raportezi tu la tine, la fel se vor raporta și ceilalți?

 

Ei bine, cartea este plină de povești – reale – despre momentele de hazard absolut pe care Carolyn le-a atras datorită acelui „magnetism” despre care vorbește toată lumea.

Chiar dacă era o femeie frumoasă, ceea ce lumea povestește despre ea merge cu mult dincolo de atuurile fizice. Fiindcă se vedea superbă și se iubea pe sine, Carolyn făcea lumea să se îndrăgostească de ea.

 

Antonio Benetton, moștenitoriul imperiului italian de modă Benetton, s-a îndrăgostit de ea în momentul în care i-a bătut la ușă pentru a-i cere ajutor cu mașina rămasă în pană.

 

”Fiecare gest al ei m-a fascinat la prima vedere: gesturile ei, felul în care zâmbea, felul în care se comporta”, a scris chiar Benetton în biografia lui, „La Traiettoria”.

 

Gesturi, mimică, comportament, adică exact atributele înnăscute ale unui om cu încredere de sine desăvârșită.

 

La Calvin Klein a ajuns tot datorită magnetismului natural: managerii magazinului Calvin Klein din Bloomingdale’s au văzut-o intrând în clădire, au alergat după ea și i-au propus, pe loc, un job de consultant de vânzări.

 

De acolo, a ajuns în echipa de comunicare din New York fiindcă un alt manager i-a spus lui Calvin însuși că are o persoană care „emană charismă prin toți porii” și care s-ar potrivi perfect poziției.

 

Desigur, Carolyn și-a dovedit competența ajungând Director de Publicitate al companiei, însă elementul care a adus-o la Calvin Klein a fost tot „magia” ei.

 

 

4. Stilul personal derivă tot din încrederea în sine

 

Altă colegă spune despre Carolyn: „Era complet originală. Nu îi păsa dacă toată lumea coboară la ora șase la cină. Ea venea când era ea gata, de cele mai multe ori complet nemachiată, cu părul ud și purtând la gât un colier de cinci dolari pe care îl cumpărase din Chinatown cu o zi înainte. Era superbă”

 

După prima zi la Calvin Klein, fratele lui Zack Carr, mâna dreaptă a lui Klein, a conchis: „E diferită, e specială, parcă are o temperatură a corpului mai ridicată decât a restului lumii”.

 

Câte femei – oricât de frumoase – au determinat vreodată un bărbat să conchidă că au „o temperatură a corpului mai ridicată decât restul lumii?”

 

„Eram la cină cu o prietenă”, își amintește cineva, „Și ne-am gândit s-o sunăm și pe Carolyn. Am folosit un telefon public, era înainte să apară telefoanele mobile, și a ajuns în câteva minute. Avea părul ud de la duș, șuvițele erau în toate părțile. Și era atât de plină de viață și de prezentă în conversația noastră”.

 

Nemachiată, cu părul ud, îmbrăcată în primele haine nimerite din dulap?

Câte femei – chiar și răvășitor de frumoase – ar putea apărea astfel și să fie lăudate pentru stilul lor?

Sau, să o luăm altfel: câte femei fără o încredere extraordinară în propria persoană ar avea curaj să iasă așa și să se simtă superbe? Exact…

 

Și, dacă mai aveam nevoie de confirmări, există un pasaj în carte care mi s-a părut revelator. Șocant, dar revelator.

 

Heather Ashton, recepționeră la Calvin Klein, povestește cum a cunoscut-o pe Carolyn, în prima zi în care a preluat recepția companiei.

 

Mai multe fotomodele, precum Kate Moss și Bridget Hall, veniseră să probeze haine din noua colecție a brandului, iar Carolyn, care era în acel moment asistent de comunicare, a decis să probeze și ea câteva piese, împreună cu ele.

 

Așadar, Heather a văzut-o prima dată pe Carolyn „stând pe blatul bucătăriei din biroul Calvin Klein, fără nimic pe ea în afară de un slip cu ață, mușcând dintr-o felie de pizza și vorbind cu fotomodelele”.

Ce încredere în sine trebuie să aibă o femeie pentru a mânca pizza, dezbrăcată, lângă cele mai celebre manechine din lume, și toate astea… la serviciu?

 

Toate aspectele personalității lui Carolyn par să derive din această încredere în sine exacerbată: atât cele pozitive, cât și cele negative.

 

În sens negativ, când se plictisea sau era abătută, Carolyn se amuza flirtând cu iubiții prietenelor ei. Sunt multe situații de acest gen descrise în carte și tiparul pare același, de fiecare dată: își făcea un scop din a-i cuceri, doar pentru distracția personală.

 

În sens pozitiv, toți cei care au cunoscut-o explică faptul că această conștiință a excepționalității ei o determina să încerce să-i facă pe cei din jur să se simtă confortabil și să nu o judece pentru frumusețea și farmecul ei.

 

Prietenii vorbesc despre atenția pe care o îndrepta asupra oamenilor și despre cum încerca să rezolve sau să influențeze viețile celor din jur.

 

Aceeași Heather din episodul cu pizza povestește un moment în care Carolyn s-a așezat pe masa de la recepție, i-a luat mâna în mâna ei și a întrebat-o de unde vine și care sunt scopurile ei în viață: „Nu-ți poți imagina ce a însemnat pentru mine faptul că ea, Carolyn, și-a îndreptat strălucirea asupra mea. Avea această energie incredibilă, era înspăimântător de atractivă și nu știu ce anume i-a atras atenția la mine, dar m-am simțit instantaneu norocoasă, dar și speriată, dorindu-mi să mă ridic la înălțimea așteptărilor ei”.

 

În final, singurul lucru pe care charisma incredibilă a lui Carolyn Bessette nu l-a putut influența a fost ciclicitatea vieții: la doar 33 de ani, a pierit fulgerător în accidentul provocat, se pare, de încăpățânarea soțului ei de a-și pilota avionul noaptea, în condiții de ceață, fără să fi absolvit cursurile de zbor fără vizibilitate.

 

Chiar dacă nu mai este printre noi de 25 de ani, continuă să inspire vestimentar și, prin ceea ce am prezentat mai sus, mi-aș dori să inspire și la nivel de inteligență emoțională.

 

Dacă toate femeile ar avea măcar 10% din încrederea de neclintit a lui Carolyn – încredere, nu narcisism, fiindcă la un moment dat am avut impresia că totul converge subtil în acea direcție – cred că lumea interioară (și apoi exterioară) a fiecăreia dintre noi ar fi măcar puțin mai bună.

 

Și poate, cine știe, am avea parte de un strop de magie în plus.