Într-o după-amiază obișnuită de lucru din luna iunie 2024, designerul Virginie Viard – directoarea artistică a casei Chanel după moartea lui Karl Lagerfeld – trebuia să ia prânzul cu unul dintre proprietarii casei Chanel.

 

S-au întâlnit în lift, și-au zâmbit, Virginie i-a spus „Mă bucur să vă văd”, iar el s-a fâstâcit și i-a răspuns „O să fie dificil ce am de zis.”

 

Așa s-a terminat totul. Cu un „Ne oprim aici”. Simplu, scurt, ca și cum ai scoate un ștecher din priză.

 

Virginie s-a dus acasă, i-au fost trimise cutiile cu lucrurile ei la câteva săptămâni distanță, după care ultima ei colecție a apărut pe podium fără ea.

 

Totul ca un vârtej în care nimeni nu a rostit niciun „de ce”.

 

Cartea e despre doliul acestei plecări pe care Virginie pare că nu l-a depășit încă.

 

Am citit volumul din curiozitate, fără să am, recunosc, vreo simpatie deosebită pentru personaj. Nu mi-au plăcut colecțiile ei post-Karl, mi s-au părut puțin triste, lipsite de strălucire, mai ales colecția Manchester pe care ea o laudă atât de tare în carte.

 

Paradoxal, însă, vânzările casei erau mai mari ca niciodată la momentul concedierii, iar clientele Chanel erau majoritar fericite cu colecțiile semnate de fosta „mână dreaptă” a lui Karl Lagerfeld.

 

Aceasta a fost și problema lui Virginie și motivul pentru care a scris această carte: întrebarea, dubiul care i se rotește în minte și acum. De ce? De ce așa?

 

Ce nu a fost bine? Când vânzările sunt în cer, când toată lumea te laudă, de ce să fii chemată la un prânz și cineva să-ți pună mâna pe umăr și să-ți zică „Drum bun, ne oprim aici”? De ce așa, de ce fără o mulțumire oficială, fără un ultim ieșit la rampă, fără onoruri și fără glorie, în tăcere?

 

Cartea reia traseul lui Virginie la Chanel, din 1987, momentul în care a intrat ca stagiară recomandată de cineva care știa pe cineva care o știa pe Caroline de Monaco, dar și relația de simbioză cu Karl Lagerfeld din ultimii 30 de ani.

 

Sunt multe amănunte tandre din istoria casei și multe detalii emoționante despre Karl însuși, dar dincolo de toate rămâne sentimentul pregnant al unui doliu.

 

După moartea lui Karl, Virginie nu a apucat să-și poarte oficial doliul după omul care i-a fost mentor, fiindcă a preluat frâiele casei Chanel, un detaliu pe care nu-l discutase niciodată înainte cu nimeni și care i-a fost comunicat, scurt, în ziua morții lui Karl.

 

Apoi, la nici cinci ani distanță, a pierdut și ultimul liant cu ceea ce fusese viața ei timp de 30 de ani. La fel de scurt, telegrafic, fără pregătire prealabilă.

 

„Îmi e frică să ies pe stradă”, povestește ea, în carte, după ce, cu câteva paragrafe înainte, explicase faptul că plimbările cu mașina și privitul străzii dimineața, în drum spre rue Cambon, reprezentau partea ei favorită din procesul de creație.

 

Povestea că totul o inspira și că era obișnuită să vadă în orice element de pe stradă ceva care putea fi o inspirație pentru o viitoare colecție sau prezentare.

 

„Nu e ceva exact, e o frică difuză, animalică, frica omului care și-a pierdut rațiunea de a trăi. Acest titlu, de directoare artistică a casei Chanel, nu era doar un titlu. Era un veșmânt.

 

Îmi dădea un anumit mod de a mă uita la lume. Bineînțeles că privirea mea asupra lumii rămâne, e un fel al meu de a fi, de a analiza oamenii, pe care nu am cum să-l dezvăț. Dar el nu mai are un scop. E gol de conținut.

 

Să mergi pe stradă fără o destinație este înspăimântător atunci când ți-ai petrecut viața mergând spre ceva. Privesc oamenii. Aceiași oameni pe care îi priveam din mașina mea, în dimineața zilei de 5 iunie, când în toate aceste mulțimi vedeam un balet, un cerc, ceva ce puteam să pun în scenă ulterior. Privirea îmi fuge acum în toate părțile. Nu mai există un loc pe care să se fixeze…”

 

Apoi, după prezentarea de modă la care lucrase în ultimele luni și la care toată lumea se aștepta să fie prezentă, dar care a avut loc fără ea (și pe care casa Chanel a declarat-o „semnată de studioul de creație Chanel”), Virginie rememorează: „A doua zi după prezentarea colecției, am început să primesc mesaje de felicitare și de mulțumire. E straniu. Nu mai sunt acolo, dar lumea îmi mulțumește mie.

 

E ca și cum aș primi flori pentru propria mea moarte. Sunt mesaje care mă însuflețesc și mă rup în bucăți, simultan. Toată lumea se vede acum în poziția de director artistic. Circulă zvonuri, se schimbă poziții, se schimbă titulaturi, ambițiile sunt la nivel maxim. Se instalează o euforie stranie a așteptării. Toată lumea deja a dat pagina mai departe. Iar eu, eu am rămas în mijlocul unei pagini goale…”

 

Acea senzație de a nu mai avea pentru ce să ieși pe stradă m-a cutremurat, fiindcă am resimțit-o în mod diferit într-un moment al vieții mele, demult, la momentul unei despărțiri care m-a răscolit.

 

Nu a fost profesional, ci personal, dar a durut la fel de tare. 

 

Țin minte că eram în baie, mă machiam pentru a merge la un eveniment pentru care abia îmi adunasem puterile și am avut un gând teribil de asemănător cu al lui Virginie: „Pentru ce mă mai machiez? Pentru cine? Mă machiez în vid… nimic nu mai are sens”.

 

Desigur că mă machiam pentru mine, ați zice, dar la acel moment „eu” eram ceva incert pentru mine însămi. „Eu” eram mai mult o sintagmă motivațională și mai puțin un om în carne și oase.

 

Parcă nimic nu mai avea sens, în absența eului pe care-l vedeam eu în acea relație.

 

Fără acel plus unu, eul meu era o frunză-n vânt. Cine a iubit vreodată știe exact la ce mă refer.

 

Paragraful despre frica lui Virginie de a ieși pe stradă fără sens m-a cutremurat fiindcă am citit prea des acel îndemn: „Nu te defini prin ceea ce faci sau prin etichetele pe care le porți: prin faptul că ești soție, iubită, mamă, scriitoare, ingineră, influencer, orice ar fi”. Nu pune semn de egalitate între ele și tine.

 

Ușor de zis, dar niciodată nu mi-a ieșit.

 

Oricât aș încerca să mă definesc în absența lucrurilor care mă fac să fiu eu, nu înțeleg enunțul.

 

Adică cine sunt eu dacă nu sunt o fată care scrie? Dacă nu sunt acest om care face aceste lucruri, care crede în aceste lucruri?

 

Dacă nu un om care iubește alți oameni, alte ființe? Cine sunt eu? Un suflet în neant?

 

Și totuși, au fost mai multe „morți” și momente de „doliu” în viața mea care m-au silit să-mi pun această întrebare.

 

Și, exact ca Virginie, nu-ți pui problema răspunsurilor decât în clipa în care rămâi pe zero, subit. Când pierzi cam tot ce credeai tu că este persoana ta, brandul tău, tot ce te face să fii tu.

 

Și am avut o noapte neagră a sufletului în care am purtat o discuție care suna cam așa: „Și dacă o fi să pierd tot ce am construit pentru mine: brandul personal, scrisul, cariera, relația, tot, o să mă descurc eu cumva”.

 

Oamenii se tem să se afunde în scenariul cel mai negru de teamă că în acest fel îl apropie de ei, îl invocă, din superstiție, din frica aceea paralizantă care îți pune o gheară în piept.

 

Dar, dacă ai curaj să pășești acolo, în întuneric, și să rămâi câteva minute, ca și cum ți-ai ține răsuflarea sub apă sau ca și cum ai ține mâna lipită de plita fierbinte, descoperi că… ieși pe partea cealaltă.

 

Că e groaznic, inuman, de nedorit nici celor mai mari dușmani, dar „supraviețuibil”.

 

Că te rupe în bucăți gândul, dar că nu te spargi și nu te împrăștii în o mie de zări.

 

Că, după ce simți că mori și te traversează căldură, frig, sudoare rece, lacrimi și toate emoțiile, respirația se egalizează și din acel întuneric iese o voce care zice „Și apoi, toate astea vor trece”.

 

Nu pot s-o explic cuiva care n-a fost acolo, dar cine a fost știe vocea. E vocea proprie, care zice cumva „Și atunci, am mers mai departe.”

 

Indiferent din ce motive sau ce mi-am spus ca să mă ridic, să mă târâsc, să mă mint ca să pot merge. Dar am mers.

 

Sunt curioasă ce va face Virginie în continuare și sper să-și găsească liniștea interioară și pe cea profesională.

 

Și mai sper ca povestea de mai sus să ne servească tuturor drept reamintire că putem pierde totul oricând, dar că esențial, vital, este să nu ne pierdem noi pe noi înșine.

Dar, pentru asta, trebuie să ne găsim mai întâi, așa că ar trebui să începem să ne „căutăm” cât mai repede.