Aproximativ 60 de secunde.

 

De atât a fost nevoie pentru ca toate reprezentațiile spectacolului de teatru Cine l-a ucis pe tata? din luna ianuarie – șase la număr – să fie sold-out la miezul nopții, în seara de Revelion (Teatrul Metropolis a pus biletele în vânzare fix la 00:00 în Noul An).

 

Este efectul Măjeri, o combinație între subiecte actuale și necesare, distribuții închegate, în care actorii par să compună un trup comun, și multă sensibilitate artistică.

 

Deși Andrei Măjeri se ferește de eventuale amprente stilistice – pe care le vede ca un mod de a fi repetitiv – delicatețea plină de înțelesuri cu care abordează fiecare subiect este o semnătură indelibilă care îl face iubit de public.

 

Recunosc, sunt oameni care-mi plac atât de mult artistic încât mă tem uneori să-i întâlnesc personal, pentru a nu rupe vraja, dar pe Andrei Măjeri e greu să nu-l placi și la nivel uman, din prima secundă în care se așază la masă, sincer stresat de faptul că a întârziat șase minute, într-un oraș în care toată lumea reprogramează și întârzie fără să clipească.

 

Eu am două obsesii în viață și în teatru: să fiu la timp, spre deosebire de azi (râde) și să fie liniște. Numai așa pot să lucrez, îmi spune, din start.

 

Te dezarmează cu firescul lui, dublat de un strat de empatie pe care nu-l poți mima dacă nu-l ai și nici nu-l poți ascunde, chiar dacă-ți cere meseria.

 

Prin urmare Andrei și l-a asumat pe deplin în relație cu toată lumea, de la persoane pe care le vede prima dată, așa ca mine, și până la actorii lui, cărora le duce bomboane și portocale la repetiții.

Cu actorii mei sunt ca o doamnă dirigintă, glumește el.

Și nu știu dacă e vorba de blândețe, cum ai zis tu, dar sigur mă atașez de oameni. De multe ori creez cu ei în gând, mă duc acasă cu ei în minte, ceea ce poate însemna că las garda jos. Dar am avut noroc de oameni care au apreciat și care mi-au fost alături.

 

De fapt, momentul de dinainte să-l cunosc în care am intuit că nu e regizorul tipic cu profil de zbir a fost la Zeițe de Categoria B (la Teatrelli), un spectacol profund și dulce-amar, pornit de la un simplu gând al lui Andrei.

 

Montând în diferite orașe din țară, a realizat că sunt actori din orașe diferite care se intersectează doar la festivaluri: Și practic nu apuci să-i vezi decât fugitiv pe colegii tăi din alte orașe, care joacă și îmbătrânesc în paralel cu tine.

 

La fiecare câteva replici, câte una dintre cele trei actrițe – Elena Ivanca (actriță a Teatrului Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca), Ioana Dragoș Gajdó (actriță a Teatrului „Regina Maria” Oradea) sau Silvia Luca (actriță a Teatrului „Mihai Eminescu” Botoșani) făcea câte o aluzie sau glumiță cu apropo la Măjeri (care nu se afla în sală), în ceea ce s-ar numi în limbaj teatral cioace, dar cu un zâmbet de profundă complicitate.

 

Da, Doamna Elena Ivanca mereu mă tachinează că nu pot să-i spun pe numele mic și îi spun Doamna Ivanca.

 

A zis și treaba asta în spectacol, râd eu, iar Andrei se amuză.

 

Tot mențiuni subtile la adresa lui am întâlnit și în Medea’s Boys, un spectacol care s-a jucat aproape șase ani cu casa închisă la teatrul Apollo111 și pe care Andrei și echipa au decis să-l retragă, în glorie, în mai 2024.

 

Să renunți la un spectacol care se joacă mereu sold-out, fiindcă simți că și-a trăit viața, este o probă de maturitate pentru orice regizor, mai ales când respectivul produs artistic naște pasiuni feroce în rândul publicului.

 

La un eveniment din vară (Estivalul de Teatru al grupului Mergem la Teatru), o doamnă a venit la Andrei să-i spună că Medea’s Boys nu poate să dispară, fiindcă trebuie să ajungă să-l vadă și fiica ei.

 

Și de ce nu l-a văzut deja?, a întrebat-o, mirat, iar doamna a dat un răspuns de o naturalețe desăvârșită: Păi are doar 12 ani, nu puteți să-l mai lăsați câțiva ani?

 

Medea’s Boys era gândit pentru un public 18+, dar remarca spune totul despre gradul de atașament pe care oamenii îl au față de spectacolele lui.

 

Totuși, pe tot parcursul discuției noastre, Andrei are grijă să lase o marjă consistentă de realism și demitizare, oricând i se pare că dialogul îl ilustrează prea idealist.

 

Râde mult de el însuși și, în ciuda căldurii cu care privește viața, spiritul de justițiar i se trezește când cineva nu-i respectă actorii.

A luat de mai multe ori poziție publică, elegant, dar ferm, în legătură cu derapajele frecvente din sălile de teatru: oameni care butonează telefoane sau fac poze cu blitz în scene de mare intensitate, spectatori care-și întind picioarele pe scenă (da, s-a întâmplat) sau accidente stupide și neglijențe ale echipei tehnice care îi pun în pericol echipa.

 

Sunt jumătate oltean, jumătate ardelean, dar mă consider mai mult oltean și mă lupt să fiu calm și să nu las partea oltenească să domine, râde el.

 

Nu sunt genul care jignește, niciodată, dar nici nu sunt de acord tolerarea unor asemenea comportamente fără a lua o poziție.

  

 

RĂSPUNDEREA DE A SPUNE O POVESTE

 

În spatele căldurii lui Andrei și a complicității cu oamenii din echipă stă un cuvânt greu și apăsat: responsabilitate.

 

Îi spun că i-am urmărit toate interviurile anterioare și că e un termen care revine constant în discursul lui.

 

Responsabilitatea de a trata anumite teme actuale, necesare, și a le așeza în dialogul public.

 

Răspunderea de a le da oamenilor teme de gândire și de a ieși cu spectacolele din bulă înspre un public care are nevoie să tatoneze idei cu care nu e familiar.

 

De asta, deși au multă poezie și simbolistică, spectacolele lui nu ajung niciodată în sfera criptică.

 

Nu cred că acesta e scopul, să dai cu nisip în ochii oamenilor și ei să plece bâjbâind de la teatru, întrebându-se ce au văzut acolo, rezumă el, foarte plastic.

 

E o abordare bazată pe firesc și pe un bun-simț nativ care funcționează ca o busolă: să transmiți o idee pe care o consideri valoroasă, în stilul propriu, dar gândindu-te că mesajul trebuie receptat pe mai multe paliere.

 

Nu se gândește des la reacțiile publicului, crede că spectacolul e un organism viu care își urmează singur cursul, dar dacă se află în sală simte instantaneu dacă spectatorii au fost sau nu pe lungime de undă cu povestea, în seara respectivă.

 

De exemplu, la Cine l-a ucis pe tata?, scena Barbie Girl din final este proba-martor:

 

Dacă sala NU râde la acea scenă, știu că a fost bine, a fost o seară bună, înseamnă că au înțeles că personajul devine ceea ce și-a imaginat dintotdeauna.

 

Înseamnă că l-au înțeles. Dacă se râde… și nu că râd 2-3 persoane, dacă râde toată lumea, înseamnă că s-a rupt ceva pe parcurs.

 

E greu de explicat această chimie care se întâmplă sau nu, dar uneori aduce a magie:

 

Am avut o premieră la Teatrul Național din Cluj cu Meșterul Manole, în 2018, în luna iulie, într-o sală de 900 de oameni, unde erau probabil 50 de grade (râde) și timp de două ore nu a ieșit nimeni din sală, nu a sunat un telefon, simțeam că sala respira în ritm cu actorii.

 

Deși unele dintre spectacolele lui abordează ideea trecutului familial care modelează individul, Andrei nu practică un teatru bazat pe traume personale și pe explorarea propriilor umbre, în stil Stanislavski.

 

Nu cred că un artist bun trebuie să fie neaparat un om traumatizat și un suflet chinuit, eu am avut o copilărie fericită, părinții mei îmi sunt cei mai buni prieteni, dar asta nu m-a împiedicat să rezonez profund cu copilăria și adolescența dificilă a lui Édouard Louis (ale cărui cărți stau la baza spectacolului „Cine l-a ucis pe tata?” n.red) și să îmi doresc să aduc povestea în atenția publicului.

 

De altfel, Édouard Louis însuși a fost prezent la una dintre reprezentațiile spectacolului și a plâns la scena emblematică a paharelor cu apă (de neuitat pentru oricine a văzut spectacolul, dar mențiunea nu reprezintă un spoiler pentru cine nu l-a văzut încă).

POVEȘTI ÎN TRIDIMENSIONAL

 

Născut la Novaci, Gorj, Andrei Măjeri a avut o copilărie fericită și aproape idilică, în care teatrul nu a jucat niciun rol, în schimb științele exacte au fost personajul principal.

 

A studiat matematică-informatică și s-a pregătit intens pentru a da la Facultatea de Arhitectură din București.

 

De fapt, timp de trei ani a făcut naveta la București în fiecare weekend, pentru a se pregăti pentru viitoarea carieră de arhitect.

 

Abia în clasa a XI-a, când a intrat într-o trupă de teatru coordonată de actrița Simona Ursu de la Teatrul din Târgu-Jiu, și-a pus problema că ar putea exista și altceva în afară de arhitectură, iar în ultimul an de liceu și-a spus prima dată gândul cu voce tare: în loc de arhitectură, va da la regie.

 

Asta în condițiile în care, râde acum, când am dat admiterea nu știam nici cine e Purcărete, nu aveam niciun fel de repere.

 

A recuperat rapid, cu pasiunea care-l caracterizează: Între anul I și II de facultate, toată vara am ascultat operă și am citit librete, fiindcă simțeam că am o lipsă.

 

Părinții mei m-au susținut în cariera asta, fiindcă sunt niște oameni extraordinari, deși nu au nicio legătură cu domeniul. Tata e inginer constructor, iar mama e la pensie. Dar mi-au zis bun, vrei să faci asta, noi te susținem, povestește Andrei.

 

Chiar dacă nu a ajuns arhitect, ceea ce face acum e tot o creație de spații și lumi, doar că mai puțin ancorate în material:

 

Concret, arhitectura m-a ajutat și mă ajută zilnic, mai ales în lucrul cu scenografii. În primul rând, nu e nevoie să-mi facă machete sau modelări elaborate, îmi dau seama din schițe, iar asta ne ajută să lucrăm mai eficient. Apoi, pot să văd instantaneu când e o greșeală de unghi sau când ceva proiectat pe hârtie nu va funcționa niciodată în realitate.

Istoricul de științe exacte îl ajută să fie organizat și eficient în tot ceea ce face, iar reflexele gândirii de arhitect reverberează inclusiv în relația cu actorii:

 

Eu nu le cer actorilor să se întrupeze în acele personaje, le cer să proiecteze un spațiu în jurul lor, pentru public, îmi explică el.

 

Interpretarea este 2D, iar ca să ajungi în 3D, acolo intervine mușchiul talentului și al imaginației. Spectatorul se uită la tine cum joci, el nu vede ce vezi tu, dar vede și simte că tu VEZI ceva, că ești proiectat într-un univers la care și el are acces, prin tine.

 

Mi se pare una dintre cele mai frumoase definiții ale teatrului bun: când simți că omul de pe scenă vede ceva, că se mișcă natural într-un spațiu pe care doar el îl vede.

 

Și oricine merge cu bucurie la teatru simte instinctiv când reprezentația e doar 2D și când se naște, în schimb, tridimensionalitatea.

 

Odată cu ea apare și acel concept binecunoscut iubitorilor de teatru: catharsis.

ÎNTRE TRECUT ȘI VIITOR

 

Pentru Andrei, cele mai ofertante povești și, adesea, cele mai interesante relații familiale de explorat sunt din zona tragediilor antice.

 

A reinterpretat deja mai multe texte – inclusiv Medea’s Boys a fost după Medeea de Euripide sau Eroine la Teatrul din Botoșani (o serie de monologuri tragice) – fiindcă îl provoacă să găsească formule de a actualiza povestea.

 

După 2.500 de ani, să scoți adevărul acestor texte și să-l prezinți publicului într-o formulă compatibilă cu prezentul mi se pare extraordinar. Când dai la o parte partea de arhaisme, care sperie inițial, rămâne ceva de o extraordinară contemporaneitate. Dacă aș putea, aș monta doar tragedii antice, atât de mult îmi plac.

 

Îl provoacă și fiindcă presupun o echilibristică atentă: poți scoate ceva fenomenal, dar în egală măsură poți eșua grandios.

 

Și tocmai asta face demersul palpitant.

E evident că bucuria și entuziasmul meseriei sunt esențiale în ecuația Măjeri, iar când nu o să le mai simtă va închide, fără regrete, acest capitol.

 

Nu pune pe el presiunea de a ieși la pensie din regie, ba chiar din contră, îmi spune din start că nu vrea să trăiască o singură viață profesională.

 

Deși nu a împlinit încă 35 de ani, s-a simțit mereu un suflet bătrân și mai înțelept decât vârsta biologică, iar înțelepciunea presupune și luciditate:

 

Actorii sunt mai de cursă lungă decât regizorii fiindcă, dacă rămân curioși și pasionați, pot să joace fantastic și la 90 de ani. Regizorii, în schimb, tind să își sedimenteze un stil, ceea ce mie mi se pare periculos și nu-mi doresc să mi se întâmple asta. Nu vreau să fiu încă regizor la 60 de ani.

 

 

În plus, mi se pare foarte tare să fiu spectator. Îmi doresc la un moment dat să fiu doar spectator și să merg la teatru de plăcere și atât.

 

Pe lângă teatru, mai are multe pasiuni și vocații posibile, poate cea mai mare fiind grădinăritul: Vreau să-mi deschid cândva un lanț de florării, iubesc florile. Și cea mai mare fericire este să merg câte două zile la ai mei, la țară, și să-mi bag un pic mâinile în pământ.

 

Apoi completează, râzând: Am peste 150 de cactuși, nici nu i-am mai numărat de ceva vreme…

 

Când nu face grădinărit și teatru, Andrei devorează sute de pagini de carte în câteva ore (e un cititor prolific de engleză, franceză și spaniolă), are un dar să găsească melodii extraordinare și adesea obscure, care servesc ulterior drept coloană sonoră în spectacolele lui și… scrie teatru.

 

Cu amendamentul enunțat clar că nu este un dramaturg serios.

 

Mă pun dimineața și scriu o oră, dacă mă roade o idee. Am scris patru texte, trei le-am și montat. Nu sunt un dramaturg serios fiindcă nu o fac organizat, nu o fac dramaturgic, cu o anumită finalitate în gând.

 

Unul dintre textele lui a fost trimis, într-un plic anonim, la un concurs al Uniunii Scriitorilor, în anul 2023, și a ieșit câștigător din 143 de participanți.

 

Mi-am zis atunci că poate e ceva cu textul respectiv, dar nu am făcut mare lucru cu el, iar aici e o lipsă a mea, recunosc: îmi e greu să mă bucur. Am o incapacitate de a mă bucura de ceea ce mi se întâmplă, un sindrom al impostorului de care sufăr, la fel ca mulți alți oameni din zilele noastre.

La final, trebuie să fac o mărturisire: după discuția noastră, nu mai pot să intru în sala Majestic de la Teatrul Odeon fără să mă gândesc la ceva ce mi-a împărtășit Andrei Măjeri la întâlnirea noastră: și-ar dori să monteze cândva un spectacol la Odeon în care spectatorii să stea pe scenă, iar scena să fie deasupra scaunelor, astfel încât publicul să se poată bucura de arhitectura incredibilă a sălii.

 

E o idee care locuiește de atunci în mintea mea, la fel și cea despre o montare viitoare a Pisicii pe acoperișul fierbinte, de Tennessee Williams, pe care Andrei o vede deja cu ochii minții, dar trebuie să aștepte ca actrița pe care o are în minte să împlinească măcar 45 de ani.

 

Adică mai avem cel puțin opt ani de așteptat, dar va fi o aventură care să merite.

 

Totodată, plănuiește să scrie o carte care e absolut secretă, deci chiar nu pot să divulg nimic, dar care s-a născut din relația specială cu actorii care i-au trecut prin viață și prin spectacole.

 

Pentru ca actorii să proiecteze acele spații secrete în care ne invită pe noi, spectatorii, trebuie ca regizorul să vadă mai întâi în ei acel spațiu, iar Andrei Măjeri, cu sensibilitatea lui de arhitect al poveștilor, se pricepe de minune la asta.