Ce câștigă un simplu utilizator de telefon mobil din colaborarea unui producător de telefoane cu un creator de camere foto iconice?

 

În cuvintele fotografei norvegiene de artă Tina Signesdottir Hult, e vorba despre „fotografie de telefon mobil ridicată la rang de artă”, prin trei lucruri concrete: aspectul pielii, lumina și întunericul.

 

 

Concret, camerele foto realizate de OPPO în colaborare cu Hasselblad creează tonuri de piele naturală și o calibrare a culorilor în așa fel încât o fotografie să fie cât mai apropiată de realitate, prin straturi de nuanțe, lumini și umbre.

 

Început în 2022, parteneriatul a fost prelungit oficial – pe o perioadă nedeterminată – în urmă cu câteva zile, printr-o conferință de presă organizată în Göteborg, eveniment la care am participat la invitația OPPO România.

 

Am avut ocazia să testez timp de câteva zile și noul OPPO Find X8 Ultra, cel mai nou model din seria flagship realizată de OPPO în parteneriat cu Hasselblad, ceea ce a fost o experiență inedită, din două motive.

 

Primul motiv: calitatea fotografiilor și a filmărilor este realmente spectaculoasă și te poți juca la nesfârșit cu setările, trecând linia de demarcație dintre telefon mobil și cameră foto profesională.

 

Al doilea motiv pentru care experiența a fost atipică: faptul că nici eu și nici voi nu vom deține vreodată acest telefon. El nu se vinde în Europa, este disponibil doar în China, fără ca vreo lansare globală să existe, momentan, în cărți.

 

Cele două branduri dezvoltă în acest moment următoarea generație de sisteme de imagistică pentru telefonul mobil, în completarea celor existente deja: iconicul Hasselblad Natural Color Solution (un sistem creat de Hasselblad pentru a reproduce culorile naturale în imagini, oglindind felul în care sunt percepute de ochiul uman), Hasselblad Portrait Mode, care permite un efect bokeh (fundalul blurat al pozelor) comparabil cu lentilele clasice Hasseblad și  modul profesional Master Mode, gândit pentru a oferi performanțe coloristice similare cu camera foto Hasselblad X2D.

 

 

CINE E HASSELBLAD?

 

Întrebat, într-una dintre călătoriile sale prin lume, „dacă numele lui e la fel cu al camerei foto”, suedezul Victor Hasselblad a dat un răspuns intrat în istorie: „Eu SUNT camera foto.”

 

Victor Hasselblad s-a născut în 1906 într-o familie de antreprenori suedezi care activau în domeniul fotografiei, fiind distribuitorii brandului Kodak în Suedia la începutul secolului XX.

 

Îndrăgostit de mic copil de natură și de observarea păsărilor în mediul lor natural, micul Victor și-a dezvoltat în paralel pasiunea pentru fotografie ca un mod de a surprinde cele mai frumoase momente cu hobby-ul său.

 

De altfel, în 1935 avea să publice și o carte numită Flyttfågelstråk (Migrația păsărilor călătoare), cu multe imagini ale păsărilor în zbor, o raritate absolută la acea vreme.

 

La 18 ani, Victor a fost trimis să învețe despre industria foto și despre optică, pentru a prelua afacerea familiei, ceea ce a însemnat ani de ucenicie în Germania, Franța și Statele Unite, în fabrici de aparate foto, în laboratoare de developare foto și în magazine de aparatură fotografică.

 

Revenit în Suedia, și-a deschis un mic magazin fotografic, iar în 1941 a primit o solicitare din partea guvernului.

 

Guvernul suedez recuperase o cameră aeriană germană și își dorea să creeze o variantă autohtonă. Așa a luat naștere prima cameră aeriană militară suedeză, modelul HK-7, iar ulterior camerele „civile” care aveau să schimbe istoria fotografiei.

 

În 1948 apare modelul 1600F, prima cameră civilă cu un sistem modular, astfel încât fotografii să poată schimba lentilele, spatele de film și vizoarele.

 

Practic, Hasselblad a creat un sistem foto, nu un obiect fix: orice componentă putea fi înlocuită cu o alta, în funcție de nevoile de moment ale fotografului.

 

În 1960, când NASA căuta o cameră foto pentru misiunile Apollo, au ales Hasselblad, ceea ce a făcut modelul Hasselblad 500EL, creat special pentru NASA, să fie primul aparat foto folosit pe Lună, de către astronautul Neil Armstrong.

Găsiți și un reel despre experiența Hasseblad Centre, pe pagina mea de Instagram:

 

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Diana-Florina Cosmin (@finesocietycurator)

Un brand care trece de o sută de ani de existență nu e aproape niciodată doar despre performanță și strategie.

 

Brandurile care scriu istorie pe domeniile lor sunt cele care reușesc să își dezvolte un întreg sistem de gândire, bazat pe valori și principii cu care oamenii să rezoneze la interior și la exterior: atât cei din cadrul companiei, cât și cei care se regăsesc în brand și îi cumpără produsele.

 

Bang&Olufsen (B&O) este unul dintre brandurile iubite din interior și din afară, unde tehnologia de top este doar o parte a poveștii.

 

Vizita la sediul central din Struer, Danemarca, unde a început povestea acum fix 100 de ani, în 1925, mi-a reconfirmat jurnalistic, cu argumente obiective, ceea ce simțeam deja în postura de client al brandului.

Când mi-am cumpărat primele dispozitive B&O pentru casă, în 2009, ceea ce m-a atras nu a fost performanța tehnică – incontestabilă – ci faptul că se potriveau cu stilul și cu valorile mele: căutam niște obiecte high-tech pe care să îmi facă plăcere să le văd zilnic în casă în următorii 20+ ani și care să se regăsească în peisaj indiferent ce schimbări estetice ar mai suferi locul în acest interval.

 

Aceasta este, de fapt, chintesența stilului B&O, așa cum am înțeles-o în Danemarca, din interacțiunea directă cu designerii și inginerii brandului: performanța tehnică este miezul filosofiei de brand, dar straturile din jurul ei sunt la fel de importante: funcționalitate, eleganță în design, versatilitate și, unul esențial, durabilitate.

 

Povestea B&O a început cu Peter Bang and Svend Olufsen, doi danezi ambițioși dintr-un orășel mic care visau la un aparat de radio conectat direct la rețeaua electrică, fără baterii.

 

Ambițiile lor tehnice, împreună cu gustul estetic scandinav, au născut un brand legendar, căruia i-au împrumutat și din filosofia lor de viață și de performanță.

Deloc întâmplător, Peter și Svend sunt omniprezenți în sediu, prin mai multe fotografii alb-negru, iar ghida noastră prin sediul și fabrica B&O, Jette, a folosit o expresie care mi-a rămas în minte.

 

A spus că Peter și Svend ”ne stau pe umeri tuturor, le simțim greutatea zilnic”, o reamintire că acest brand trebuie să respecte spiritul și viziunea celor doi fondatori, nu să devină un brand impersonal, generic.

 

Știam că Bang&Olufsen are inclusiv propriul muzeu în Struer, localitatea în care a început povestea, dar și că există o comunitate de colecționari pasionați care vânează piese vintage, fiindcă obiectele brandului sunt considerate atemporale, „fără moarte”.

Când am ajuns în muzeul Struer, la 15 ani distanță, aparatele mele de acasă se aflau deja expuse, fiindcă din 2009 încoace unele au fost scoase din producție și sunt acum obiecte vintage cu poveste.

 

În același timp, se regăsesc și în programul Recreated Classics, prin care brandul B&O își răscumpără obiecte vintage de la proprietari, le recondiționează cu materiale moderne și le revinde colecționarilor pasionați.

 

Prin urmare, vizita la Struer a închis un cerc, pentru mine.

 

Ce m-a impresionat cel mai tare în cele trei zile de vizită în care am trecut prin toate departamentele, inclusiv prin fabrica în care sunt produse toate echipamentele, a fost însă exact acel sistem de valori despre care vorbeam mai sus.

 

Da, B&O are o secție ultra-high-tech de anodizare a aluminiului unde se fac performanțe tehnice extraordinare  și mă va urmări multă vreme procesul migălos prin care se fac găuri microscopice unei carcase de boxă pentru ca logo-ul B&O să se aprindă atunci când proprietarul se apropie de senzorul de proximitate.

La fel și modul în care produsele bespoke sunt gândite pentru clienții care își doresc ceva unicat, de exemplu o boxă într-o anumită nuanță de auriu sau poate un pick-up integral din aur.

 

Cel mai mult m-au impresionat, însă, atmosfera de lucru, cultura organizației și modul în care B&O lucrează cu oamenii.

1.B&O e despre oameni, nu doar despre tehnologie

 

Oamenii chiar sunt totul în povestea unui brand, dar puține sunt companiile care înțeleg acest lucru la nivel real, nu doar declarativ.

La intrarea în cartierul general B&O, un perete interminabil cu fotografii este primul lucru care atrage atenția: sunt fotografiile angajaților care au lucrat minimum 25 de ani în companie, însoțite de perioada în care au activat.

 

Nu apare nicăieri funcția, nu există nicio ierarhie, fiindcă toți angajații sunt considerați la fel de importanți: și directorul general, și doamna de la curățenie care a lucrat toată viața în companie.

 

Deși pare îndelungată perioada, 25 de ani nu este nicidecum un record: la vizita noastră în open-space-ul unde se află echipa B&O am fost întâmpinați de un ecran mare pe care, printre altele, se derulau și aniversările din acea săptămână, împreună cu numele angajaților aniversați.

 

Mi-au atras atenția patru evenimente festive: celebrarea a doi angajați care împlineau 25 de ani în companie și alte două celebrări, pentru doi angajați care bifau câte… 40 de ani la B&O.

 

Ca o anecdotă: co-fondatorul B&O, Svend Olufsen, nu se regăsește pe panoul imens de fotografii de la intrare, pentru că a murit subit înainte să împlinească 25 de ani în companie.

 

Mai exact a murit când avea doar 24 de ani în B&O și, tocmai în spiritul de egalitate pe care îl promovează brandul, nu s-a făcut o excepție nici măcar pentru el.

 

Foarte multe dintre inovațiile brandului au pornit tot de la ambiția unor oameni din echipă de a găsi soluții creative.

 

M-a impresionat discuția cu un inginer din zona de cercetare-dezvoltare care ne-a arătat un aparat improvizat de el, o riglă de mari dimensiuni, gradată prin mai multe crestături paralele, prin care a reușit să creeze un degradé coloristic pe suprafața de aluminiu, precum cel din colecția Beosound 2 Gradient Collection.

După mai bine de 100 de încercări, a găsit cea mai bună variantă de a temporiza procesul, iar la momentul vizitei noastre se amenaja o anexă a departamentului care să acomodeze un aparat în toată regula bazat pe improvizația inițială.

2. B&O e despre longevitate de design și tehnologie, simultan

 

Longevitatea este una dintre valorile B&O, pe care am regăsit-o în toate felurile în cadrul vizitei.

 

De la zona de arhivă și muzeu în care se află piesele vintage care au scris istorie până la zona de design și cercetare sau cea de Recreated Classics.

 

Concret, fiecare produs B&O e gândit să fie durabil și memorabil în același timp.

 

În procesul de naștere a unui produs nou, designerii, inginerii și acusticienii lucrează împreună de la început, în ceea ce ne-a fost descris ca un friendly fight: designerii își apără ideile estetice, inginerii găsesc moduri de a acomoda partea tehnică, iar acusticienii militează pentru acuratețea sunetului.

Așa cum ni s-a explicat, în acest fel nicio parte nu poate da vina pe cealaltă: ”În multe companii există acest tipar de lucru în care un designer vine cu o idee nebunească și toate departamentele dau apoi vina pe el pentru dificultățile lor de a acomoda designul cu partea tehnică. La noi, toți lucrează împreună din start și responsabilitatea e comună. Nu poți să-i spui designerului că a avut o idee prea îndrăzneață, fiindcă ai fost lângă el când a propus-o și ai fost de acord că e fezabilă tehnic.”

Acuratețea sunetului este esențială în produsele B&O, iar Geoff Martin, Tonmeister B&O, ne-a exemplificat acest lucru în celebra Listening Room din sediul B&O: cutia de 25 de tone închisă într-o altă cutie de 25 de tone, pe arcuri, unde el evaluează performanțele acustice ale tuturor produselor B&O.

 

În stilul lui savuros, caracterizat de un umor sec care a făcut deliciul vizitei, Geoff – canadian de origine – ne-a relatat perfect acuratețea sunetului B&O față de cel dintr-o sală de concert: ”Dacă urăști din tot sufletul vioara, vrem s-o urăști cel puțin la fel de tare când o auzi în boxele noastre”.

 

O parte esențială a designului – care ridică provocări inginerilor dar face parte din ADN-ul brandului – este capacitatea dispozitivelor de a fi menținute pe o perioadă lungă de timp, inclusiv cele de mici dimensiuni, precum boxele portabile.

 

Pentru asta, partea de circuite este gândită – în arhitectura produsului – ca al doilea „strat” astfel încât atunci când apare o nouă tehnologie sau e nevoie de mentenanța unui produs, accesul să fie rapid și să nu necesite demontarea întregului aparat.

 

Longevitatea tehnică este completată de longevitatea designului: stilul B&O este atemporal și, chiar dacă unele obiecte sunt scoase din producție și înlocuite de altele, ele nu sunt niciodată „depășite”.

 

Devin vintage și obiecte de colecție.

 

Un exemplu este sistemul Beosound 9000, pe care îl am și eu, și care a fost gândit în anii ’90 pentru a pune în valoare CD-ul, un element până atunci ignorat și „ascuns” în interiorul combinelor muzicale.

 

Chiar dacă, în epoca streaming-ului, modelul a fost scos din producție, designul lui este la fel de actual, iar cererea din partea colecționarilor a dus la resuscitarea lui contemporană sub forma unor piese vintage recondiționate, în cadrul Recreated Classics.

 

3. Sustenabilitate high-tech

 

Recreated Classics a fost modul B&O de a aniversa 95 de ani, în 2020: în locul lansării unor produse noi, compania s-a gândit să cumpere 95 de pick-up-uri B&O vintage și să le recondiționeze sub forma unor piese unicat, tocmai pentru a celebra longevitatea și durabilitatea brandului.

 

Cele 95 de pick-up-uri recondițonate s-au vândut, la momentul respectiv, în doar câteva secunde, semn că designul B&O chiar nu cunoaște granițe temporale.

 

Datorită succesului acestui proiect ce se dorea a fi punctual, Bang&Olufsen decis să-l continue, exclusiv la cerere, pentru colecționarii pasionați: brandul cumpără în continuare obiecte vintage cu semnătura B&O, le recondiționează cu migală și le vinde colecționarilor pasionați.

 

Ca o acoladă care unește partea umană și longevitatea produselor, pe parcursul vizitei noastre am întâlnit un tehnician senior care recondiționa un pick-up vintage, solicitat de un colecționar, în continuarea programului Recreated Classics.

 

Domnul respectiv ne-a povestit cum s-a angajat la B&O chiar în perioada în care acel model era lansat, în anii 70, și cum a fost primul proiect la care a lucrat, în calitate de ucenic.

 

Acum, la peste 40 de ani distanță, a ajuns să lucreze la recondiționarea acelui model de pick-up, ca piesă vintage și colecționabilă.

4. Spirit danez

 

Spiritul danez se regăsește în fiecare element din povestea și procesul de producție B&O, de la simțul estetic minimalist-atemporal până la aplecarea spre funcționalitate.

 

”Nu vrem să le spunem noi oamenilor cum ar trebui să se raporteze la tehnologie, vrem să vedem cum au ei nevoie să o folosească și să pornim de acolo”, a punctat un designer B&O, sintetizând exact ceea ce am simțit eu din prima clipă, în postura de client: că nu e un design care să mă copleșească și care să devină plictisitor sau anacronic, ci sunt piese care să-și găsească locul în viața mea indiferent cum se va schimba ea pe parcurs.

 

Brandul nu este doar „Made in Denmark”, ci este adânc înrădăcinat în comunitatea din Struer, încă de la începuturile lui.

 

În 1945, când fabrica din Struer a fost aruncată în aer într-o noapte de ocupația germană (printre altele și fiindcă B&O realiza dispozitive care să ajute Rezistența), toți locuitorii din Struer au venit să ajute la curățarea spațiului și la reconstrucție, iar activitatea s-a reluat după numai o lună.

 

E o solidaritate care a rămas esențială în istoria companiei și care se regăsește și în prezent în mândria cu care danezii din Struer se raportează la moștenirea lor.

 

În plus, pasiunea oamenilor aflați în câmpul gravitațional al B&O este atât de mare încât devine un veritabil lifestyle.

 

Un exemplu: am vizitat reprezentanța Bang&Olufsen deschisă de Kenneth Lauridsen, un partener al brandului care a început în postura de angajat, acum 30 de ani.

 

În 2014, Lauridsen și-a deschis, ca partener B&O, propriul showroom Bang&Olufsen, pe care l-a conceput și l-a construit de la zero… sub forma unei boxe B&O Beolit 15, după cum se vede în imaginile de mai jos.

Și două anecdote

Sunt multe povești frumoase în istoria B&O, dar cele care mi-au rămas în minte, ca o lecție de creativitate, sunt legate de esența designului atemporal.

 

Logo-ul iconic B&O folosit și în zilele noastre a fost creat, în 1932, de un băiat danez de 16 ani și a costat 10 coroane daneze, echivalentul a 1,34 euro în banii din zilele noastre.

 

Câțiva ani mai târziu, în 1937, Holger Krogh crea deschizătorul de sticle B&O, contra sumei de 50 de coroane daneze, echivalentul a aproape 7 euro în banii de astăzi.

 

Deschizătorul de sticle B&O, care transpune practic logo-ul brandului sub forma unui obiect funcțional, nu este doar un obiect de design iubit în întreaga lume, ci este, oficial, cel mai furat obiect din categoria lui, în Danemarca.

Cultura cafelei vieneze este strâns legată de cultura balurilor, iar împreună reprezintă o parte integrantă din lifestyle-ul unui oraș în care istoria nu se povestește, ci se trăiește.

 

La Viena, tradițiile s-au transformat în ritualuri de zi cu zi, iar cultura și istoria pot fi revizitate pe viu în sezonul balurilor, din noiembrie până în martie.

 

Dacă pentru restul lumii noțiunea de bal e încărcată de magia poveștilor copilăriei, undeva la granița dintre realitate și fantezie, Viena oferă în fiecare an peste 450 de ocazii contemporane de a te simți prinț sau prințesă, cu tot cu decorul, ținuta și atmosfera de poveste.

 

Și, spre deosebire de poveștile copilăriei, unde doar fețele regale aveau acces la palat, balurile contemporane se adresează lumii întregi, prin achiziția unui bilet și respectarea protocolului strict care ține în viață povestea: obligatoriu rochii de bal care ating pământul, pentru doamne, și smoking sau frac pentru domni (fără cravate, doar papioane!).

 

Fără alte excepții posibile.

 

La fel ca în povestea cu pantoful Cenușăresei, dacă ținuta nu se potrivește cu codul vestimentar, participantul – oricine ar fi el – este întors din drum de la intrare și trimis să se schimbe sau să-și ajusteze ținuta la una dintre stațiile de lucru disponibile în acest sens.

 

De exemplu, pentru doamne există inclusiv posibilitatea de li se coase o bucată de material de rochie, care să aducă lungimea ținutei la cea adecvată, la nivelul podelei.

 

Tot acest protocol are un sens și o însemnătate clară: magia balurilor este ținută în viață de faptul că invitați din toate domeniile, de la fețe regale până la oameni obișnuiți, își pregătesc ținutele de gală și plonjează pentru o seară într-o atmosferă de istorie și poveste în același timp.

 

Balurile vieneze se organizează neîntrerupt din 1814 încoace, iar dacă la începuturi reprezentau modul aristocrației de a-și recăpăta pofta de viață după războaiele napoleonice, în prezent ele sunt mod spectaculos de a ține vii istoria, cultura și tradițiile austriece.

Și, în cazul Kafeesieder Ball – Balul Cafegiilor – evenimentul este un mod de a aduce împreună oamenii care țin în viață cultura cafelei și a cafenelelor vieneze, parte indestructibilă din brandul de țară al Austriei.

 

Am spus cultura cafenelelor – Kaffeehauskultur – fiindcă vienezii au luat un tabiet și i-au creat contextul și atmosfera: dincolo de cafeaua bună din ceașcă, ceea ce cafenelele vieneze oferă este o combinație de experiență contemporană și tradiție.

 

Sau, așa cum spune o zicală locală, „cafeneaua este locul în care se consumă timp și atmosferă, dar la final doar cafeaua se regăsește pe nota de plată”.

 

Partenerul principal din domeniul cafelei este Julius Meinl, povestea de familie ajunsă la a cincea generație și reprezentată de Christina Meinl, Managing Partner.

 

Experiența mea legată de Christina Meinl a fost cu adevărat atipică și o voi povesti fiindcă descrie cu fidelitate spiritul persoanei și, implicit, al brandului.

 

În seara sosirii noastre în Viena, brandul a organizat o masă informală pentru jurnaliștii invitați și pentru echipa Julius Meinl din Austria și din România.

 

Centrată în jurul unei degustări de cafea și de preparate culinare bazate pe cafea, seara a semănat mai mult cu o cină între prieteni, motiv pentru care toate persoanele s-au prezentat pe numele mic și s-au comportat ca și cum ne-am fi știut dintotdeauna.

 

Extrem de animată, cina s-a prelungit până târziu în noapte, iar la interviul programat pentru a doua zi m-am dus plină de curiozitatea de a o cunoaște pe moștenitoarea imperiului, femeia aflată în spatele unei culturi organizaționale atât de calde și de cordiale.

 

Surpriză: Christina Meinl era nimeni alta decât ”Christina”, femeia cu păr creț rebel care stătuse lângă mine la cină și cu care vorbisem îndelung despre cafea, viață, geopolitică și arta de a-ți ține dulapul în ordine.

 

Atât eu cât și ceilalți jurnaliști și creatori de conținut de la masă plecasem de la cină convinși că interlocutoarea noastră se ocupă de un departament din companie și că lucrează de mulți ani cu Julius Meinl, dar nicidecum că este însăși continuatoarea dinastiei.

 

Mi s-a părut o anecdotă esențială și relevantă pentru Christina și companie, fiindcă această normalitate de a fi, pur și simplu, caracterizează atât compania și oamenii ei, cât și cultura balurilor despre care povestesc în articol.

 

„De multe ori, prietenii din alte țări îmi spun că noi, austriecii, chiar ne trăim cultura și istoria, nu doar ne uităm la ea într-o vitrină de muzeu. Și într-un fel așa este, fiindcă e un stil de viață. Chiar dacă ținutele nu sunt ceva ce ai purta în viața de zi cu zi, restul experienței și ideea de socializare și de conectare sunt cât se poate de actuale”, îmi povestește Christina, la interviul nostru.

 

”Și mai e un lucru: la balurile vieneze nu mergi ca să mănânci, mergi ca să dansezi! Mănânci acasă și, chiar dacă poți comanda diferite preparate pe parcursul serii, balul nu e niciodată despre mâncare, ci despre a te distra și a socializa”.

 

Protocoalele de bal sunt neschimbate de secole, iar singura parte modernă a poveștii se leagă de oportunitățile de divertisment pentru oaspeți: chiar dacă seara este deschisă cu vals și cu coregrafii atent elaborate, fiecare își poate găsi ulterior locul în care se simte cel mai bine.

 

La Kafeesieder Ball, de exemplu, sala centrală din Palatul Hofburg este rezervată muzicii clasice, în timp ce restul încăperilor au propriile orchestre sau DJ cu alte genuri muzicale, de la jazz până la disco sau pop.

 

Tot farmecul, de altfel, este să te plimbi prin toate camerele și să te bucuri de cât mai multe experiențe, ceea ce și face majoritatea oaspeților.

Aceleași persoane care valsau pe Strauss trec imediat în atmosfera de ABBA sau de hituri contemporane, totul sub semnul distracției și al socializării.

 

Probabil cele mai mari emoții le au debutanții, tinerii cu vârste cuprinse între 17 și 24 de ani care își fac intrarea în societate la bal, pregătind coregrafii elaborate de vals, cadril și nu numai.

 

„Balurile fac parte din cultura noastră, așa că luăm lecții de dans de mici, iar apoi de la 15 ani încolo începi să-ți pregătești debutul la bal, însă trebuie mai întâi să treci de selecția strictă a profesorilor. Până nu dansezi bine și nu ții pasul, nu ești acceptat ca debutant(ă)”, îmi povestește Christina.

 

E un ritual de trecere înspre maturitate care face parte din valorile vieneze, o noțiune care revine tot timpul în discuția mea cu Christina Meinl: valori.

 

Însăși poziția ei în companie, ca a cincea generație într-o dinastie a cafelei, se leagă de tot de valori și principii: „În această lume aflată în profundă dezordine, cred că afacerile de familie încă mai păstrează un set de valori autentice. Orice altceva se adaptează timpurilor, mai puțin valorile, ele trebuie să rămână neschimbate”.

 

„Și, chiar dacă suntem foarte mândri de istoria noastră”, continuă Christina, „există o expresie austriacă după care eu mă ghidez: viața nu e făcută ca să te închini la cenușă, e făcută ca să dai focul mai departe. Julius Meinl a rezistat pentru că am încercat mereu să inovăm, să fim relevanți și flexibili, dar în același timp să rămânem fideli sistemului nostru de valori”.

 

În cazul Christinei, îmi e clar că acel sistem de valori determină inclusiv firescul ei, precum și faptul că – la finalul interviului nostru – îmi spune că se bucură mereu să cunoască alte femei cu părul creț și rebel care-și asumă această identitate.

 

”O singură dată mi-am îndreptat părul pentru un bal fiindcă mi s-a spus că s-ar potrivi mai bine cu rochia. CEO-ul nostru, domnul Löffler, a trecut pe lângă mine și nu m-a recunoscut și nici eu nu mă simțeam eu însămi. Așa că n-am mai făcut-o niciodată”, râde ea.

 

Adaptarea la vremuri ține tot de sistemul de valori, fiindcă accentul tot mai mare pe sustenabilitate din ultimii ani nu a făcut decât să confirme o direcție clară pentru companie.

 

Tocmai de asta Marcel Löffler, CEO-ul Julius Meinl și omul responsabil cu echilibristica dintre povestea și valorile brandului și strategia de business, crede în sustenabilitate ca necesitate în primul rând: „Da, pentru oameni contează tot mai mult modul în care a fost obținută cafeaua, calitatea vieții fermierilor, amprenta de carbon, însă e și o chestiune de necesitate: dacă nu avem grijă de oameni, de climă, de planetă, nu va mai exista cafea peste 50 de ani de acum încolo, deci depinde de toți cei din industrie să asigure longevitatea acestui produs extraordinar”.

 

Cultura cafelei, a balurilor și a oamenilor care se întâlnesc pentru o noapte de dans și socializare chiar sunt legate indisolubil unele de altele: acea conexiune autentică dintre oameni care lucrează împreună și își găsesc valori și puncte comune.

Mai ales că lumea cafelei este una eminamente concretă: lucrezi cu materii prime venite din diferite colțuri de lume, le prelucrezi cu amprenta stilului tău și apoi trebuie să dai poveștile lor mai departe.

 

M-a emoționat o poveste spusă de Christina despre o călătorie la furnizorii de cafea din Honduras, unde Julius Meinl a organizat un mic atelier despre prepararea cafelei pentru fermieri și familiile lor, fiindcă aceștia nu știau unde ajunge efectiv produsul lor și în ce se transformă.

 

„Nu e niciodată doar un business în care vinzi ceva și primești altceva, iar acești oameni – care au un stil tradițional de a consuma cafeaua, total diferit de al nostru – voiau să înțeleagă sensul a ceea ce fac, să vadă unde ajunge munca lor”, punctează Christina. ”Și asta mi s-a părut minunat”.

Spre deosebire de povești, unde vraja se stinge după miezul nopții, balurile vieneze durează până după ora patru dimineața, iar de la ora cinci începe ritualul matinal: oaspeții se îndreaptă spre cafenelele istorice, precum Cafe Lindtmann, pentru a lua cafeaua de dimineață sau a mânca un mic dejun copios după o noapte de dans.

 

Și, de acolo, către viața de zi cu zi, și către următoarea programare în carnețelul de bal.

Dolce&Gabbana este, probabil, unul dintre cele mai neînțelese branduri din lumea modei.

 

Deși toată lumea îl cunoaște și aproape oricine a avut vreo minimă tangență cu lumea modei are cel puțin o referință legată de emblematicul simbol D&G, imaginile asociate brandului în mentalul colectiv sunt sărace și adesea superficiale.

 

Se rezumă, de cele mai multe ori, la faimoasele tricouri cu logo și curele cu pafta D&G, din anii 2000, perioada în care Domenico Dolce și Stefano Gabbana făceau furori cu brandul lor mai accesibil, linia D&G.

 

Succesul fulminant al obiectelor personalizate cu D și G a fost atât de mare, încât în 2011 cei doi designeri au luat decizia strategică de a renunța la profitabilul brand secundar pentru a-și salva numele și semnătura estetică.

 

D&G a murit, a rămas brandul principal Dolce&Gabbana, iar cei doi au început să se concentreze activ pe promovarea moștenirii culturale de la care au pornit: Sicilia și meșteșugurile ei.

Broderiile elaborate, imprimeurile colorate tipic siciliene și munca artizanilor italieni din tată-n fiu au devenit centrul poveștilor Dolce&Gabbana, consacrând un maximalism autentic și efervescent.

 

Chiar dacă sunt o minimalistă, iar Dolce&Gabbana reprezintă opusul absolut al stilului meu, este imposibil să nu apreciezi bogăția de referințe din spatele fiecărui obiect și migala artistică cu care este construită fiecare piesă vestimentară.

 

 

Tocmai de asta mi-am și dorit să vizitez expoziția Dolce&Gabbana la Palazzo Reale din Milano, o celebrare spectaculoasă a istoriei de aproape 40 de ani a brandului.

 

În interioarele palatului, Domenico și Stefano au creat un întreg univers, culminând cu pereții care au fost acoperiți cu picturi de Anh Duong înfățișând-o pe artistă îmbrăcată în cele mai reprezentative ținute din istoria brandului Dolce&Gabbana.

 

Seria de autoportrete a fost creată între 2012 și 2024 și adună o serie întreagă de ținute iconice din zona de Alta Moda și Alta Gioelleria (Haute Couture și Haute Joaillerie) Dolce&Gabbana, purtate de artistă în orașe italiene reprezentative pentru brand, precum Portofino, Taormina, Capri, Agrigento, Siracuza sau Apulia.

Laitmotivul expoziției s-ar putea numi „fatto-a-mano” – handmade – și este o odă adusă tuturor artizanilor italieni care contribuie prin cunoștințele lor ultra-specializate la realizarea colecțiilor brandului.

 

De fapt, expoziția este gândită ca un echivalent al Grand Tour-ului pe care tinerii aristocrați europeni îl făceau pe continent între secolele XVII și XIX, mai ales prin Italia, pentru a înțelege mai bine lumea și frumusețile acesteia.

 

Hainele create de-a lungul vremii de către Domenico Dolce și Stefano Gabbana te trec, încăpere cu încăpere, prin meșteșugurile și cultura italiană: de la broderiile și aplicațiile care înfățișează modele florentine la stucaturile și modelele în relief specifice palatelor baroce ori la veșmintele religioase din procesiunile stradale napoletane.

Totul este bogat ornamentat, lucrat în cel mai mic amănunt, un strat peste strat de istorie și simbolism.

 

Fiecare încăpere este dedicată unui anumit cod estetic al casei sau unei referințe fundamentale pentru stilul Dolce&Gabbana.

 

De exemplu, există o cameră specială dedicată filmului „Ghepardul”, de Luchino Visconti, pelicula-cult pentru Domenico Dolce și Stefano Gabbana.

 

Filmul portretizează nostalgia vechii aristocrații siciliene – reprezentată de Don Fabrizio, Prinț al Salinei – pentru „lumea veche”, aflată pe cale de dispariție în fața unei societăți noi, egalitariste, reprezentate de Don Calogero, un exponent al clasei de mijloc trecut printr-un proces de recentă îmbogățire.

 

Cele două lumi se îmbină în filmul lui Visconti, iar Domenico și Stefano au fost inspirați de scena balului, în care Alain Delon și Burt Lancaster dansează cu Claudia Cardinale.

 

Încăperea dedicată filmului are încastrate în pereți ecrane pe care rulează, în buclă, această scenă memorabilă din istoria cinematografiei, în timp ce în mijloc tronează o rochie spectaculoasă imprimată cu imaginea gheparzilor care străjuiesc intrarea la Palazzo Gangi din Palermo.

 

„Inima sacră” a catolicismului italian este un motiv omniprezent în creațiile brandului și are la rândul său un spațiu dedicat în care broderiile și dantelăriile monahale devin pretext de modă și expresie stilistică.

 

De altfel toate spațiile gândite în cadrul expoziției au o doză de spectacol și de teatralitate pură, fiind îmbogățite de elemente de decor în același spirit maximalist: candelabre din cristal de Murano, balustrade din fier forjat, sculpturi în lemn și, la celălalt capăt al spectrului, proiecții digitale înfățișând capodopere ale artei italiene.

Printre ornamentele și bogăția de detalii din colecție se remarcă, monocromatic, rochiile negre, reprezentative pentru stilul Dolce&Gabbana.

 

 

Negrul este culoarea purtată cel mai des de femeile din clasa de mijloc din Italia, este și culoarea vălurilor purtate de femeile venețiene, dar totodată și ținuta emblematică a unui personaj emblematic al cinema-ul italian neorealist: văduva siciliană.

 

Expoziția este completată de o încăpere care reconstituie fidel atmosfera din atelierele  Alta Moda din Milano ale brandului, acolo unde iau naștere siluetele și tiparele iconice Dolce&Gabbana și unde aproape 120 de artizani își pun amprenta pe toate piesele casei.

 

Totodată, nici zona de bijuterie și orologerie nu este ignorată, expoziția având multiple încăperi dedicată unicatelor prețioase: piese într-un singur exemplar, din metale și pietre prețioase, care pun în valoare tradițiile bijutierilor și orfevrierilor italieni.

Piesa Plaza Suite a fost scrisă de Neil Simon în anii ’60, dar este la fel de actuală, amuzantă și sofisticată în mesajul ei.

 

Este o piesă clasică în deplinătatea cuvântului, dar acel gen de clasic de care uneori ți se face dor, în vâltoarea modernității.

 

Am văzut Plaza Suite la două zile după fabulosul „Portret al lui Dorian Gray” cu Sarah Snook, despre care am scris aici că mi-a răsturnat lumea.

 

Nu pot exista două spectacole de teatru mai diferite, unul la apogeul modernității, iar celălalt în miezul unui clasic reconfortant.

 

Ambele mi-au plăcut, însă, la nebunie, fiindcă fiecare oferă o cu totul altă aromă: ca două sortimente diferite de ciocolată, două ceaiuri aromate sau două cafele de specialitate din colțuri total diferite de lume.

 

Dacă Sarah-Jessica era deja feblețea mea (am scris aici și aici despre ea, de-a lungul timpului), revelația spectacolului a fost soțul ei, actorul Matthew Broderick.

Îl știam și pe el din câteva filme din anii ’90, mi se părea un tip interesant și șarmant, dar nu mă așteptam să aibă un umor atât de rafinat și delicios, de la gestică până la tonul de rostire a replicilor.

 

Dincolo de farmecul și candoarea Sarei-Jessica, el a fost sarea și piperul piesei.

Ca poveste și desfășurare, Plaza Suite m-a trecut, cu seninătate, prin toată paleta de emoții umane: de la tristețe până la cascade de râs în toată regula.

 

Și da, se râde mult, copios, cu motiv și cu profunzime, dar până și micile încurcături pe care le pune în scenă Neil Simon au stil și finețe. Nu este nimic grosier, nimic strident, nimic făcut să-ți smulgă cu orice preț un hohot de râs.

Da, Sarah-Jessica și Matthew au fost savuroși, dar textul lui Neil Simon în sine este savuros in simplitatea premisei lui: un apartament de hotel de la The Plaza New York, in anii ‘60, si trei perechi diferite care se cazează acolo, în momente temporale diferite.

 

Primul tablou: un cuplu care și-a petrecut luna de miere în acea cameră, cu 24 de ani în urmă, și care se află într-un moment dificil în relație, el având o criză a vârstei și dorința de a-și lua viața de la capăt.

 

Al doilea tablou: un star de la Hollywood care se reîntâlnește după 17 ani cu iubita lui din liceu și o invită la un cocktail în apartamentul lui de la The Plaza, unde amândoi ajung să-și povestească viețile și dezamăgirile.

Al treilea tablou: un cuplu care își mărită fiica printr-o recepție fastuoasă la The Plaza, doar că – exact la ora nunții – fata se închide în baia din apartament și refuză să iasă, în ciuda tuturor tentativelor de negociere ale părinților ei, care ajung – tot în fața ușii de la baie – să-și recapituleze propriile vieți și neîmpliniri.

E nespus de mult adevăr în aceste trei povești, dincolo de superficialitatea lor voită și ușor caricaturală.

 

E multă tristețe, multă bucurie și sunt și multe adevăruri rostite pe jumătate în glumă, ca medicamentul luat cu o linguriță de zahăr despre care cânta Mary Poppins.

 

Am oftat, dar am și râs copios, fiindcă fiecare turnantă a frazelor lui Neil Simon are un dublu sens și câteva straturi dedesubt.

 

De exemplu, când personajul Sarei află că soțul o înșală cu secretara, reacția ei de femeie îndurerată nu vizează doar trădarea în sine, ci modul în care gestul soțului îi schimbă imaginea pe care o avea despre el ca bărbat:

 

– Serios, Sam? Cu secretara? Mă așteptam măcar să faci un efort și să încerci să cunoști pe cineva în afara biroului, pe cineva nou. Dar o secretară?

– Karen, nu mă forța să spun lucruri frumoase despre ea, nu vreau să mă apuc s-o apăr în fața ta…

– Dar nu mă pot abține, sunt pur și simplu dezamăgită…

– Dezamăgită? Dar ce ai fi vrut să fie? Pilot de avion de luptă?

– Sam, toți își înșală nevestele cu secretara. Poate că mă așteptam la ceva mai mult de la soțul meu!

Există și un alt schimb de replici al celor doi care mi-a rămas în minte fiindcă, dincolo de umor, transpare un adevăr pe care-l simțim mulți dintre noi:

 

Karen: Nu mă cramponez de faptul că îmbătrânesc. Ni se întâmplă tuturor. Ți s-a întâmplat și ție. Ai 51 de ani, Sam…

 

Sam: Asta e diferența dintre noi. Eu nu accept. Pur și simplu nu accept faptul că îmbătrânesc. Mi-am trăit viața și acum aș vrea să mă întorc să o iau de la capăt, de la zero.

 

Karen: Mult succes! Vei fi cel mai tânăr din cimitir!

 

În toate cele trei tablouri apare, într-un fel sau altul, chestiunea vârstei și a modului diferit în care se vede viața la vârste diferite, ca și cum am schimba fereastra prin care privim lumea.

 

Pentru mine, această reprezentație a fost și o mică revelație personală: recunosc că mi-aș dori să înaintez în vârstă exact ca Sarah-Jessica Parker, pe care am avut ocazia s-o admir din rândul întâi al teatrului și pot spune că arată fantastic, purtându-și vârsta cu grație și asumare.

 

Este o actriță care a îmbătrânit frumos, ca o lady, păstrându-și însă prospețimea și șarmul.

 

Realmente inspirațională pentru toți cei care nu refuză să îmbătrânească, dar vor s-o facă elegant și cu un strop de grație.

 

PLAZA SUITE se mai joacă până pe 13 aprilie 2024.

Iată aici și un reel de INSTAGRAM pe care l-am făcut la finalul spectacolului:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Diana-Florina Cosmin (@finesocietycurator)

 

Sunt o colecționară de experiențe de Afternoon Tea, dar după-amiaza la Baccarat New York va rămâne una aparte în panoplia mea de ceaiuri speciale băute prin toate colțurile lumii.

 

Nu doar fiindcă este literalmente o experiență într-un palat de cristal, ci pentru că fiecare detaliu este o mică lecție de istorie: nicio denumire și niciun amănunt din meniu sau din decorul exterior nu sunt la voia întâmplării.

 

Este o poveste în poveste și într-o altă poveste.

 

În primul rând, ce este atât de magic la Baccarat?

 

Fondată în 1764 de către Ludovic al XV-lea al Franței, prima manufactură de cristal de Baccarat a avut și o justificare ușor romantică.

 

Doamna de Pompadour, amanta regelui, adora cristalele și a intervenit pentru ca în Franța să existe un loc care să creeze cele mai frumoase și pure cristaluri din lume pentru petrecerile de la curte.

Ulterior, numele Baccarat a devenit sinonim nu doar cu plăcerile unor regi și împărați, ci și cu sultani, țari și cu toate celebritățile lumii.

 

Este produs în continuare în același sat minuscul care îi poartă numele – iar locuitorii sunt numiți Bachamois – folosind tehnici care au fost foarte puțin alterate de-a lungul secolelor.

 

Meșteșugul realizării cristalurilor de Baccarat a rămas practic același din 1764 încoace, iar cei 25 de artizani care se ocupă de întreg procesul au fost distinși cu titlul de Meilleurs Ouvriers de France, cea mai mare recunoaștere a guvernului francez pentru artizanii de vârf, cei care duc mai departe meșteșugurile și arta franceză de tradiție.

Cu o asemenea istorie regală, Afternoon Tea-ul – pentru care e nevoie de o rezervare cel puțin cu o săptămână înainte – nu poate fi nici el unul obișnuit, iar meniul are din start multă istorie.

 

Fiecare tip de Afternoon Tea are numele unui personaj istoric și o justificare clară a alegerii sale.

 

Tipul de afternoon-tea ales de mine s-a numit “Prince of Wales”, în onoarea prințului moștenitor care a renunțat la tron pentru iubirea lui, americanca Wallis Simpson, și care era un mare client Baccarat, iar soțul meu și-a luat varianta “Ludovic al XV-lea”, denumită astfel în onoarea lui Ludovic însuși.

 

Ca anecdotă, cea mai consistentă comandă a Prințului de Wales – pe numele întreg Edward Albert Christian George Andrew Patrick David – a fost un set complet de cristaluri de Baccarat în stil Art Deco, denumite sugestiv ”Pour le Yacht!”.

O altă variantă de Afternoon Tea este denumită după iubita prințesă de Monaco, Grace Kelly. La nunta lui Grace cu Rainier al III-lea de Monaco, în 1956, au fost comandate special două sticle de parfum din cristal, personalizate pentru cei doi miri.

 

Există și o variantă de Afternoon Tea pentru copii: Le Petit Prince, inspirat de romanul cu același nume al lui Antoine de Saint Exupery, poveste votată – pe bună dreptate – cea mai frumoasă carte a secolului XX în Franța.

Iată aici și experiența video a Afternoon Tea-ului meu de la Baccarat New York, în 30 de secunde:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Diana-Florina Cosmin (@finesocietycurator)