Nu trebuie să fii jurnalist auto ca să iubești mașinile și poveștile lor, un lucru pe care eu l-am învățat pe pielea mea în ultimii 20 ani ca jurnalist… de lifestyle și cultură. 

 

Dacă la început refuzam pe bandă rulantă toate proiectele pe zona automotive, justificând că „Nu sunt în domeniu”, la un moment dat am înțeles că acești oameni nu mă cheamă fiindcă putem purta conversații spumoase despre diametrul jantelor, ci pentru a-mi face partea mea de poveste. 

 

 

Experiență, design, lifestyle, emoție și, bineînțeles, bucuria de a conduce și a trăi o mașină pe care s-o împărtășesc cu cei care mă urmăresc.

 

Și, după ce am spus prima dată DA, m-am îndrăgostit de această lume, în care continui să fiu un „special guest”, dar unul care se bucură din plin de tot ce i se oferă. 

 

Cum spuneam noi când eram mici că vrem să ne facem „musafiri”, cam asta sunt eu în lumea auto: un musafir entuziast.

 

Dacă turul  Cars & Roads m-a lăsat să fiu fata boemă din cultură, Eurocharge m-a scos cu totul din această zonă de confort a poveștilor și a călătoriilor, fiindcă nu e un tur-poveste, ci un tur tehnic, cu coordonate clare și cu matematici care trebuie să iasă corect la sfârșit pentru ca totul să aibă sens. 

 

Dacă dai matematica de gard, nu e ca și cum te faci tu de râs și ai o zi proastă, ci strici calculele tuturor colegilor și pui în mișcare un tăvălug de erori și probleme.

 

Adică exact ceea ce nici eu și nici partenera mea, Raluca Hagiu, nu ne doream să facem.

 

Mai pe românește, am plecat în Eurocharge țopăind de veselie, dar cu sabia matematicii deasupra capului.

 

A fost greu? A fost, în sensul că legile lui Murphy nu se dezic niciodată și atunci când cineva trebuie să-și învețe niște lecții parcă toate lucrurile neprevăzute îi ies în cale ca să-i predea „materia”.

 

La final, însă, au fost 11 zile în care am învățat despre mine mai mult decât în 11 luni, mai exact mi-am consolidat niște idei și certitudini despre ce pot sau nu pot să fac.

 

Cel mai important lucru pe care l-am înțeles despre mine și pe care am putut, de data asta, să-l clarific, să-l bag într-un sertar și să-l și etichetez cu „Asta sunt eu” a fost faptul că sunt omul-soluție.

 

Nu sunt omul „Hai să ne așezăm pe bordură și să plângem în pumni…”, sunt omul „Hai să facem un salt peste bordură și peste trei bălți și să ne vedem de drum…”

Nu mă forțez, așa îmi vine. Instinctiv.

 

Când eram adolescentă, am citit într-o carte că nu contează ce i se întâmplă omului, ci ceea ce face el cu ceea ce i se întâmplă.

 

La 17 ani, asta suna fenomenal, dar eminamente teoretic.

 

Nu-i problemă, însă, fiindcă au avut grijă restul de 20+ ani să mă învețe partea practică.

 

De-a lungul vieții, de câte ori am avut o problemă, am plâns un pic (așa mă exteriorizez eu, plâng) și apoi am zis „Bun, și acum… acum ce?”

 

Indiferent că a fost vorba despre un diagnostic, un examen, un divorț, o iubire, o dezamăgire umană, o pierdere, o trădare, orice. Am plâns zdravăn și apoi am trecut mai departe.

 

În Eurocharge am avut mai multe lucruri peste care să „trec mai departe” și în fața fiecăruia am avut de făcut o alegere.

 

Nu de plâns, că nu era cazul, am avut de ales între o revoltă de tipul „De ce eu? De ce noi? De ce atâta ghinion?” și un „Whatever, hai să rezolvăm situația!” 

 

Lucruri precum moartea semnalului GoogleMaps într-un giratoriu esențial (pe care, dacă-l greșești, adaugi 40 minute traseului), faptul că două tuneluri austriece erau închise fix când am ajuns noi la ele (deși pe Google Maps apăreau deschise și colegii noștri trecuseră anterior prin ele) sau faptul că navigația mașinii s-a reinițializat (de multiple ori) exact când noi aveam mai multă nevoie de ea.

 

Un lucru pot spune sigur: undeva, în Austria, există un giratoriu botezat de Raluca și de mine „giratoriul speranței”, fiindcă am făcut 10 ture prin el așteptând să se reinițializeze navigația. Și am izbândit până la urmă!

 

Punctul culminant al „ghinioanelor” noastre a fost, însă, altul: când am ajuns într-o spălătorie auto MANUALĂ (detaliu important) din Germania fix sâmbătă spre duminică, la 23:45.

Și, exact când finalizam clătirea, s-a oprit jetul de apă pentru că… trecusem de miezul nopții și nemții închid duminica inclusiv spălătoriile automate. 

 

S-a stins lumina deasupra noastră, s-a oprit jetul de apă… și aia a fost. Norocul nostru că apucasem deja să clătim mașina.

 

Asta nu înseamnă, însă, că nu am oprit undeva să verificăm, cu lanterna de la telefon, dacă e chiar în regulă mașina și spălată corect. Era, dar tot ne-au străbătut fiori reci până am verificat-o la centimetru.

 

Recunosc, acel moment în care s-a stins lumina la spălătoria self-wash va rămâne o clipă fundamentală în viața mea și cred că și a Ralucăi.

 

Amândouă am izbucnit în râs și cred că am fi izbucnit și în plâns dacă mașina chiar nu se dovedea a fi spălată corect.

 

Dar, privind înapoi, pot spune cu mâna pe inimă că, și dacă rămânea mașina cu spuma de două degete pe ea, tot aș fi găsit o variantă s-o spăl.

 

Chit că o spălam cu apă minerală de la benzinărie și cu laveta, a doua zi la line-up-ul de plecare, acel BYD Sealion 7 ar fi fost IMPECABIL spălat.

 

Nu știu cum, dar știu că ar fi fost.

 

Vedeți voi, acela a fost momentul în care am zis „Știi ceva, Universule… poți tu să-mi închizi toate spălătoriile, poți să-mi pui stihiile naturii în cale ca la Meșterul Manole, dar eu tot nu mă las”.

 

Mă rog, pe lângă aceste metafore e posibil să fi folosit niște cuvinte mai neaoșe pe care nu vă așteptați să le auziți din gura mea, dar situația o cerea.

 

Mai țin să menționez că, la momentul spălătoriei, eu eram într-o rochie de dantelă roșie și Raluca într-o ținută neagră din paiete, dar acestea sunt doar detalii, desigur.

 

Viața e imprevizibilă, lucruri rele se pot întâmpla oricând, important e să le rezolvi.

Nu să fii perfect, nu să iei nota 10 la meșteșugul vieții, nu să fii premiant la un concurs pe care doar tu ți-l imaginezi. Ci să REZOLVI SITUAȚIA CU BINE.

 

Și, că veni vorba, am mai învățat un lucru cu mare chin și suspin: PERFECȚIUNEA NU EXISTĂ.

 

Deși, Doamne, cât ne-am fi dorit!

 

Tehnic, eu și Raluca ne-am făcut treaba așa cum trebuie în Eurocharge: am fost serioase, dedicate, am verificat de 551 de ori fiecare calcul, am încercat să iasă totul perfect.

 

 

Concret, la finalul fiecărei zile eram nemulțumite ori una, ori alta, ori amândouă.

Nemulțumite de noi însene, nu de altceva.

 

Această stare enervantă de „Nu facem lucrurile suficient de bine” a fost ca atunci când ai o pietricică în pantof.

 

Nu poți să te bucuri pe deplin fiindcă te zgândăre neisprăvita aia de piatră: minusculă, dar îngrozitor de enervantă.

 

Starea asta a durat, intermitent, până prin ultimele zile, când – la o stație de încărcare, pe ploaie, la 22:30 – una dintre noi a spus cu voce tare ceea ce gândeam amândouă: „Auzi, nu cumva suntem prea dure noi cu noi?”

 

În ce sens spun asta: fiind două fete aterizate într-un tur care e 99% de băieți (Laura Antonov, colega noastră, este jurnalist auto și are o istorie enormă în domeniu, deci nu o putem așeza în barca noastră), noi nu am venit chitite să ținem pasul, ci să facem furori.

 

Să demolăm, să împachetăm, să fim pe podium. Să primim aplauze la scenă deschisă.

 

Ca să înțelegeți: eu am făcut un trailer pentru participarea noastră în Eurocharge (filmat cu recuzită și tot tacâmul), Raluca a venit cu un IMN al echipei noastre, cu versuri și muzică originale (și nu cu AI, ci versuri scrise de iubitul ei), ne-am făcut stickere cu numele echipei, am venit cu trei variante de camere foto, două de trepied, tot felul de suporturi pentru filmări.

Ca să rupem norii și să nu mai rămână nimic din ei.

 

Cum să accepți, când tu vrei să rupi norii, că ți se închide spălătoria, că se reinițializează Google Maps și că iei adresa greșită pe hartă?

 

Ne-am impus amândouă niște standarde atât de înalte încât nu era suficient să ne facem treaba, ci să fim stelare.

 

Să fim primele care ajung, primele care alimentează, primele care predau textele, primele care dau calculele… să continui?

 

La unele lucruri am fost printre primele, la altele am fost printre ultimii, la altele am fost chiar ultimele, alte lucruri ne-au ieșit din a doua încercare… și totul a fost perfect, fiindcă nimeni altcineva în afară de noi nu avea de la noi aceste așteptări de superstars.

 

Și Mircea Meșter (tăticul Eurocharge), și restul colegilor, aveau de la noi așteptări de… oameni. Noi aveam așteptări de supereroine.

 

Dacă am fi pornit de la început cu ideea de a ne simți bine, a face treabă și a vedea ce se întâmplă, totul ar fi fost mult mai simplu.

 

Când pornești, în schimb, de la „O să facem 500% tot ce fac ceilalți, fiindcă noi suntem ultimele venite și trebuie să dovedim”, e cam greu la deal.

Și parcă și Universul își cam râde-n barbă de tine: „Ah da, vreți să fiți voi primele? Ia să vedem…”

 

Un exemplu amuzant, dar stupid în retrospectivă, ar fi acesta: fiecare echipă a avut de ridicat o mașină la plecarea în tur.

 

Eu am fost cea care a ridicat, pentru echipa noastră, mașina cu care urma să ieșim din țară, și am ajuns la showroom înainte de începerea orelor de program… practic înainte ca omul care era angajat la acel showroom să vină efectiv la jobul lui de la showroom.

 

Practic am deschis reprezentanța. La ora 8:45 eram în celălalt capăt de oraș, așteptând o mașină care ar fi fost acolo și peste două, și peste trei, și peste nouă ore.

 

Nu e ca și cum făceam pontaj la fabrică, dar cam aceasta era presiunea pe care o puneam eu pe mine.

 

Nu doar eu am făcut asta, ci și partenera mea Raluca Hagiu, zisă Princess, dar nu pot să scriu în locul ei, deși… oh Doamne, ce povești și anecdote am mai avea de spus. Și oh Doamne, cât am râs!

 

Am râs, am mâncat pufuleți (românești) cumpărați din OMV Austria și am făcut karaoke.

Și ne-am povestit viețile, ceea ce începusem deja din Cars&Roads.

 

Mi-e frică să spun „niciodată” sau „de acum nu o să mai…”, dar nu cred că voi mai face niciodată această greșeală de a pune pe mine presiunea întregii lumi.

 

Nu cred că s-a văzut, dar noi ne simțeam în fiecare dimineață ca Atlas care trebuie să poarte pe umeri întreaga lume, ceea ce chiar nu e cazul. Mai ales că nu ne-a cerut-o nimeni!

 

Dacă mai merg în Eurocharge? Și mâine aș pleca din nou, de data asta cu mai multă relaxare, fiindcă știu că nimic nu ne poate clinti.

 

Nici Google Maps, nici lucrările de mentenanță pe autostrăzile austriece, nimic.

 

Ca în desenele animate cu Captain Planet (că am ajuns inclusiv la copilărie în dialogurile noastre din cele 11 zile): „The Power is Yours.”

 

Chiar este totul în puterea ta, odată ce te ridici de pe bordura aia, te îndrepți de spate și zici „Ia, viață, hai să te văd!”

 

Până data viitoare, echipa RaDiance (Raluca & Diana) vă spune la revedere și drumuri bune!

Vezi o mașină pe social media: poze, poveste, impresii, dar până să apuci să te dezmeticești te cam ciocnești de realitate: cât, cum, ce presupune?

 

Toate astea sub formă de cifre, calcule, estimări.

 

Partea financiară a fost abordată în mașină de către mine și partenera mea de tur, Raluca, în fiecare zi de Eurocharge, fără excepție.

 

Asta fiindcă, dincolo de condusul mașinilor și analizarea lor în detaliu pentru a descoperi lucruri interesante de povestit, discuțiile din mașină au fost unele de șoferi obișnuiți: Ai cumpăra mașina asta? Ce ar însemna ca preț? Cât ar fi rata lunară? Crezi că merită?

 

Au fost două mașini la care ne-am făcut calculele de mai multe ori, amândouă, pentru că ne-au cucerit în mod real și ne-am permis să ne facem scenarii despre „Ce ar fi dacă…” și „Ce ar presupune să…?” 

 

Faptul că Eurocharge are un parteneriat cu BT Leasing mi s-a părut o mișcare inteligentă din partea lui Mircea Meșter, creatorul turului, fiindcă aduce realism în tot demersul Eurocharge Electric Test Drive.

 

Te aduce cu picioarele pe pământ și transformă un vis într-o strategie: „Ca să am mașina asta, trebuie să plătesc o rată de X pe lună.”

 

Deja nu mai e o utopie, e un plan, iar eu sunt genul de om orientat spre soluții, nu spre visare. Ne place ceva? Bun… cum facem să obținem? Care ar fi pașii?

 

Orientate spre soluții am fost amândouă în acest tur, având în vedere că am trecut prin toate aventurile, inclusiv peripeții cu spălătoriile de mașini din Germania și cu un giratoriu care ne-a ținut captive (găsiți AICI poveștile) dar acum e vorba despre leasing, deci să ne întoarcem la ale noastre.

 

Acestea au fost mașinile pe care le-am condus în tur, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la fiecare și ce ar însemna să le deții.

 

VOLKSWAGEN ID POLO

 

Am plecat în tur cu o mașină „de oraș” și ne-a surprins cât de bine ne-am simțit cu ea la drum lung.

 

A fost confortabilă și ergonomică pentru amândouă, de la București la Alba Iulia, mergând atât pe autostradă și prin localități, cât și pe drumurile sinuoase de pe Transalpina.

 

Aderența excelentă la șosea și stabilitatea în virajele ac de păr de pe Transalpina ne-au permis să ne bucurăm din plin de traseu și de peisaje, pentru că mașina „avea grijă de noi”.

 

Pentru că am fost două fete, asta înseamnă două bagaje, două portmantouri, plus diverse accesorii pentru tur (trepied, mai multe telefoane, dispozitive diverse pentru creat conținut).

 

Pe acestea din urmă ne doream să le ținem cât mai aproape de noi, în spațiile de depozitare din dreptul ușilor și în spațiile din consola centrală. 

 

Am avut loc pentru toate, ne-am desfășurat cu tot ce aveam nevoie pentru diferitele opriri și activități, ceea ce ne-a dat senzația că ne aflăm într-o mașină de dimensiuni mai mari decât ar părea din afară.

 

Pentru că iubesc mașinile electrice, dar sunt „old school” în anumite privințe, mi-a plăcut mult faptul că mașina are… butoane.

 

Într-o lume de touch screens, faptul că unele comenzi sunt la distanță de un buton ne-a oferit senzația că avem ce-i mai bun din ambele lumi.

Volkswagen ID. Polo 52 kWh Style costă 39.502 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 546 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

VOLVO ES90

 

L-am condus din Alba Iulia până în Ungaria și ne-a cucerit mai întâi prin design.

 

Interiorul ne-a plăcut la nebunie, cu tot cu multitudinea de elemente personalizabile, de la circuitul aerului condiționat prin scaune și până la cât de soft să fie suspensiile.

 

Apoi, tot din seria lucrurilor inedite și dorite de noi, sistemul audio Bowers & Wilkins a fost foarte apreciat, mai ales aplicația din bord Abbey Road Studios Mode, care duce experiența de ascultare de la cea de „Hai să punem un playlist” la „Hai să ne jucăm de-a inginerii de sunet”, pentru că reproduce atmosfera din celebrul studio de înregistrări londonez. 

 

Având în vedere că pentru mine inclusiv trecerea de pietoni de la Abbey Road, apărută pe coperta albumului omonim Beatles din 1969, constituie un obiectiv turistic în sine, această funcție a fost apreciată și folosită din plin.

 

Am ascultat cel mai mult pe Energized și Expansive, pentru că acesta era mood-ul nostru pe autostrada spre Ungaria.

 

Plafonul panoramic electrocromatic ne-a plăcut foarte mult, de asemenea, precum și faptul că se poate trece printr-o singură apăsare pe ecran de la modul normal la modul opac, cu protecție UV.

 

În zilele cu soare puternic, cum a fost cea în care am traversat noi România, a fost ceva extraordinar: am avut parte de luminozitate, protecție solară și confort.

Volvo ES90 Ultra Single Motor Extended Range costă 102.381 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 1414 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

AUDI Q4 SPORTBACK

 

Ziua petrecută la volanul Audi Q4 Sportback e-tron quattro facelift a fost o zi de ploaie și de mulți kilometri, așa că am putut simți mașina la drum lung în diferite condiții meteo.

 

De cum ne-am urcat în mașină, ne-am simțit în siguranță și totul a fost intuitiv, ceea ce în lumea mașinilor high-tech nu e întotdeauna o certitudine, ci mai degrabă un privilegiu.

 

Se mai întâmplă să dai scroll câteva minute prin meniuri până să-ți dai seama unde găsești anumite funcții și cum faci unele setări, dar la Audi Q4 totul a fost rapid: ne-am urcat și în două minute aveam totul setat, de la poziția scaunului până la preferințele de oglinzi, temperatură, muzică. 

 

E o mașină confortabilă și sigură, în care simți că totul vine firesc, iar faptul că păstrează funcții esențiale pe butoane, nu pe touchscreen, ne-a plăcut foarte tare.

 

Deși nu este o mașină gândită să „îți ia ochii”, ci să te cucerească prin ergonomie și lucruri fine, de detaliu, ne-a plăcut geometria interioară (colega mea, Raluca, chiar a spus că e o mașină „gândită de cineva care a iubit geometria în spațiu”) și forma curbată a ecranului central.

 

Portbagajul imens (527 litri) a fost apreciat și folosit din plin, iar Adaptive Driving Assistant Plus ni s-a părut foarte inteligent și a contribuit la sentimentul de siguranță și stabilitate în orice moment. Am testat inclusiv funcția de schimbare asistată a benzii pe autostradă și ne-am simțit complet în siguranță.

Audi Q4 Sportback quattro costă 75.513 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 1.043 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

BYD Sealion 7 Design AWD

 

Acest BYD Sealion a fost o mare surpriză plăcută, de la lucrurile mici la cele mari.

 

În primul rând, scaunele electrice ventilate, cu geometrie care se mulează pe corp, sunt foarte confortabile, ceea ce ne-a ajutat din plin la cei aproape 700 de kilometri parcurși între Austria și Germania.

 

Display-ul central care se rotește a fost, firește, un detaliu cu care ne-am jucat din plin pe parcursul zilei, dar care ne-a fost și deosebit de folositor în anumite situații.

 

În zona Grossglockner Hochalpenstrasse modul Portrait ne-a ajutat să avem o perspectivă mai amplă asupra serpentinelor care urmau, dar și pe autostradă această funcție a fost utilă vizual, mai ales pe timp de noapte.

 

Tot pe Grossglockner Hochalpenstrasse am fost impresionate amândouă de cât de mult a recuperat mașina prin decelerare, aproape 80 de kilometri de autonomie în plus.

 

 

Ca dovadă, am ajuns la primul hub de încărcare din zi cu 15% baterie rămasă, deși conform calculelor inițiale am fi avut nevoie mult mai devreme de un pit-stop.

 

Ne-am jucat cu comenzile vocale de întors display-ul, deschis toate geamurile, tras și retras parasolarul electric, dar și cu comenzile de tipul „Mi-e cald”, „Mi-e frig”, prin care mașina își reglează singură o temperatură ambientală mai potrivită cu solicitarea pasagerilor.

 

Plafonul panoramic a fost una dintre piesele de rezistență: a făcut habitaclul foarte luminos și drumul prin micile localități austriece, dar și prin zona Nockalmstrasse a fost mult mai spectaculos.

 

Dacă vorbim despre „spectacol”, însă, pentru că am condus mașina câteva ore și pe timp de noapte, ne-am bucurat și de lumina ambientală cu 128 de culori, benzi luminoase în bord și în portiere.

 

Mașina e chiar mai spectaculoasă noaptea decât ziua și noi două ne-am bucurat din plin de aceste amănunte.

BYD Sealion 7 Design AWD costă 50.900 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 703 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

Mercedes-Benz GLC 400 4MATIC Electric

 

După designul rafinat, sistemul audio Burmester a fost primul element care ne-a cucerit, pentru că experiența ascultării unui playlist bine-făcut în această mașină este ceva care împarte viața în „înainte și după”.

 

Basul se „simte” în spătarele scaunelor din față, printr-un sistem 4D care „conduce” muzica prin corpul șoferului și al pasagerului din dreapta.

 

Au fost 7 ore de condus în care muzica a circulat, la propriu, prin trupurile noastre, o afirmație pe care nu credeam s-o fac vreodată despre o mașină, dar iată-ne aici.

 

Un alt strat al experienței, cel mai important dintre toate, este cel legat de stabilitatea pe șosea, confortul și sentimentul de siguranță pe care îl au șoferul și pasagerii, dar și faptul că nu „simți” viteza la drum lung.

 

Sistemul de Cruise Control adaptiv a fost salvator pe drumurile austriece de munte, aflate într-un perpetuu șantier: activarea lui pe anumite porțiuni ne-a scutit de oboseala care ar fi fost inevitabilă când conduci 400 de kilometri între limite de viteză care se schimbă radical la câțiva kilometri, din cauza lucrărilor de mentenanță.

 

Să ai câteva zeci de kilometri pe care nu ai nevoie să calci frâna (decât dacă ești puțin control-freak, cum se întâmplă să fiu uneori) te face să simți că mașina are cu adevărat grijă de tine.

 

Ecranul central imens, cel mai mare de până acum montat într-un Mercedes-Benz, este un spectacol în sine, mai ales după lăsarea întunericului.

 

Ba chiar am trăit și un moment ușor suprarealist: Luna în creștere care se afla în direcția noastră de mers apărea ca un element în plus în designul ecranului central. Imposibil de fotografiat, dar magistral de trăit.

 

Nu mai zicem de grila frontală iluminată cu 942 de puncte, plus steaua Mercedes: este genul de mașină care poate transforma un adult sobru într-un copil care așteaptă să vină seara ca să se poată bucura de mașina lui.

 

Noi chiar asta am făcut în parcare, după ce am ajuns la hotel, era imposibil de ratat spectacolul celor 942 de puncte luminoase.

 

Bonus: un cer cu 162 de stele pe plafonul panoramic al mașinii.

Mercedes-Benz GLC 400 4MATIC Electric costă 90.569 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 1.251 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

Porsche Cayenne Electric

 

Cea mai elegantă și „effortless” mașină electrică pe care am condus-o în tur… și probabil și în afara lui.

 

Porsche Cayenne Electric este varianta electrificată a unei mașini pe care am avut ocazia s-o conduc, în variantă termică, în tot feluri de contexte, de la circuitul din Istanbul până la condiții controlate de offroad.

 

Știam deja că avem o simbioză de câte ori ne întâlnim, că există chimie, că atunci când ne regăsim e ca și cum ne-am fi despărțit ieri, dar nu știam cât de mult mă mai poate surprinde încă.

 

În primul rând, totul este simplu. Am zis „simplu”? Efort zero.

 

Te urci în mașină și ea te ajută să înțelegi din prima tot ce ai de făcut: de la restartat consumul și kilometrajul (un element esențial pentru turul nostru) și stabilit condițiile de încărcare până la elemente de finețe, setări ale sistemului Bose Surround și conectarea cu telefonul mobil. 

 

De câte ori mă urc într-un Porsche am senzația pregnantă că designul interior și arhitectura de software au ieșit dintr-un brainstorming în care tema a fost „Cum putem simplifica treaba asta?”.

 

Există mașini altminteri fabuloase în care urci la volan și în primele minute ai senzația că ar fi trebuit să faci un curs prealabil de utilizare doar ca să vezi de unde pornești încălzirea în scaun.

 

Și, că veni vorba de ea, eu și colega mea am reușit, într-o zi ploioasă și rece, să călătorim 773 kilometri cu încălzirea setată astfel: eu pe 16 grade și ea pe 26 de grade.

Amândouă am fost fericite, fiecare în jumătatea ei de „univers”.

 

De asemenea, am fost una dintre cele două mașini din tur care nu a avut nevoie să reîncarce între destinații într-una dintre cele mai lungi și obositoare zile din tur.

 

A doua încărcare a fost mai degrabă de siguranță, fiindcă am fi ajuns la limită și suntem două fete precaute, dar realist vorbind, putea să nu fie. De la 8% la 80%: doar 17 minute. Și cred că asta spune tot.

 

Aici se adaugă stabilitatea la viteze mari, siguranța la drum lung, faptul că mergi cu ea pe vreme îngrozitor de proastă și nu simți nicio diferență față de o zi cu soare puternic, fiindcă mașina face totul ca să te simți confortabil și safe.

 

O fiară sălbatică „silențioasă”: nu o vezi când se avântă, ci doar când a trecut ca săgeata pe lângă tine.

 

Unul dintre elementele care mi se par absolut geniale la Porsche Cayenne și la brand în general și care mă fac să-mi pun pe listă categoric un Porsche electric în viitor este Porsche Charging Service.

 

Tot pe modelul „Cum putem face să fie simplu?”, există un abonament prin care, pe baza unui card sau app, încarci cam la orice stație din Europa, iar mașina te ghidează pas cu pas: în funcție de câtă baterie ai sau vrei să ai, oprești, încarci, dai cu cardul/app-ul și la final de lună vine factura.

 

Cât de simplu poate să fie? Foarte!

Porsche Cayenne Electric costă 128.500 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 1.774 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

RENAULT 5 ROLAND-GARROS

 

Am condus această mașină la întoarcerea acasă, din Szeged până la Pitești, cu două încărcări rapide.

 

Ne-a adus în siguranță și a fost o plăcere la condus, dar mi-ar fi plăcut să am mai mult timp cu ea. A recuperat extraordinar de bine pe decelerare, ceea ce m-a dus cu gândul la cât de utilă poate fi în oraș, cu traficul bară la bară. 

 

Am așteptat cu nerăbdare să conduc Renault 5 Roland-Garros Special Edition și chiar am avut așteptat… fiindcă a fost ultima mașină din tur pentru echipa noastră.

 

Este o mașină „de oraș”, într-un tur cu mașini de forță. Și totuși… a fost feblețea mea.

 

Renault 5 are o tradiție cu ediții speciale, iar Roland-Garros este cea mai recentă dintre ele, în virtutea parteneriatului cu turneul de tenis Roland-Garros, din 2022 încoace.

 

Interiorul este retro, dedicat spiritului Roland-Garros, cu detalii semnificative. Crucea Sfântului Andrei, un simbol emblematic al turneului, face și ea parte din identitatea vizuală a ediției Renault 5 Roland-Garros

 

A fost cea mai mică mașină din tur, dar și cea cu prețul cel mai prietenos: 34.200 EUR, de la 473 EUR pe lună prin BT Leasing, partenerul turului Eurocharge. 

 

MAZDA CX-6e Takumi Plus

 

Există niște exerciții bazate pe neuroștiință care te învață cum să îți dezvolți neuroplasticitatea creierului.

 

De exemplu, să te speli pe dinți cu mâna stângă în loc de mâna dreaptă, dominantă, să faci niște gesturi invers față de cum le faci în mod normal sau să îți formezi niște reflexe noi făcând un șir de activități zilnice într-o ordine diferită.

 

În acest fel, ne antrenăm flexibilitatea creierului și ieșim din automatisme.

 

Ei bine, exact la această neuroplasticitate m-am gândit când am condus prima dată în tur această Mazda CX-6e Takumi Plus, pentru că mașina te forțează, din prima clipă, să reînveți tot ce credeai că știi despre mecanica de condus.

 

În primul rând, instrumentarul de bord este total atipic: nu există oglinzi laterale și nici oglindă retrovizoare în sens clasic: sunt două ecrane poziționate în interiorul mașinii și o oglindă retrovizoare digitală.

 

După primii kilometri, creierul începe să se obișnuiască să nu mai caute oglinda retrovizoare acolo unde era poziția ei clasică, ci la câțiva centimetri în diagonală, în interior. 

 

De asemenea, nu mai există afișaj digital în fața volanului, ci doar un ecran central de dimensiune mare, 26 de inci, iar toate datele de viteză apar direct pe Head-Up Display.

 

Și aici a fost nevoie de puțină obișnuință, pentru că ochiul se duce instinctiv câțiva centimetri mai jos pentru a vedea datele de călătorie.

 

Interiorul este foarte elegant și minimalist, multe linii curbe și o geometrie sofisticată, dar recunosc că am început să le descoperim în a doua parte a zilei de condus, fiindcă prima jumătate a fost ocupată cu analizarea tuturor elementelor high-tech și antrenarea creierului pentru a opera în noile coordonate.

 

Ne-am mai jucat și cu multiplele comenzi vocale pe care chiar mașina ți le recomandă, afișându-le ca sugestii pe ecranul central de infotainment: „Ridică geamul șoferului, însă doar un pic”, „Deschide plafonul panoramic”, „Cum e vremea azi?” sau „Găsește-mi o stație de încărcare”.

 

Poziția de condus este plăcută și confortabilă și amândouă ne-am simțit bine la volan din prima, intuitiv.

 

La final, ne-a plăcut și experiența multiplelor ecrane, fiindcă precizia imaginii este net superioară, dar este într-adevăr o schimbare radicală de paradigmă, ceea ce poate fi straniu pentru cineva care conduce de 15 ani sau mai mult.

Mazda CX-6e Takumi Plus costă 49.750 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 688 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

Ce câștigă un simplu utilizator de telefon mobil din colaborarea unui producător de telefoane cu un creator de camere foto iconice?

 

În cuvintele fotografei norvegiene de artă Tina Signesdottir Hult, e vorba despre „fotografie de telefon mobil ridicată la rang de artă”, prin trei lucruri concrete: aspectul pielii, lumina și întunericul.

 

 

Concret, camerele foto realizate de OPPO în colaborare cu Hasselblad creează tonuri de piele naturală și o calibrare a culorilor în așa fel încât o fotografie să fie cât mai apropiată de realitate, prin straturi de nuanțe, lumini și umbre.

 

Început în 2022, parteneriatul a fost prelungit oficial – pe o perioadă nedeterminată – în urmă cu câteva zile, printr-o conferință de presă organizată în Göteborg, eveniment la care am participat la invitația OPPO România.

 

Am avut ocazia să testez timp de câteva zile și noul OPPO Find X8 Ultra, cel mai nou model din seria flagship realizată de OPPO în parteneriat cu Hasselblad, ceea ce a fost o experiență inedită, din două motive.

 

Primul motiv: calitatea fotografiilor și a filmărilor este realmente spectaculoasă și te poți juca la nesfârșit cu setările, trecând linia de demarcație dintre telefon mobil și cameră foto profesională.

 

Al doilea motiv pentru care experiența a fost atipică: faptul că nici eu și nici voi nu vom deține vreodată acest telefon. El nu se vinde în Europa, este disponibil doar în China, fără ca vreo lansare globală să existe, momentan, în cărți.

 

Cele două branduri dezvoltă în acest moment următoarea generație de sisteme de imagistică pentru telefonul mobil, în completarea celor existente deja: iconicul Hasselblad Natural Color Solution (un sistem creat de Hasselblad pentru a reproduce culorile naturale în imagini, oglindind felul în care sunt percepute de ochiul uman), Hasselblad Portrait Mode, care permite un efect bokeh (fundalul blurat al pozelor) comparabil cu lentilele clasice Hasseblad și  modul profesional Master Mode, gândit pentru a oferi performanțe coloristice similare cu camera foto Hasselblad X2D.

 

 

CINE E HASSELBLAD?

 

Întrebat, într-una dintre călătoriile sale prin lume, „dacă numele lui e la fel cu al camerei foto”, suedezul Victor Hasselblad a dat un răspuns intrat în istorie: „Eu SUNT camera foto.”

 

Victor Hasselblad s-a născut în 1906 într-o familie de antreprenori suedezi care activau în domeniul fotografiei, fiind distribuitorii brandului Kodak în Suedia la începutul secolului XX.

 

Îndrăgostit de mic copil de natură și de observarea păsărilor în mediul lor natural, micul Victor și-a dezvoltat în paralel pasiunea pentru fotografie ca un mod de a surprinde cele mai frumoase momente cu hobby-ul său.

 

De altfel, în 1935 avea să publice și o carte numită Flyttfågelstråk (Migrația păsărilor călătoare), cu multe imagini ale păsărilor în zbor, o raritate absolută la acea vreme.

 

La 18 ani, Victor a fost trimis să învețe despre industria foto și despre optică, pentru a prelua afacerea familiei, ceea ce a însemnat ani de ucenicie în Germania, Franța și Statele Unite, în fabrici de aparate foto, în laboratoare de developare foto și în magazine de aparatură fotografică.

 

Revenit în Suedia, și-a deschis un mic magazin fotografic, iar în 1941 a primit o solicitare din partea guvernului.

 

Guvernul suedez recuperase o cameră aeriană germană și își dorea să creeze o variantă autohtonă. Așa a luat naștere prima cameră aeriană militară suedeză, modelul HK-7, iar ulterior camerele „civile” care aveau să schimbe istoria fotografiei.

 

În 1948 apare modelul 1600F, prima cameră civilă cu un sistem modular, astfel încât fotografii să poată schimba lentilele, spatele de film și vizoarele.

 

Practic, Hasselblad a creat un sistem foto, nu un obiect fix: orice componentă putea fi înlocuită cu o alta, în funcție de nevoile de moment ale fotografului.

 

În 1960, când NASA căuta o cameră foto pentru misiunile Apollo, au ales Hasselblad, ceea ce a făcut modelul Hasselblad 500EL, creat special pentru NASA, să fie primul aparat foto folosit pe Lună, de către astronautul Neil Armstrong.

Găsiți și un reel despre experiența Hasseblad Centre, pe pagina mea de Instagram:

 

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Diana-Florina Cosmin (@finesocietycurator)

Un brand care trece de o sută de ani de existență nu e aproape niciodată doar despre performanță și strategie.

 

Brandurile care scriu istorie pe domeniile lor sunt cele care reușesc să își dezvolte un întreg sistem de gândire, bazat pe valori și principii cu care oamenii să rezoneze la interior și la exterior: atât cei din cadrul companiei, cât și cei care se regăsesc în brand și îi cumpără produsele.

 

Bang&Olufsen (B&O) este unul dintre brandurile iubite din interior și din afară, unde tehnologia de top este doar o parte a poveștii.

 

Vizita la sediul central din Struer, Danemarca, unde a început povestea acum fix 100 de ani, în 1925, mi-a reconfirmat jurnalistic, cu argumente obiective, ceea ce simțeam deja în postura de client al brandului.

Când mi-am cumpărat primele dispozitive B&O pentru casă, în 2009, ceea ce m-a atras nu a fost performanța tehnică – incontestabilă – ci faptul că se potriveau cu stilul și cu valorile mele: căutam niște obiecte high-tech pe care să îmi facă plăcere să le văd zilnic în casă în următorii 20+ ani și care să se regăsească în peisaj indiferent ce schimbări estetice ar mai suferi locul în acest interval.

 

Aceasta este, de fapt, chintesența stilului B&O, așa cum am înțeles-o în Danemarca, din interacțiunea directă cu designerii și inginerii brandului: performanța tehnică este miezul filosofiei de brand, dar straturile din jurul ei sunt la fel de importante: funcționalitate, eleganță în design, versatilitate și, unul esențial, durabilitate.

 

Povestea B&O a început cu Peter Bang and Svend Olufsen, doi danezi ambițioși dintr-un orășel mic care visau la un aparat de radio conectat direct la rețeaua electrică, fără baterii.

 

Ambițiile lor tehnice, împreună cu gustul estetic scandinav, au născut un brand legendar, căruia i-au împrumutat și din filosofia lor de viață și de performanță.

Deloc întâmplător, Peter și Svend sunt omniprezenți în sediu, prin mai multe fotografii alb-negru, iar ghida noastră prin sediul și fabrica B&O, Jette, a folosit o expresie care mi-a rămas în minte.

 

A spus că Peter și Svend ”ne stau pe umeri tuturor, le simțim greutatea zilnic”, o reamintire că acest brand trebuie să respecte spiritul și viziunea celor doi fondatori, nu să devină un brand impersonal, generic.

 

Știam că Bang&Olufsen are inclusiv propriul muzeu în Struer, localitatea în care a început povestea, dar și că există o comunitate de colecționari pasionați care vânează piese vintage, fiindcă obiectele brandului sunt considerate atemporale, „fără moarte”.

Când am ajuns în muzeul Struer, la 15 ani distanță, aparatele mele de acasă se aflau deja expuse, fiindcă din 2009 încoace unele au fost scoase din producție și sunt acum obiecte vintage cu poveste.

 

În același timp, se regăsesc și în programul Recreated Classics, prin care brandul B&O își răscumpără obiecte vintage de la proprietari, le recondiționează cu materiale moderne și le revinde colecționarilor pasionați.

 

Prin urmare, vizita la Struer a închis un cerc, pentru mine.

 

Ce m-a impresionat cel mai tare în cele trei zile de vizită în care am trecut prin toate departamentele, inclusiv prin fabrica în care sunt produse toate echipamentele, a fost însă exact acel sistem de valori despre care vorbeam mai sus.

 

Da, B&O are o secție ultra-high-tech de anodizare a aluminiului unde se fac performanțe tehnice extraordinare  și mă va urmări multă vreme procesul migălos prin care se fac găuri microscopice unei carcase de boxă pentru ca logo-ul B&O să se aprindă atunci când proprietarul se apropie de senzorul de proximitate.

La fel și modul în care produsele bespoke sunt gândite pentru clienții care își doresc ceva unicat, de exemplu o boxă într-o anumită nuanță de auriu sau poate un pick-up integral din aur.

 

Cel mai mult m-au impresionat, însă, atmosfera de lucru, cultura organizației și modul în care B&O lucrează cu oamenii.

1.B&O e despre oameni, nu doar despre tehnologie

 

Oamenii chiar sunt totul în povestea unui brand, dar puține sunt companiile care înțeleg acest lucru la nivel real, nu doar declarativ.

La intrarea în cartierul general B&O, un perete interminabil cu fotografii este primul lucru care atrage atenția: sunt fotografiile angajaților care au lucrat minimum 25 de ani în companie, însoțite de perioada în care au activat.

 

Nu apare nicăieri funcția, nu există nicio ierarhie, fiindcă toți angajații sunt considerați la fel de importanți: și directorul general, și doamna de la curățenie care a lucrat toată viața în companie.

 

Deși pare îndelungată perioada, 25 de ani nu este nicidecum un record: la vizita noastră în open-space-ul unde se află echipa B&O am fost întâmpinați de un ecran mare pe care, printre altele, se derulau și aniversările din acea săptămână, împreună cu numele angajaților aniversați.

 

Mi-au atras atenția patru evenimente festive: celebrarea a doi angajați care împlineau 25 de ani în companie și alte două celebrări, pentru doi angajați care bifau câte… 40 de ani la B&O.

 

Ca o anecdotă: co-fondatorul B&O, Svend Olufsen, nu se regăsește pe panoul imens de fotografii de la intrare, pentru că a murit subit înainte să împlinească 25 de ani în companie.

 

Mai exact a murit când avea doar 24 de ani în B&O și, tocmai în spiritul de egalitate pe care îl promovează brandul, nu s-a făcut o excepție nici măcar pentru el.

 

Foarte multe dintre inovațiile brandului au pornit tot de la ambiția unor oameni din echipă de a găsi soluții creative.

 

M-a impresionat discuția cu un inginer din zona de cercetare-dezvoltare care ne-a arătat un aparat improvizat de el, o riglă de mari dimensiuni, gradată prin mai multe crestături paralele, prin care a reușit să creeze un degradé coloristic pe suprafața de aluminiu, precum cel din colecția Beosound 2 Gradient Collection.

După mai bine de 100 de încercări, a găsit cea mai bună variantă de a temporiza procesul, iar la momentul vizitei noastre se amenaja o anexă a departamentului care să acomodeze un aparat în toată regula bazat pe improvizația inițială.

2. B&O e despre longevitate de design și tehnologie, simultan

 

Longevitatea este una dintre valorile B&O, pe care am regăsit-o în toate felurile în cadrul vizitei.

 

De la zona de arhivă și muzeu în care se află piesele vintage care au scris istorie până la zona de design și cercetare sau cea de Recreated Classics.

 

Concret, fiecare produs B&O e gândit să fie durabil și memorabil în același timp.

 

În procesul de naștere a unui produs nou, designerii, inginerii și acusticienii lucrează împreună de la început, în ceea ce ne-a fost descris ca un friendly fight: designerii își apără ideile estetice, inginerii găsesc moduri de a acomoda partea tehnică, iar acusticienii militează pentru acuratețea sunetului.

Așa cum ni s-a explicat, în acest fel nicio parte nu poate da vina pe cealaltă: ”În multe companii există acest tipar de lucru în care un designer vine cu o idee nebunească și toate departamentele dau apoi vina pe el pentru dificultățile lor de a acomoda designul cu partea tehnică. La noi, toți lucrează împreună din start și responsabilitatea e comună. Nu poți să-i spui designerului că a avut o idee prea îndrăzneață, fiindcă ai fost lângă el când a propus-o și ai fost de acord că e fezabilă tehnic.”

Acuratețea sunetului este esențială în produsele B&O, iar Geoff Martin, Tonmeister B&O, ne-a exemplificat acest lucru în celebra Listening Room din sediul B&O: cutia de 25 de tone închisă într-o altă cutie de 25 de tone, pe arcuri, unde el evaluează performanțele acustice ale tuturor produselor B&O.

 

În stilul lui savuros, caracterizat de un umor sec care a făcut deliciul vizitei, Geoff – canadian de origine – ne-a relatat perfect acuratețea sunetului B&O față de cel dintr-o sală de concert: ”Dacă urăști din tot sufletul vioara, vrem s-o urăști cel puțin la fel de tare când o auzi în boxele noastre”.

 

O parte esențială a designului – care ridică provocări inginerilor dar face parte din ADN-ul brandului – este capacitatea dispozitivelor de a fi menținute pe o perioadă lungă de timp, inclusiv cele de mici dimensiuni, precum boxele portabile.

 

Pentru asta, partea de circuite este gândită – în arhitectura produsului – ca al doilea „strat” astfel încât atunci când apare o nouă tehnologie sau e nevoie de mentenanța unui produs, accesul să fie rapid și să nu necesite demontarea întregului aparat.

 

Longevitatea tehnică este completată de longevitatea designului: stilul B&O este atemporal și, chiar dacă unele obiecte sunt scoase din producție și înlocuite de altele, ele nu sunt niciodată „depășite”.

 

Devin vintage și obiecte de colecție.

 

Un exemplu este sistemul Beosound 9000, pe care îl am și eu, și care a fost gândit în anii ’90 pentru a pune în valoare CD-ul, un element până atunci ignorat și „ascuns” în interiorul combinelor muzicale.

 

Chiar dacă, în epoca streaming-ului, modelul a fost scos din producție, designul lui este la fel de actual, iar cererea din partea colecționarilor a dus la resuscitarea lui contemporană sub forma unor piese vintage recondiționate, în cadrul Recreated Classics.

 

3. Sustenabilitate high-tech

 

Recreated Classics a fost modul B&O de a aniversa 95 de ani, în 2020: în locul lansării unor produse noi, compania s-a gândit să cumpere 95 de pick-up-uri B&O vintage și să le recondiționeze sub forma unor piese unicat, tocmai pentru a celebra longevitatea și durabilitatea brandului.

 

Cele 95 de pick-up-uri recondițonate s-au vândut, la momentul respectiv, în doar câteva secunde, semn că designul B&O chiar nu cunoaște granițe temporale.

 

Datorită succesului acestui proiect ce se dorea a fi punctual, Bang&Olufsen decis să-l continue, exclusiv la cerere, pentru colecționarii pasionați: brandul cumpără în continuare obiecte vintage cu semnătura B&O, le recondiționează cu migală și le vinde colecționarilor pasionați.

 

Ca o acoladă care unește partea umană și longevitatea produselor, pe parcursul vizitei noastre am întâlnit un tehnician senior care recondiționa un pick-up vintage, solicitat de un colecționar, în continuarea programului Recreated Classics.

 

Domnul respectiv ne-a povestit cum s-a angajat la B&O chiar în perioada în care acel model era lansat, în anii 70, și cum a fost primul proiect la care a lucrat, în calitate de ucenic.

 

Acum, la peste 40 de ani distanță, a ajuns să lucreze la recondiționarea acelui model de pick-up, ca piesă vintage și colecționabilă.

4. Spirit danez

 

Spiritul danez se regăsește în fiecare element din povestea și procesul de producție B&O, de la simțul estetic minimalist-atemporal până la aplecarea spre funcționalitate.

 

”Nu vrem să le spunem noi oamenilor cum ar trebui să se raporteze la tehnologie, vrem să vedem cum au ei nevoie să o folosească și să pornim de acolo”, a punctat un designer B&O, sintetizând exact ceea ce am simțit eu din prima clipă, în postura de client: că nu e un design care să mă copleșească și care să devină plictisitor sau anacronic, ci sunt piese care să-și găsească locul în viața mea indiferent cum se va schimba ea pe parcurs.

 

Brandul nu este doar „Made in Denmark”, ci este adânc înrădăcinat în comunitatea din Struer, încă de la începuturile lui.

 

În 1945, când fabrica din Struer a fost aruncată în aer într-o noapte de ocupația germană (printre altele și fiindcă B&O realiza dispozitive care să ajute Rezistența), toți locuitorii din Struer au venit să ajute la curățarea spațiului și la reconstrucție, iar activitatea s-a reluat după numai o lună.

 

E o solidaritate care a rămas esențială în istoria companiei și care se regăsește și în prezent în mândria cu care danezii din Struer se raportează la moștenirea lor.

 

În plus, pasiunea oamenilor aflați în câmpul gravitațional al B&O este atât de mare încât devine un veritabil lifestyle.

 

Un exemplu: am vizitat reprezentanța Bang&Olufsen deschisă de Kenneth Lauridsen, un partener al brandului care a început în postura de angajat, acum 30 de ani.

 

În 2014, Lauridsen și-a deschis, ca partener B&O, propriul showroom Bang&Olufsen, pe care l-a conceput și l-a construit de la zero… sub forma unei boxe B&O Beolit 15, după cum se vede în imaginile de mai jos.

Și două anecdote

Sunt multe povești frumoase în istoria B&O, dar cele care mi-au rămas în minte, ca o lecție de creativitate, sunt legate de esența designului atemporal.

 

Logo-ul iconic B&O folosit și în zilele noastre a fost creat, în 1932, de un băiat danez de 16 ani și a costat 10 coroane daneze, echivalentul a 1,34 euro în banii din zilele noastre.

 

Câțiva ani mai târziu, în 1937, Holger Krogh crea deschizătorul de sticle B&O, contra sumei de 50 de coroane daneze, echivalentul a aproape 7 euro în banii de astăzi.

 

Deschizătorul de sticle B&O, care transpune practic logo-ul brandului sub forma unui obiect funcțional, nu este doar un obiect de design iubit în întreaga lume, ci este, oficial, cel mai furat obiect din categoria lui, în Danemarca.

Cultura cafelei vieneze este strâns legată de cultura balurilor, iar împreună reprezintă o parte integrantă din lifestyle-ul unui oraș în care istoria nu se povestește, ci se trăiește.

 

La Viena, tradițiile s-au transformat în ritualuri de zi cu zi, iar cultura și istoria pot fi revizitate pe viu în sezonul balurilor, din noiembrie până în martie.

 

Dacă pentru restul lumii noțiunea de bal e încărcată de magia poveștilor copilăriei, undeva la granița dintre realitate și fantezie, Viena oferă în fiecare an peste 450 de ocazii contemporane de a te simți prinț sau prințesă, cu tot cu decorul, ținuta și atmosfera de poveste.

 

Și, spre deosebire de poveștile copilăriei, unde doar fețele regale aveau acces la palat, balurile contemporane se adresează lumii întregi, prin achiziția unui bilet și respectarea protocolului strict care ține în viață povestea: obligatoriu rochii de bal care ating pământul, pentru doamne, și smoking sau frac pentru domni (fără cravate, doar papioane!).

 

Fără alte excepții posibile.

 

La fel ca în povestea cu pantoful Cenușăresei, dacă ținuta nu se potrivește cu codul vestimentar, participantul – oricine ar fi el – este întors din drum de la intrare și trimis să se schimbe sau să-și ajusteze ținuta la una dintre stațiile de lucru disponibile în acest sens.

 

De exemplu, pentru doamne există inclusiv posibilitatea de li se coase o bucată de material de rochie, care să aducă lungimea ținutei la cea adecvată, la nivelul podelei.

 

Tot acest protocol are un sens și o însemnătate clară: magia balurilor este ținută în viață de faptul că invitați din toate domeniile, de la fețe regale până la oameni obișnuiți, își pregătesc ținutele de gală și plonjează pentru o seară într-o atmosferă de istorie și poveste în același timp.

 

Balurile vieneze se organizează neîntrerupt din 1814 încoace, iar dacă la începuturi reprezentau modul aristocrației de a-și recăpăta pofta de viață după războaiele napoleonice, în prezent ele sunt mod spectaculos de a ține vii istoria, cultura și tradițiile austriece.

Și, în cazul Kafeesieder Ball – Balul Cafegiilor – evenimentul este un mod de a aduce împreună oamenii care țin în viață cultura cafelei și a cafenelelor vieneze, parte indestructibilă din brandul de țară al Austriei.

 

Am spus cultura cafenelelor – Kaffeehauskultur – fiindcă vienezii au luat un tabiet și i-au creat contextul și atmosfera: dincolo de cafeaua bună din ceașcă, ceea ce cafenelele vieneze oferă este o combinație de experiență contemporană și tradiție.

 

Sau, așa cum spune o zicală locală, „cafeneaua este locul în care se consumă timp și atmosferă, dar la final doar cafeaua se regăsește pe nota de plată”.

 

Partenerul principal din domeniul cafelei este Julius Meinl, povestea de familie ajunsă la a cincea generație și reprezentată de Christina Meinl, Managing Partner.

 

Experiența mea legată de Christina Meinl a fost cu adevărat atipică și o voi povesti fiindcă descrie cu fidelitate spiritul persoanei și, implicit, al brandului.

 

În seara sosirii noastre în Viena, brandul a organizat o masă informală pentru jurnaliștii invitați și pentru echipa Julius Meinl din Austria și din România.

 

Centrată în jurul unei degustări de cafea și de preparate culinare bazate pe cafea, seara a semănat mai mult cu o cină între prieteni, motiv pentru care toate persoanele s-au prezentat pe numele mic și s-au comportat ca și cum ne-am fi știut dintotdeauna.

 

Extrem de animată, cina s-a prelungit până târziu în noapte, iar la interviul programat pentru a doua zi m-am dus plină de curiozitatea de a o cunoaște pe moștenitoarea imperiului, femeia aflată în spatele unei culturi organizaționale atât de calde și de cordiale.

 

Surpriză: Christina Meinl era nimeni alta decât ”Christina”, femeia cu păr creț rebel care stătuse lângă mine la cină și cu care vorbisem îndelung despre cafea, viață, geopolitică și arta de a-ți ține dulapul în ordine.

 

Atât eu cât și ceilalți jurnaliști și creatori de conținut de la masă plecasem de la cină convinși că interlocutoarea noastră se ocupă de un departament din companie și că lucrează de mulți ani cu Julius Meinl, dar nicidecum că este însăși continuatoarea dinastiei.

 

Mi s-a părut o anecdotă esențială și relevantă pentru Christina și companie, fiindcă această normalitate de a fi, pur și simplu, caracterizează atât compania și oamenii ei, cât și cultura balurilor despre care povestesc în articol.

 

„De multe ori, prietenii din alte țări îmi spun că noi, austriecii, chiar ne trăim cultura și istoria, nu doar ne uităm la ea într-o vitrină de muzeu. Și într-un fel așa este, fiindcă e un stil de viață. Chiar dacă ținutele nu sunt ceva ce ai purta în viața de zi cu zi, restul experienței și ideea de socializare și de conectare sunt cât se poate de actuale”, îmi povestește Christina, la interviul nostru.

 

”Și mai e un lucru: la balurile vieneze nu mergi ca să mănânci, mergi ca să dansezi! Mănânci acasă și, chiar dacă poți comanda diferite preparate pe parcursul serii, balul nu e niciodată despre mâncare, ci despre a te distra și a socializa”.

 

Protocoalele de bal sunt neschimbate de secole, iar singura parte modernă a poveștii se leagă de oportunitățile de divertisment pentru oaspeți: chiar dacă seara este deschisă cu vals și cu coregrafii atent elaborate, fiecare își poate găsi ulterior locul în care se simte cel mai bine.

 

La Kafeesieder Ball, de exemplu, sala centrală din Palatul Hofburg este rezervată muzicii clasice, în timp ce restul încăperilor au propriile orchestre sau DJ cu alte genuri muzicale, de la jazz până la disco sau pop.

 

Tot farmecul, de altfel, este să te plimbi prin toate camerele și să te bucuri de cât mai multe experiențe, ceea ce și face majoritatea oaspeților.

Aceleași persoane care valsau pe Strauss trec imediat în atmosfera de ABBA sau de hituri contemporane, totul sub semnul distracției și al socializării.

 

Probabil cele mai mari emoții le au debutanții, tinerii cu vârste cuprinse între 17 și 24 de ani care își fac intrarea în societate la bal, pregătind coregrafii elaborate de vals, cadril și nu numai.

 

„Balurile fac parte din cultura noastră, așa că luăm lecții de dans de mici, iar apoi de la 15 ani încolo începi să-ți pregătești debutul la bal, însă trebuie mai întâi să treci de selecția strictă a profesorilor. Până nu dansezi bine și nu ții pasul, nu ești acceptat ca debutant(ă)”, îmi povestește Christina.

 

E un ritual de trecere înspre maturitate care face parte din valorile vieneze, o noțiune care revine tot timpul în discuția mea cu Christina Meinl: valori.

 

Însăși poziția ei în companie, ca a cincea generație într-o dinastie a cafelei, se leagă de tot de valori și principii: „În această lume aflată în profundă dezordine, cred că afacerile de familie încă mai păstrează un set de valori autentice. Orice altceva se adaptează timpurilor, mai puțin valorile, ele trebuie să rămână neschimbate”.

 

„Și, chiar dacă suntem foarte mândri de istoria noastră”, continuă Christina, „există o expresie austriacă după care eu mă ghidez: viața nu e făcută ca să te închini la cenușă, e făcută ca să dai focul mai departe. Julius Meinl a rezistat pentru că am încercat mereu să inovăm, să fim relevanți și flexibili, dar în același timp să rămânem fideli sistemului nostru de valori”.

 

În cazul Christinei, îmi e clar că acel sistem de valori determină inclusiv firescul ei, precum și faptul că – la finalul interviului nostru – îmi spune că se bucură mereu să cunoască alte femei cu părul creț și rebel care-și asumă această identitate.

 

”O singură dată mi-am îndreptat părul pentru un bal fiindcă mi s-a spus că s-ar potrivi mai bine cu rochia. CEO-ul nostru, domnul Löffler, a trecut pe lângă mine și nu m-a recunoscut și nici eu nu mă simțeam eu însămi. Așa că n-am mai făcut-o niciodată”, râde ea.

 

Adaptarea la vremuri ține tot de sistemul de valori, fiindcă accentul tot mai mare pe sustenabilitate din ultimii ani nu a făcut decât să confirme o direcție clară pentru companie.

 

Tocmai de asta Marcel Löffler, CEO-ul Julius Meinl și omul responsabil cu echilibristica dintre povestea și valorile brandului și strategia de business, crede în sustenabilitate ca necesitate în primul rând: „Da, pentru oameni contează tot mai mult modul în care a fost obținută cafeaua, calitatea vieții fermierilor, amprenta de carbon, însă e și o chestiune de necesitate: dacă nu avem grijă de oameni, de climă, de planetă, nu va mai exista cafea peste 50 de ani de acum încolo, deci depinde de toți cei din industrie să asigure longevitatea acestui produs extraordinar”.

 

Cultura cafelei, a balurilor și a oamenilor care se întâlnesc pentru o noapte de dans și socializare chiar sunt legate indisolubil unele de altele: acea conexiune autentică dintre oameni care lucrează împreună și își găsesc valori și puncte comune.

Mai ales că lumea cafelei este una eminamente concretă: lucrezi cu materii prime venite din diferite colțuri de lume, le prelucrezi cu amprenta stilului tău și apoi trebuie să dai poveștile lor mai departe.

 

M-a emoționat o poveste spusă de Christina despre o călătorie la furnizorii de cafea din Honduras, unde Julius Meinl a organizat un mic atelier despre prepararea cafelei pentru fermieri și familiile lor, fiindcă aceștia nu știau unde ajunge efectiv produsul lor și în ce se transformă.

 

„Nu e niciodată doar un business în care vinzi ceva și primești altceva, iar acești oameni – care au un stil tradițional de a consuma cafeaua, total diferit de al nostru – voiau să înțeleagă sensul a ceea ce fac, să vadă unde ajunge munca lor”, punctează Christina. ”Și asta mi s-a părut minunat”.

Spre deosebire de povești, unde vraja se stinge după miezul nopții, balurile vieneze durează până după ora patru dimineața, iar de la ora cinci începe ritualul matinal: oaspeții se îndreaptă spre cafenelele istorice, precum Cafe Lindtmann, pentru a lua cafeaua de dimineață sau a mânca un mic dejun copios după o noapte de dans.

 

Și, de acolo, către viața de zi cu zi, și către următoarea programare în carnețelul de bal.

Dolce&Gabbana este, probabil, unul dintre cele mai neînțelese branduri din lumea modei.

 

Deși toată lumea îl cunoaște și aproape oricine a avut vreo minimă tangență cu lumea modei are cel puțin o referință legată de emblematicul simbol D&G, imaginile asociate brandului în mentalul colectiv sunt sărace și adesea superficiale.

 

Se rezumă, de cele mai multe ori, la faimoasele tricouri cu logo și curele cu pafta D&G, din anii 2000, perioada în care Domenico Dolce și Stefano Gabbana făceau furori cu brandul lor mai accesibil, linia D&G.

 

Succesul fulminant al obiectelor personalizate cu D și G a fost atât de mare, încât în 2011 cei doi designeri au luat decizia strategică de a renunța la profitabilul brand secundar pentru a-și salva numele și semnătura estetică.

 

D&G a murit, a rămas brandul principal Dolce&Gabbana, iar cei doi au început să se concentreze activ pe promovarea moștenirii culturale de la care au pornit: Sicilia și meșteșugurile ei.

Broderiile elaborate, imprimeurile colorate tipic siciliene și munca artizanilor italieni din tată-n fiu au devenit centrul poveștilor Dolce&Gabbana, consacrând un maximalism autentic și efervescent.

 

Chiar dacă sunt o minimalistă, iar Dolce&Gabbana reprezintă opusul absolut al stilului meu, este imposibil să nu apreciezi bogăția de referințe din spatele fiecărui obiect și migala artistică cu care este construită fiecare piesă vestimentară.

 

 

Tocmai de asta mi-am și dorit să vizitez expoziția Dolce&Gabbana la Palazzo Reale din Milano, o celebrare spectaculoasă a istoriei de aproape 40 de ani a brandului.

 

În interioarele palatului, Domenico și Stefano au creat un întreg univers, culminând cu pereții care au fost acoperiți cu picturi de Anh Duong înfățișând-o pe artistă îmbrăcată în cele mai reprezentative ținute din istoria brandului Dolce&Gabbana.

 

Seria de autoportrete a fost creată între 2012 și 2024 și adună o serie întreagă de ținute iconice din zona de Alta Moda și Alta Gioelleria (Haute Couture și Haute Joaillerie) Dolce&Gabbana, purtate de artistă în orașe italiene reprezentative pentru brand, precum Portofino, Taormina, Capri, Agrigento, Siracuza sau Apulia.

Laitmotivul expoziției s-ar putea numi „fatto-a-mano” – handmade – și este o odă adusă tuturor artizanilor italieni care contribuie prin cunoștințele lor ultra-specializate la realizarea colecțiilor brandului.

 

De fapt, expoziția este gândită ca un echivalent al Grand Tour-ului pe care tinerii aristocrați europeni îl făceau pe continent între secolele XVII și XIX, mai ales prin Italia, pentru a înțelege mai bine lumea și frumusețile acesteia.

 

Hainele create de-a lungul vremii de către Domenico Dolce și Stefano Gabbana te trec, încăpere cu încăpere, prin meșteșugurile și cultura italiană: de la broderiile și aplicațiile care înfățișează modele florentine la stucaturile și modelele în relief specifice palatelor baroce ori la veșmintele religioase din procesiunile stradale napoletane.

Totul este bogat ornamentat, lucrat în cel mai mic amănunt, un strat peste strat de istorie și simbolism.

 

Fiecare încăpere este dedicată unui anumit cod estetic al casei sau unei referințe fundamentale pentru stilul Dolce&Gabbana.

 

De exemplu, există o cameră specială dedicată filmului „Ghepardul”, de Luchino Visconti, pelicula-cult pentru Domenico Dolce și Stefano Gabbana.

 

Filmul portretizează nostalgia vechii aristocrații siciliene – reprezentată de Don Fabrizio, Prinț al Salinei – pentru „lumea veche”, aflată pe cale de dispariție în fața unei societăți noi, egalitariste, reprezentate de Don Calogero, un exponent al clasei de mijloc trecut printr-un proces de recentă îmbogățire.

 

Cele două lumi se îmbină în filmul lui Visconti, iar Domenico și Stefano au fost inspirați de scena balului, în care Alain Delon și Burt Lancaster dansează cu Claudia Cardinale.

 

Încăperea dedicată filmului are încastrate în pereți ecrane pe care rulează, în buclă, această scenă memorabilă din istoria cinematografiei, în timp ce în mijloc tronează o rochie spectaculoasă imprimată cu imaginea gheparzilor care străjuiesc intrarea la Palazzo Gangi din Palermo.

 

„Inima sacră” a catolicismului italian este un motiv omniprezent în creațiile brandului și are la rândul său un spațiu dedicat în care broderiile și dantelăriile monahale devin pretext de modă și expresie stilistică.

 

De altfel toate spațiile gândite în cadrul expoziției au o doză de spectacol și de teatralitate pură, fiind îmbogățite de elemente de decor în același spirit maximalist: candelabre din cristal de Murano, balustrade din fier forjat, sculpturi în lemn și, la celălalt capăt al spectrului, proiecții digitale înfățișând capodopere ale artei italiene.

Printre ornamentele și bogăția de detalii din colecție se remarcă, monocromatic, rochiile negre, reprezentative pentru stilul Dolce&Gabbana.

 

 

Negrul este culoarea purtată cel mai des de femeile din clasa de mijloc din Italia, este și culoarea vălurilor purtate de femeile venețiene, dar totodată și ținuta emblematică a unui personaj emblematic al cinema-ul italian neorealist: văduva siciliană.

 

Expoziția este completată de o încăpere care reconstituie fidel atmosfera din atelierele  Alta Moda din Milano ale brandului, acolo unde iau naștere siluetele și tiparele iconice Dolce&Gabbana și unde aproape 120 de artizani își pun amprenta pe toate piesele casei.

 

Totodată, nici zona de bijuterie și orologerie nu este ignorată, expoziția având multiple încăperi dedicată unicatelor prețioase: piese într-un singur exemplar, din metale și pietre prețioase, care pun în valoare tradițiile bijutierilor și orfevrierilor italieni.