Spațiul Teatrului de Artă București este un loc în care se pun în scenă povești, dar care este el însuși un mozaic de istorii care nu seamănă două câte două.

Inițial parte din domeniul unei case boierești de pe strada Sf.Ștefan, a fost câștigat la poker de un avocat în anii 50, iar în perioada comunistă a devenit școală de reconversie profesională, garaj și depozit pentru jocul „Nu te supăra, frate” (George a găsit multe elemente ale acestui joc în podul clădirii și a mers pe firul istoric, n.red).

 

După Revoluție, a devenit fabrica unde se realizau pantofii Gregorio Rizo, un nume rămas încă în mentalul colectiv, iar în 2010, când George Constantinescu a preluat spațiul împreună cu o parteneră, Delia Pavel, clădirea se afla la stadiul de ruină.

Câți dintre spectatorii Teatrului de Artă s-ar gândi că sala a fost construită chiar de oamenii pe care-i aplaudă pe scenă, în fiecare seară?

Între preluarea spațiului și deschiderea efectivă din 2012, George a învățat să sudeze și să facă toate muncile pe care în mod normal le-ar face o întreagă echipă specializată în construcții.

Scaunele roșii, deja emblematice pentru Teatrul de Artă, au fost o donație de la Teatrul Mic – condus la acea vreme de Florin Călinescu și care se afla în plin proces de renovare a sălii din Sărindar – doar că George a trebuit să le ia pe toate 320, să-și păstreze 90 – cât avea nevoie – iar restul să le distribuie, tot ca donație, pe la alte teatre din țară.

”Oricum, dacă nu era această bunăvoință din partea lui Florin Călinescu, nu aveam cum să ne permitem niște scaune atât de frumoase, la acel moment”, recunoaște el.

 

Stătea noaptea și suda scaune, iar un prieten care făcuse un curs de sudură venea dimineața și îi făcea controlul tehnic de calitate: „Când lovea în ele și vedeam cum zboară câte un picior de la scaun, fiindcă nu-l sudasem bine, mă îngrozeam că trebuie să iau totul de la început”

A fost o haiducie plină de pasiune și poate și de asta Teatrul de Artă e un loc cu o comunitate foarte atașată și fidelă, care simte energia bună a locului și sufletul oamenilor care l-au făcut la propriu, nu doar ca repertoriu și viziune artistică.

Pe lângă teatrul propriu zis, există și o școală pentru amatori pasionați – Școala Teatrul de Artă București – destinată copiilor și adulților care vor să învețe tehnici de actorie care să-i ajute în viața personală și profesională.

Într-o lume tot mai tehnologizată, umanitatea actului artistic rămâne unul dintre cele mai oneste repere de dezvoltare personală: să înveți instrumente și trucuri utile pentru viață de la oameni care simt și trăiesc zilnic pe o scenă, în fața lumii întregi.

 

ARTA ACTORULUI DE TEATRU

Clădirea din strada Sf.Ștefan se numește „Teatrul de Artă” fiindcă aceasta a fost din prima clipă viziunea celor doi fondatori.

Fiecare loc trebuie să aibă o identitate clară și să îndeplinească un rol într-o industrie deja-existentă, ori pentru teatrul imaginat de George și Delia esența misiunii o reprezenta arta actorului: cum să pui mai bine în valoare un interpret, montând spectacole care să aibă sens pentru public.

„Nu cred că actorul este doar un instrument, eu cred că este un creator. Și mai ales în zilele noastre, când empatia este în scădere în societate, actorul are și o responsabilitate de a trezi niște lucruri în oameni”.

Spațiul Teatrului de Artă e suficient de mare cât să aibă impact spectacolele, dar îndeajuns de mic încât actorul să fie complet expus spectatorilor.

 

„Nu ai cum să mimezi sau să fii contrafăcut când ești atât de aproape de public”, crede el. A căutat expres această expunere completă, parțial și dintr-o serie de frustrări adunate după terminarea facultății. „E o realitate că au existat și probabil există actori care fac această meserie ca la normă: sunt angajați, vin, își spun replicile în timp ce se gândesc la altceva, termină și pleacă”.

George are un mix de idealism și realism care l-au ajutat să reziste și să crească Teatrul de Artă, pentru că entuziasmul independenței nu e suficient.

Face calcule în minte despre ritmul în care România scoate actori pe bandă rulantă, în condițiile în care dinamica teatrelor nu ține pasul: „La câți absolvenți de teatru ies anual, tehnic fiecare teatru de stat din România ar trebui să angajeze câte doi din fiecare promoție, ceea ce înseamnă că în zece ani ar ajunge să aibă practic încă o trupă în plus. Unde să joace și ei, și cei care sunt deja în trupă?”.

 

Orice discuție cu George devine o trecere în revistă de referințe teatrale, episoade de viață și idei care îl străbat de mai multe ori pe minut, cu un entuziasm care doar s-a potențat în ultimii 15 ani de când a fondat Teatrul de Artă.

Nimic nu se compară cu libertatea de a alege ce montezi și ce joci, de a-ți crea singur oportunitățile în loc să aștepți ca alții să ți le propună.

Glumim împreună despre ce spectacol s-ar potrivi cel mai bine vremurilor noastre și George se gândește la comedia neagră a lui Bertold Brecht, „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”, a cărei acțiune se petrece în Germania nazistă, dar e o parabolă mai actuală ca oricând.

În 1963, chiar Ștefan Iordache debutase cu acest rol pe scena Studioului Casandra.

 

GUSTUL LIBERTĂȚII

Pentru că s-a susținut singur în facultate, la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, George a făcut tot felul de activități, de la vândut cartele până la impresiariat, realizare de butaforii și lipit de afișe („Tehnic, eram lipitor de afișe și abia apoi impresar”, glumește el).

După primii ani petrecuți în teatrul de stat, a început să se gândească tot mai des la un mod de a-și face singur destinul artistic, pentru că avusese timp să vadă și plusurile, și minusurile sistemului.

A cunoscut actori care i-au influențat parcursul profesional și care i-au devenit prieteni, dar în același timp a avut ocazia să observe cu luciditate nemulțumirile și frustrările artistice din instituțiile clasice.

”Nu mi-am dorit să ajung un actor care iese seara cu colegii la bar și se plânge mereu de același lucru: de regizori și de faptul că nu este distribuit în roluri”, sintetizează el. „Da, îmi doream să fac niște spectacole pe care le aveam în cap, dar totul a pornit de la ceea ce observam că se întâmplă în barul acela”.

Actorii și regizorii care fac parte din comunitatea Teatrului de Artă pun, de fiecare dată, mult din ei în relația cu teatrul, de la texte personale precum one woman show-ul ”Fetița din debara” de Oana Jindiceanu și one-man-show-ul „Romanian Psycho” al lui Florin Piersic Jr până la povești atemporale precum „Fata din Curcubeu”, ”Peștele balon” sau „Șase lecții de dans în șase săptămâni”, acesta din urmă fiind un spectacol în care realismul se întretaie cu un fel de duioșie de care publicul are nevoie în aceste vremuri.

 

Regretatul regizor Bogdan Budeș, care s-a stins subit în 2024, a pus în scenă câteva texte dure, dar extrem de actuale, precum „Dureri fantomă” (laureat cu Marele Premiu la Festivalul Internațional de Dramaturgie Contemporană Kolyada-Plays și pentru care George a primit și două premii de interpretare) și „American Buffalo” (un text american ireverențios din anii 70 care are o extraordinară contemporaneitate), dar și ”Oleanna” (despre granițele blurate ale relației profesor-elev) sau comedia dulce-amară „Și veni bărbatul la femeie”, despre viața luată de la început la 40 de ani.

Pentru 2025, pe listă se află o combinație de spectacole din mai multe registre, inclusiv unele care să zgândăre pojghița lucrurilor pe care le considerăm normale și acceptabile.

Prima premieră a anului a fost Cavalerul Inexistent, o dramatizare infidelă a romanului omonim de Italo Calvino, o combinație de commedia dell’arte și aventură retrofuture medievală.

Din discuția noastră, mi-a aprins imaginația și o viitoare montare autohtonă după „Babylon Heights” de Irvine Welsh (autorul „Trainspotting”), despre soarta dramatică a unor protagoniști din prima ecranizare a romanului clasic „Vrăjitorul din Oz”.

”Vrăjitorul din Oz a fost prima mare producție de la Hollywood, în 1939, iar pentru figurație au fost aduși inclusiv pitici care să interpreteze personaje din lumea magică a lui Oz. Ei au fost cazați într-un hotel în care s-au întâmplat tot felul de nenorociri, cea mai mare fiind că unul dintre pitici s-a spânzurat. Nu s-a vorbit despre asta, iar spectacolul reface povestea adevărată din spatele filmului”, explică George.

”Va fi controversat când va ieși, pentru că e o poveste dură, dar este viață adevărată, până la urmă”.