Despre tot ce-i fin și fain

Mi-a luat 30 de ani ca să am încredere deplină în corpul meu

By 7 decembrie, 2020Myself
read time 10 min
 
7 decembrie, 2020

Mi-a luat 30 de ani ca să am încredere deplină în corpul meu

Anul ăsta m-a pus la grea încercare cu multe lucruri, dar mi-a făcut și un cadou nesperat. O viziune nouă despre corpul meu și ceea ce poate el, datorită rutinei de Pilates și Stretching.

by

Nu am avut întotdeauna o relație extraordinară cu corpul meu.

 

M-am purtat cu el ca o mamă cârcotașă care-și subestimează copilul: „Lasă mamă, tu nu poți mai mult, dar e în regulă, te iubește mama așa cum ești”, „Atâta poți și tu, lasă că nu-i nimic…”.

 

Am știut dintotdeauna de unde mi se trage acest discurs interior, dar m-am obișnuit cu el atât de mult încât a devenit a doua mea natură. Și, de la un punct încolo n-am mai știut să sparg placa care-mi scârțâia aceleași neadevăruri.

 

Vedeți voi, în școala generală eram o catastrofă la orele de sport. Atunci a început totul. 

 

Inițial am crezut că profilul meu genetic este unul deficitar, fiind un pic mai plinuță la acea vreme, dar privind acum retrospectiv realizez că problema era cu totul alta și era banal de simplă.

 

Eram doar… foarte mioapă.

 

Cu ochelari îmi era aproape imposibil să joc baschet sau handbal, fiindcă mereu îmi alunecau de pe ochi, iar rama îmi afecta vederea periferică.

 

Ochelarii mă încetineau și mă făceau să mă simt cel mai prost jucător de pe teren, ceea ce și eram. 

 

Așa că încercam să joc fără ochelari, iar cu dioptriile de -3 spre -4 pe care le aveam pe atunci, aveam noroc dacă vedeam pe unde zboară mingea. Și din nou mă simțeam cel mai prost jucător.

 

Odată înregistrat mental faptul că eu sunt o loază la sport, am devenit tot mai crispată și mai stresată de orele de sport, iar profesoara mea de atunci nu doar că nu m-a ajutat în vreun fel, dar a fost cauza principală a tuturor credințelor mele limitative legate de mișcare.

 

Doamna profesoară era „femeia-bărbat”, un zbir cu mușchi tonifiați și pedagogie zero.

 

Mai precis o fostă gimnastă de performanță care adora să mă umilească în fața colegilor: „Cosmin, uite ce fac eu, la 40 de ani ai mei, și tu la opt ani ești ca un pietroi”, îmi spunea ea, râzând, în timp ce stătea în mâini în sala de sport. 

 

Vă dați seama cât de motivaționale erau asemenea demonstrații, mai ales când toți colegii râdeau de mine la unison cu ea.

 

Aceste episoade nu au avut loc o dată sau de două ori, ci la fiecare oră de sport, de trei ori pe săptămână minimum, timp de doi ani.

 

Până când, recunosc, i-am rugat pe ai mei să mă scutească de sport, fiindcă ajunsesem să am atacuri de panică înaintea orelor.

 

Da, primele atacuri de panică din viața mea le-am avut în copilărie, din cauza orelor de sport. Ironic și trist.

 

Din acel moment, am fugit de sport timp de 20 de ani și mi-am asumat asta ca pe un titlu de glorie. Am îmbrățișat faptul că eram o fată deșteaptă și, ca toți copiii deștepți, trebuia să am un punct slab. Acel punct fiind corpul. 

 

”Cel mai tonifiat mușchi din corpul meu e creierul” era gluma mea preferată, dar și adevărul. Nu aveam tonus muscular, dar eram slabă, suficient cât să consider că pot trăi și fără sport. În fond, de ce să te chinuiești cu ceva la care nu ești bun deloc?

 

Pe la 27 de ani m-am apucat de sport în „dușmănie”, ca să-mi dovedesc că se poate și am dat-o fix în extrema cealaltă: bootcamp-uri militărești, antrenamente zilnice, alergat, Kangoo-jumps, Zumba, HIIT, de toate.

 

Totuși, nici chiar acest volum imens de efort nu m-a ajutat să fac pace cu viziunea mea limitativă despre corpul meu. 

 

Din contră, de aici venea și atitudinea mea extremă: aveam impresia că un corp atât de rigid ca al meu nu poate să atingă o minimă performanță decât fiind biciuit. Cu tras de fiare, chinuială, antrenamente zilnice.

 

Dacă restul oamenilor puteau cu două ore pe săptămână, eu aveam nevoie de zece. Doar eram un antitalent la sport, nu?

 

Din mama care-și subestimează copilul, am ajuns mama care-l abuzează, silindu-l să facă mai mult decât poate.

 

Chiar la începutul pandemiei, am scris un articol numit „Sunt recunoscătoare corpului meu, așa cum este el”, care a însemnat un prim sol de pace pentru relația noastră.

 

În lockdown, având un pic mai mult timp să mă gândesc și să analizez, am făcut bilanțul ultimilor ani și am înțeles că ar trebui să fiu mândră de cât a „dus” corpul meu, în ciuda afecțiunilor, a intoleranțelor, a alergiilor, a stilului meu sălbatic de a munci, a nopților nedormite și a tuturor lucrurilor care i s-au întâmplat.

 

Tocmai de asta, la câteva luni după ridicarea stării de urgență, m-am apucat de Pilates și de Stretching.

 

Două discipline pe care, pe vremurile mele de sport extrem, le consideram un fel de încălzire. „Your Workout is My Warm-Up” era tricoul meu favorit de sală pe-atunci.

 

În realitate, îmi era teamă de amândouă, fiindcă reprezentau o ieșire radicală din zona în care mă simțeam confortabil.

 

La sală puteam să biciuiesc corpul să facă ce vreau eu, pe stilul „smucit”, în schimb aici totul era pe finețuri și pe coordonare milimetrică. 

 

Știam că aveau să iasă la iveală toate slăbiciunile și stângăciile mele și ultimul lucru pe care mi-l doream e să mă fac de râs. Iarăși.

 

Ca să fiu liniștită, am îmbrățișat din prima discursul de tip „haz de necaz”. Le-am spus antrenorilor mei, Ruxandra (Pilates) și George (Stretching), că eu sunt o catastrofă la coordonare, un cataclism în materie de echilibru, că am flexibilitatea unei cărămizi și că, în esență, sunt fată bună și silitoare, dar în materie de sport să n-aibă pretenții mari de la mine. 

 

Când eram lăudată pentru flexibilitate, bufneam în sinea mea: „Eh, sunt ei drăguți, acum na… doar n-o să-mi zică că sunt ca un lemn. Vor să mă motiveze”.

 

Când George mă încuraja, spunându-mi să mă gândesc la Nadia Comăneci, îi dădeam replica: „Nadia Comăneci la pensie, poate”. 

 

Când îmi spunea că pot să fac cu corpul meu orice vreau, îi răspundeam în sinea mea: „Asta crezi tu, că ești fost balerin, dar habar n-ai ce antitalent sunt eu”. 

 

Când îmi spunea că mă descurc chiar foarte bine, mă gândeam că i-o fi milă de mine și vrea să-mi ridice moralul. Serios, chiar asta credeam.

 

Iar când am văzut pe Instagram o poză cu o altă clientă a Ruxandrei într-o poziție tip „stat în cap, picioare în aer, vârfuri întinse”, i-am zis sincer că postarea aia mi-a stricat tot cheful pe săptămâna respectivă.

 

 

”De ce?”, a întrebat ea, râzând. „Pentru că eu n-o să pot face niciodată așa ceva… vezi, de asta ziceam că viața nu e dreaptă. Unii au talent la sport, alții nu”.

 

Când am aflat că respectiva clientă mai avea și un copil de câteva luni, mi-a venit să urlu. „Deci o femeie care tocmai a născut e mai flexibilă decât mine. Superb. Dar de ce să mă fi așteptat la altceva?”.

 

Ruxandra m-a pus să fac și eu aceeași postură ora următoare și, chiar dacă mi-a ieșit, am bombănit tot timpul. ”Da, dar vezi… eu stau mai chinuit. Se vede că n-am lejeritatea ei. Dar nici nu mă așteptam”.

 

Am pus poza pe Instagram în story și când am primit complimente, am crezut că oamenii ăia vor să facă mișto de mine. ”Hai serios, ce mare lucru am făcut și eu?”. 

 

Sincer vă spun că nu știu de unde ieșeau toate aceste gânduri, dar ieșeau la foc automat. Cu voce, ca un robinet care nu se poate închide.

Teoretic, glumeam. Practic, când a fost vorba despre corpul meu, n-am glumit niciodată. Doar am camuflat.

 

Toate aceste glume și ironii au fost, treizeci de ani, mecanismul meu de supraviețuire.

 

Dacă tu râzi primul de tine, nu mai poate râde nimeni de tine. Ai dezamorsat totul. Așa că eram prima care dădea cu piatra. Ba chiar le mai și spuneam oamenilor că, hei, „dacă tot sunt neîndemânatică, antitalent la sport și cu coordonarea praf, măcar să fac haz de necaz”.

 

Acum câteva săptămâni, în timp ce făceam un șpagat vertical pe aparatul Reformer, Ruxandra mi-a spus ceva de genul „Păi da, vezi… dacă tu ești flexibilă îți e ușor”.

 

”Poftim.. eu, flexibilă?”.

 

„Da, flexibilă… nu vezi că te duci cu piciorul până la capătul platformei?”.

 

Oricât de ciudat ar suna, până atunci nu realizasem că într-adevăr, nu prea aș avea unde să mă duc mai mult de-atât.

 

Doar că eram atât de obișnuită cu ideea că NU sunt flexibilă, NU am coordonare, NU am echilibru, NU am, NU am… încât nu eram pregătită să mă văd într-o altă lumină.

 

Mecanismul de apărare era încă armat și în funcțiune.

 

Când aud cuvântul „flexibil” sau „mobil” în raport cu corpul meu, am în continuare o strângere de inimă, ca și cum cineva ar vrea să mă amăgească, să mă încânte, să-mi spună ceva doar așa, de consolare.

 

Cel mai greu lucru este să te privești tu pe tine diferit, după o viață în care ai fost obișnuit cu o anumită imagine a ta. Nici nu contează dacă era o imagine reală sau una imaginară, pentru că de la un punct încolo nu mai faci diferența.

 

În presă, oamenilor li se întâmplă adesea ca, după ce scriu un articol lung, la care lucrează câteva ore, să nu mai vadă greșelile de ortografie sau literele lipsă din propriul text.

 

Retina trece peste ele și creierul „umple” automat golurile cu ceea ce vrei tu, autorul, să citești acolo. Chiar dacă scrie „inmă”, tu o să citești „inimă” de 30 de ori, fiindcă în capul tău știi că asta ai scris acolo.

 

La fel, dar exact la fel, este cu imaginea de sine. De asta există oameni slabi care se văd încă grași, oameni frumoși care se văd urâți fiindcă s-au blocat într-un moment al vieții în care se simțeau așa și oameni care se schimbă radical și nu reușesc să vadă schimbarea în ei înșiși.

 

Eu n-am văzut-o în mine și încă mă străduiesc s-o văd, de la zi la zi. E un proces.

 

Oamenii se adaptează ușor la schimbările tale și te iau așa cum te văd în fiecare moment. Tu, în schimb, te iei pe tine însuți așa cum ești obișnuit să te iei.

 

De asta, cel mai anevoios lucru nu este să te schimbi pe tine însuți ci să reușești să VEZI schimbarea din tine. Să „spargi” plăcile eronate pe care te-ai obișnuit să le asculți în fiecare zi și să te privești cu alți ochi.

 

Și, în cazul meu, să nu mai faci haz de necaz de lucruri care nu mai sunt de mult acolo, de teamă ca nu cumva să ți-o ia altcineva înainte cu râsul și să te facă să te simți din nou… ultimul copil din curtea școlii.

********

Pentru mai multe idei, opinii și inspirații, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.

Foto: Unsplash

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



3 Comments

  • Ligia spune:

    Mi s-a strans inima cand am citit despre Diana, fetita de 8 ani. E trist si profund gresit ca tocmai un profesor sa iti taie aripile in halul asta, sa te „mutileze” pe interior. Ma bucur ca ai inceput sa iti iei revansa, simbolic vorbind. Hey teacher, look at me now! 🙂

    • Diana Cosmin spune:

      Multumesc mult! Da, si eu cand privesc inapoi am o strangere de inima, dar la acea vreme habar nu aveam cum ar trebui sa stea lucrurile de fapt. De asta e cumplit ceea ce un profesor poate face unui suflet de copil care nu stie cum sa gestioneze un astfel de bullying: incepi sa crezi ca e normal sa fii umilit.

    • Cristina spune:

      Si din pacate nici parintii nostri nu erau atat de atenti la aceste detalii ca sa ne sustina, nu era in exercitiul lor, crescusera la fel sau mai rau. Schimbarea vine odata cu generatiile noastre si este important sa impunem o noua abordare pt. copiii nostri. Nu am intelegere pt. profesorii caew au mutilat sufleteste elevii, nu pt. ca nu ar fi si ei oameni, ca poate ar fi avut o perioada dificila, ci pt.
      acea psihopedagogie pe care au studiat-o. Acolo au invatat foarte clar efectele acestor comportamente asupra copiilor si nu au voie sa se joace cu mintile si sanatate celor mici. Iata, ostfel de situatie a dus la 30 de anu de munca.