Acest an urât și complicat care a fost 2025 ne-a zgâlțâit suficient cât să ne spargă carapacea de Ce se face, Cum se cuvine, Ce-o să zică lumea?

Altfel nu-mi explic faptul că tot mai des mă întâlnesc cu persoane pe care le cunosc mai mult sau mai puțin și cu care, în locul clasicelor Ce faci?, Bine, dar tu ce faci? ajungem să intrăm în niște discuții care au cu adevărat sens.

Un lucru care nu se întâmpla aproape deloc până acum.

Pur și simplu ne-am săturat de conversație de complezență, de (very) small talk, de lucruri spuse doar ca să le spunem.

Și, aș adăuga, ritmul în care merge societatea ne face pe toți să ne simțim, în feluri diferite, extrem de nepotriviți, neadaptați, lăsați în urmă.

Indiferent cât succes avem și ce se vede din afară, schimbările din jur nu au cum să nu te lase derutat și amețit din când în când, dornic să pui mâna pe umărul cuiva și să-l întrebi: „Auzi, și tu simți la fel sau am eu o problemă?”

 

Nu sunt discuții cu pregătire prealabilă, nu e niciun semnal sau moment-cheie care să simbolizeze trecerea la nivelul următor, nu e nimic cinematografic de genul „În acel moment am știut că pot să am încredere în persoana asta și să-i zic marele meu secret”.

Sunt momente banale, cât se poate de firești.

În timp ce așteptam să cer o cafea la un eveniment, săptămâna trecută, am intrat în vorbă cu o colegă de breaslă și am tras o concluzie tristă: faptul că oamenii nu mai apreciază ideea unei povești scrise într-o revistă sau pe un site. O poveste scrisă din convingere, gratis, nu vreun proiect special, plătit și marcat.

Pur și simplu cred că li se cuvine și o tratează ca pe un mărunțiș insignifiant.

La asta s-a ajuns, iar acest gând este ceva cu care toți oamenii care scriu se luptă în prezent, în felul lor.

În timp ce admiram niște haine pe umeraș, într-un magazin, o altă persoană pe care o cunosc foarte puțin mi-a spus că se gândește serios să închidă tot, pentru un an, și să își reconsidere viața de la zero.

Cu un pahar de prosecco în mână, în fața unor produse de machiaj, am discutat cu altă colegă despre cum mi-aș dori și eu, pentru prima oară în viață, să produc ceva fizic, nu doar cu puterea minții mele.

Să fac ceva în tridimensional, ceva ce poate fi cumpărat și pus într-o sacoșă.

În ultima lună am aflat despre tristeți, neîmpliniri, despre dezamăgiri, despre boli neștiute și nepostate și, chiar dacă toate astea sunt, în aparență, lucruri grele, grave, care te întristează, au fost conversații care mi-au înseninat sufletul, atât mie cât și persoanelor cu care am discutat.

Fiindcă, oricât de greu ar fi ceea ce dezbați, să vorbești de la suflet la suflet cu un om ridică ceva în tine, te simți viu și simți că SIMȚI ceva.

 

Pe când, după o oră de small talk de genul ”Dar ce rochie frumoasă!”, „Oh da, și uite și asta… vai dar ce frumoasă e colecția asta”, ”Și ce machiaj ți-ai mai cumpărat?”, ”Ai mai călătorit pe undeva frumos?” nu rămâi cu altceva decât cu o durere de cap și cu o senzație de oboseală și lipsă de energie care te urmărește până la finalul zilei.

Fără exagerare, nimic nu îmi stoarce energia vitală mai mult decât o oră de vorbit despre nimic: am senzația că nu mai sunt bună de nimic tot restul zilei, poate și fiindcă nu sunt EU acolo.

Acest small talk implică un teatru și o falsitate pe care trebuie să le susțin cu un consum considerabil de energie.

De asta mă bucur că tot mai mult, în discuții firești și fără miză, oamenii încep să se întreabe unii pe alții lucruri cu sens și miez:

Cum te simți? Și pentru tine a fost complicat anul ăsta?

Ce îți dorești acum cel mai mult?

Care e visul tău cel mai mare pe anul ăsta?

Ce vrei să schimbi la viața ta până la Anul Nou?

De ce te-ai săturat?

Ești obosit?

Nu ți se pare că totul e un haos?

Mie mi-e dor de anii 2000, uneori. Ție de ce ți-e dor?

Cum te vezi la anul sau peste cinci ani? Eu nu reușesc să îmi dau seama ce va fi…

Crezi că mai „ține” industria asta a noastră?

Nu vă gândiți că ne facem mărturisiri ca la psiholog, deși – dacă simți și ai încredere – poți să spui niște lucruri intime și din adâncul sufletului, pe care nimeni nu ți le chestionase până acum.

Dar simplul fapt că poți rostogoli sau mișca o piatră care-ți stă pe suflet și poți spune „Da, și eu simt așa, a fost un an greu, a fost un an care m-a bătut, un an care m-a înfrânt”, chiar și asta poate fi o victorie pe care nici n-o visai în ziua respectivă.

Dacă nu ai avut încă o discuție de genul ăsta, poate ar fi cazul să o provoci chiar tu, acolo unde simți că e loc.

Și sigur simți, cu toții avem o intuiție nativă, doar că alegem s-o ignorăm cu glorie.

Poate că acesta e felul nostru de a ne întoarce la oracolele din copilărie, dar în varianta lor de oameni mari.

Așa cum eram nerăbdători să știm care e desenul animat preferat al colegului de bancă sau culoarea preferată a băiatului care ne plăcea, și la vârsta asta putem să mai creștem împreună, adresând întrebările potrivite.

Nu se știe niciodată ce viață ai putea să atingi sau ce schimbare ai putea să pui în mișcare doar adresând o întrebare cu sens, cu care persoana să plece acasă și să conviețuiască, în gând, de acum încolo.

Sau poate acea persoană ești chiar tu.