Este un rol pe care mi l-am asumat devreme, dinainte să-l conștientizez cu adevărat.

 

M-am născut ca o fetiță „prea sensibilă”, într-o familie de stoici, de oameni ale căror mantre în viață erau din seria „Nimeni nu trebuie să știe dacă suferi”, „Nu arăta nimănui sufletul tău”, ”Oamenii îți vor doar răul, doar familia îți vrea binele” și altele asemenea.

 

Când vii dintr-un lung șir de oameni care au fost persecutați de regimuri și de cei din jur – deportați, deposedați de tot, acuzați pe nedrept, marginalizați – e perfect de înțeles raționamentul de mai sus și niciodată nu aș putea să-i judec pe strămoșii mei pentru că lumea li se părea un câmp de bătălie.

 

Chiar așa era.

 

Doar că, dincolo de un moment al vieții, am realizat că am preluat suferința lor ca pe un rucsac greu, plin cu pietre, și că l-am dus în spate ca pe o comoară de preț. Ei au suferit, deci trebuie să iau suferința asta, să o păstrez, să o conserv, să nu cumva să-mi dau voie vreo secundă să o uit. Să rămână intactă, glorioasă în deplinătatea ei.

 

Am făcut asta mulți ani, până într-un moment al vieții – în care am trecut și eu prin suficient de multe și s-au adunat suficiente lecții de viață personale – când am înțeles că rolul meu nu e să duc rucsacul fără să-mi tremure genunchii, ci să îl las jos.

 

Eu trebuia să fiu prima care-l lasă jos. 

 

Într-o familie de oameni care nu simt nimic, trebuie să se nască, din când în când, cineva care să simtă TOTUL.

 

Cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l fac în viață, emoțional vorbind, a fost să am curajul să recunosc față de mine însămi că respectul față de trecut nu înseamnă să sufăr în numele înaintașilor și să reproduc tiparele lor ca și cum ai duce mai departe un blazon de familie.

 

Aud foarte des elogii despre înțelepciunea generațiilor trecute și până în prezent, când vorbesc cu mama, îmi mușc buzele ca să nu spun ceva atunci când o simt alunecând pe firul amintirilor: „Oho, ce oameni erau bunicii tăi. Și mătușile! Nu se mai fac așa oameni. Aveau o înțelepciune, o profunzime sufletească…”.

 

Cu tot respectul pentru mama mea și pentru înaintașii mei, nu… nu aveau.

 

Erau niște oameni extraordinar de buni și care trecuseră prin multe? Cu siguranță.

 

Erau genul de oameni pe care îl lovești de 20 de ori și se ridică de 21 de ori? Categoric.

 

Înțelepciune și profunzime sufletească, însă? Nicidecum, fiindcă asta implică inteligență emoțională, o noțiune pentru care ei nu aveau timp, energie sau deschidere și despre care nu-i învățase nimeni.

 

Când ești ocupat să supraviețuiești, e greu să vorbești despre emoții și să-ți dai voie să le simți.

 

Da, strămoșii mei au trecut prin mai multe: prin războaie, morți, nedreptăți, persecuții, au fost bătuți de viață în toate felurile, dar felul în care ei au știut să gestioneze asta a fost îngropând toate durerile înăuntru și punând capacul deasupra.

„Nu vrem să ne uităm la asta, nu vrem să gestionăm asta, o dăm mai departe și vor ști ceilalți ce să facă”

 

Ceilalți sunt eu.

 

Să asimilezi automat o viață grea cu înțelepciunea e ca și cum ai spune că un om care a avut mai multe coaste rupte în decursul vieții, pe care le-a lăsat să se vindece ele de la sine, este un specialist în medicină.

 

Nu, el doar știe să-și compenseze șchiopătatul călcând pe genunchiul bun și să-și amorțească durerile, lăsând greutatea de pe partea lovită pe partea sănătoasă.

 

Prin faptul că eu mi-am dat voie să simt toate lucrurile pe care le vedeam în jur, să le las să treacă prin mine și să iasă pe partea cealaltă purificate prin zbuciumul meu și trăirile mele, consider că am onorat mai mult decât dacă mi-aș fi pus mâna la ochi și aș fi ales să nu văd și să nu înțeleg.

 

Am fost mereu genul de copil care asista la conversațiile adulților din jur, fiind suficient de cuminte și liniștită încât să se considere că nu sunt acolo.

 

Îmi făceam de lucru cu cărțile și păpușile mele, de una singură, ascultând poveștile și făcând legăturile între ele.

 

Cu vârsta, fiecare poveste și discuție pe care o auzisem căpăta valențe noi, pe măsură ce și eu înțelegeam mai bine viața.

 

Momentul în care am înțeles că eu sunt diferită a fost când am decis, fără să mă învețe nimeni, că anumite lucruri se încheie cu mine.

Un fel de „Am auzit toată viața că asta e okay, dar pentru mine nu e okay și am hotărât asta ACUM.”

 

Sunt întrebată des dacă am făcut multă terapie.

 

Nu, nu am făcut – adunat, pe bucăți, cred că am maximum un an de terapie la activ –  dar am avut mereu un spirit introspectiv și am încercat să înțeleg mai mult decât vedeam.

 

Poate și fiindcă am fost crescută într-o casă a verdictelor absolute și în spiritul lui „Viața este AȘA și trebuie să o iei ca atare”.

 

Nu am acceptat niciodată să o iau ca atare, fără să o înțeleg. 

Uneori cred că m-am apucat de scris fiindcă încercam să dau sens poveștilor din jur, ca să pot ajunge la propria mea poveste.

Am fost crescută de bunica din partea mamei, o femeie care suferise enorm. O viață de durere, moarte și pierdere, ceea ce o înrăise într-o oarecare măsură.

 

Nu o arăta niciodată față de mine, dar o vedeam în raport cu alții.

 

Ca să dea un sens vieții, împărțise lumea în lucruri care se fac și lucruri care nu se fac.

 

Lucruri care te fac un om bun și lucruri care te fac un om rău. Eram prea mică să o întreb atunci DE CE, dar sunt convinsă că răspunsul ar fi fost ”Pentru că așa trebuie” sau „Pentru că așa se face.”

 

Să dai alt răspuns în afară de „Așa se face” ar însemna să sapi tu în tine după răspunsuri, ori asta era prea mult pentru un om atât de lovit de viață din toate părțile.

 

Nu o judec sub nicio formă, dar nici nu mai pot glorifica acest mod de a face lucrurile.

 

A făcut ce a putut și ce a știut, asta da.

 

Eu, în schimb, vreau mai mult de la viața mea.

În familia mea extinsă, incidența de abuz emoțional și narcisism a fost enormă, deși la momentul la care auzeam prima dată unele conversații habar nu aveam de aceste noțiuni.

 

Știam doar că unchiul meu putea fi cel mai simpatic și bonom individ, iar în același timp să facă câte o criză comportamentală fix de Paști, Crăciun sau Revelion, când nu simțea că i se acordă suficientă atenție sau că lumea se învârte în jurul unui punct central care nu este el.

 

Când am citit, la mulți ani după, că exact asta fac narcisiștii, am simțit că dau pentru prima oară sens unor lucruri din copilăria mea pe care le-aș fi categorisit la secțiunea „teatrul absurdului”.

 

Toată lumea din familie l-a tolerat sub numele lui „Așa e el!”, „Acesta e firea lui!”, ”El este adult, tu ești mică și trebuie să-l respecți”, până în ziua în care, după o ultimă criză cu trântit de uși făcută la un Crăciun, am decis, în mintea mea, că acela va fi ultimul meu Crăciun trăit așa.

 

Poate că „aceasta era firea lui”, dar nu mai eram copil, eram și eu un adult acum și nu mai aveam niciun motiv să-l tolerez. 

 

Am fost prima și singura persoană din familie care a decis să ia distanță de el și a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut, în ciuda tuturor sentimentelor de vinovăție care m-au încercat.

 

Când a murit, perioada mea de doliu s-a împărțit între plânsul amintirilor frumoase și furia pentru toate amintirile urâte.

 

Și, tot datorită lui – sau din cauza, încă nu m-am decis – am dezvoltat un raționament sub care evaluez gradul meu de toleranță vizavi de rude: „Dacă nu mi-ar fi fost rudă, mi-ar fi plăcut acest om? L-aș fi frecventat, aș fi vrut să fim prieteni? L-aș fi admirat sau măcar respectat pentru felul în care e?”

 

Dacă nu… atunci nu. Ne respectăm, ne salutăm, dar nu trebuie să ne prefacem.

 

Eu una nu mai pot să mă prefac.

 

Vă avertizez că întrebarea de mai sus e tare grea, iar unele răspunsuri vor fi dureroase.

Bunicul din partea tatei a avut nouă frați și surori, iar „mătușile” – surorile lui – au fost unele dintre personajele care mi-au încântat copilăria cu prezența lor.

 

Favorita mea a fost Tanti Pata – Paraschiva pe numele real – care avea un farmec personal extraordinar.

 

Povestea lucrurile cu un șarm inegalabil, răzând și plângând în aceeași frază.

 

”Paraschiva trebuia să se facă actriță”, râdea bunicul Nini, o concluzie pe care și tatăl meu a preluat-o și o repeta des.

 

„Nu, tată”, i-am spus, la un moment dat, într-o discuție despre Tanti Pata. „Paraschiva nu avea veleități de actriță, ci pur și simplu o labilitate emoțională”.

 

Fusese cea mai neiubită dintre surori și, chiar și la 80 de ani, își amintea uneori cum mama ei le favorizase pe celelalte.

 

Le-o spunea deschis și lor și plângea, în bucătăria noastră din Ardeal, iar eu auzeam discuția, în timp ce mă jucam pe târnaț.

 

Vorbeau despre cum una a primit mai multă zestre decât alta, deși asta se întâmplase cu 60 de ani înainte. Și, de multe ori, se și certau fix de la acea zestre.

 

Trei femei de 80+ ani, certându-se pe favoritismul mamei lor care nu mai era pe pământ de cel puțin 50 de ani. 

 

Tanti Pata a murit aproape de 90 de ani, dintr-un accident stupid (s-a împiedicat și s-a lovit la cap), dar își pregătise cu ceva timp înainte mormântul, ca toți bătrânii care preferă să-și lase socotelile încheiate înainte de a trece pe lumea cealaltă.

 

Doar că, la tanti Pata, nu era doar problema socotelilor încheiate.

 

Ea voia să fie sigură că își lasă pregătită crucea de mormânt dinainte de a trece în lumea celor drepți, ca să fie liniștită că datele de pe cruce sunt cele dorite de ea, nu cele reale, din certificatul de naștere.

 

Vedeți voi, între tanti Pata și Valentin, soțul ei, era o diferență de 5 ani, în favoarea Paraschivei.

 

Era mai mare decât soțul cu care trăise o viață și care se stinsese cu ceva ani înainte.

 

Și, pentru că acest lucru era categorisit în lumea ei drept o rușine aflată sub semnul lui „Ce ar crede lumea?”, tanti Pata a avut grijă ca pe cruce să fie invers, iar ea să fie cu cinci ani mai mică decât nea Valentin.

 

Practic, tanti Pata își „măsluise” propria cruce, ca să fugă de gura lumii și după moarte.

 

Această informație, aflată de la tata după moartea Paraschivei, m-a cutremurat mai mult decât m-a amuzat, deși tuturor li se păruse un detaliu de excentricitate.

 

În loc să gândesc și eu „Doamne, Tanti Pata n-a putut să se lase de șotii nici după moarte”, m-am gândit obsesiv: „Cum să fii atât de închistat în ceea ce zice lumea  încât să te intereseze ce spun oamenii despre tine după moarte, oameni care nu te vor fi cunoscut nicodată?”

 

M-a întristat teribil și iremediabil.

 

Pe toți acești oameni i-am iubit și îi iubesc din toată inima, au fost eroii copilăriei mele și tocmai de asta e o parte din mine care nu poate trece mai departe fără să limpezesc ce au lăsat în urmă.

 

În loc să trag un strat de fard pe deasupra și să spun „Au fost niște oameni fantastici, nu se mai fac oameni așa”, prefer să-i onorez în mod autentic.

 

Să învăț ceva din viețile lor și, peste timp, să le spun „V-am văzut, v-am înțeles, eu NU o să fac așa, mulțumesc pentru tot ce mi-ați arătat…”

 

Să-i iubesc exact așa cum au fost, nu să iubesc iluzia goală de conținut a unor oameni „fără de pată”, oameni perfecți, „oameni cum nu se mai fac”.

 

Cred că primul pas spre înțelepciunea pe care mi-o doresc și la care aspir este să am curajul să privesc. Să iau lucruri din întuneric și să le duc la lumina zilei.

 

Să nu-mi feresc ochii, chiar dacă mă dor și lăcrimează. Să nu fac o glumă ca să îndulcesc lucruri care nu erau de îndulcit.

 

De exemplu, una dintre poveștile noastre de familie este despre stră-străbunicul Toma care era cel mai bun ceteraș (violonist) din partea lui de Ardeal, veteran de război, dar care era un… temperamental.

 

În fapt, Toma era, ca mulți din generația lui, un alcoolic.

 

Gluma preferată în familie este despre faptul că „la nunta lui Toma, doar mireasa a rămas nebătută”, pentru că așa se manifesta el. Bea și se lua la harță cu toată lumea.

 

Nu înseamnă că era un om rău, dar era un om care suferea și tot ce știa să facă era să-și înece furiile în alcool, să le anestezieze.

 

Am râs și eu, până pe la vreo 20 de ani, când am ”ucis” gluma respectivă, scoțând-o la lumina zilei.

 

Când aud despre oamenii buni și bravi ai satului românesc „care nu aveau depresii, traume, probleme”, mă gândesc la Toma și la vioara lui, pe care a făcut-o praf la un moment dat, într-un moment de ebrietate. A izbit-o de perete și s-a făcut țăndări.

 

Bunicul meu a îngropat-o în zidul casei pe care a construit-o, ulterior, ca să rămână acolo o parte din tatăl lui.

 

De fapt, bunicul Nini, aviatorul, a fost primul om din familie care a început să pună punct în jurul lui.

 

Deși nu-l învățase nimeni inteligență emoțională, instinctiv a înțeles și a simțit ce NU vrea să fie. Asta cred că a fost harta lui.

 

Deși era băiatul lui Toma, nu a băut niciodată în viața lui mai mult de un păhărel de țuică, și acela la ocazii speciale.

 

Moderația a fost direcția lui asumată și, poate deloc întâmplător, cu el semăn eu cel mai bine. 

 

Tot Nini a fost primul bărbat, om în toată firea, pe care eu l-am văzut vreodată plângând. Când își amintea de frații și părinții lui, plângea.

 

Nu se rușina niciodată de asta și nu considera că asta te face mai puțin bărbat, deși generația lui cu siguranță așa fusese obișnuită. El rupsese roata, atât cât putuse el.

 

Acum câțiva ani am văzut „Trei generații”, piesa scrisă de Lucia Demetrius și montată la Teatrul Odeon, despre trei generații ale aceleiași familii și despre cum fiecare generație o distruge, fără să-și dea seama, pe următoarea.

 

Încă se joacă, o recomand.

 

A fost primul spectacol de teatru de la care am plecat cu lacrimile șiroind.

 

Am plâns în hohote și la acel moment nu prea am înțeles de ce, încă aveam o mână pusă la ochi, la acea vreme. Mâna mea, la ochii mei.

 

Acum știu că am plâns fiindcă m-am regăsit.

 

Am scris mai sus doar despre oameni care nu mai sunt și care și-au lăsat pietrele lor în rucsacul meu.

 

Despre cei care se află în continuare printre noi nu e locul și dreptul meu să scriu, deși când eram mică visam să scriu un roman al Ardealului, cu povestea familiei noastre, cu toate ițele și dramele pe care le ascultasem în timp ce mă jucam cu păpușile.

 

Mi se păreau mai palpitante decât Dallas și alte seriale din epocă și, mai ales, erau adevărate.

 

Felul în care aleg eu să onorez neamul din care vin este fiind AȘA CUM SUNT EU, fără bagajele și tiparele pe care le-am moștenit. Cele rele.

 

Pe cele bune le voi prețui mereu, însă pe celelalte – prejudecățile, gura lumii, fricile, traumele – aleg să le pun jos.

 

Modul meu de a onora familia mea este FIIND EU ÎNSĂMI, ceea ce este în continuare un proiect în lucru, ceva ce continui să descopăr în fiecare zi.

 

Este, probabil, proiectul vieții mele.

 

Să fim bine. Toți.