Nu subestima niciodată puterea pe care cuvintele tale o au asupra cuiva.

 

Cuvintele nu sunt niciodată „doar cuvinte”. În anumite momente, pot construi sau demola un om.

 

Folosește-le cu grijă și cu sinceritate.

 

Din seria oamenilor care au vrut să mă dărâme:

 

Am făcut cândva un interviu cu un personaj internațional care a apreciat foarte tare felul în care a decurs întâlnirea noastră profesională.

 

Atât de tare încât omologul lui român a sunat-o pe șefa mea ca să mă laude și să o felicite că mă are în echipă.

 

Ea m-a chemat în birou și mi-a zis: „Te-a lăudat X. A zis că ești extraordinară, că rar a văzut un jurnalist tânăr așa de profi. Îți dai seama ce ratați vede el zi de zi, că la tineret e un nivel groaznic de scăzut. Ștacheta e foarte jos, de asta tu i-ai părut atât de grozavă…”

 

Cu acele cuvinte în cap am intrat în birou un an mai târziu, când am decis să plec.

 

„Nobody puts baby in the corner”

O altă șefă, un alt episod.

 

Făcusem primul meu cover-story din carieră, o exclusivitate pentru care nu dormisem o săptămână.

 

Chiar și acum, când îl recitesc, mi se pare impecabil... și mie nu-mi mai place mai nimic din ce scriam acum 20 de ani.

 

O văd aievea pe șefa mea, întâiul redactor al revistei, venind către mine, cu revista în mână, agitată, aproape hiperventilându-se. „Aici, la pagina 53, lipsește o literă. Scrie REDUS în loc de READUS”.

 

Articolul trecuse oricum prin corectură. Era răspunderea lor și era o amărâtă de literă. Un typo.

 

Asta e tot ce a simțit să-mi spună.

 

Nu am uitat niciodată acel nenorocit de REDUS.

„Ești în top 10% utilizatori de Pacer azi”, mi-a bipăit telefonul acum mulți ani, când eram într-o fostă relație și mergeam pe jos la fel de mult cum o fac în ziua de azi. Cam zece kilometri pe zi.

 

M-am amuzat cu voce tare de acest record, până a venit replica partenerului meu: „Eh, mare lucru, probabil sunteți 20 de oameni activi în toată aplicația aia, restul doar o au pe telefon și n-o folosesc…”

 

A fost un moment banal, dar care mi-a spus multe: așa cum faci lucrurile mici, tot așa le faci și pe cele mari.

Eram adolescentă și mergeam de ceva timp la o cosmeticiană foarte tânără și frumoasă. O admiram enorm.

 

Într-o zi, ea s-a uitat la mine și mi-a zis: „Știi, tu ai o fizionomie foarte interesantă. Te-ai gândit să mergi la castinguri de film?”. „Eu în filme? Nu, niciodată”, am zis eu. „Poate ar trebui să mergi, gândește-te…”

 

M-a amuzat remarca ei și i-am povestit unei mătuși, într-o doară, neavând absolut niciun gând de casting sau de filme.

 

Doar mi se părea flatant că un om străin, pe care-l admiram, m-a văzut interesantă, specială.

 

Replica mătușii, femeie de 40 de ani: „Sper că i-ai lăsat și tu bacșiș, că doar știi că de asta ți-a spus… a vrut să te flateze ca să fie sigură că primește ceva în plus la final.”

 

M-am simțit urâtă și banală zile în șir după acea discuție.

Eram studentă la masterat la Londra și am intrat prima dată într-un magazin CHANEL.

 

Purtam converși roșii, blugi și un tricou, aveam ochelari și un păr creț rebel. Se vedea pe mine că sunt studentă.

 

Una dintre asistentele de vânzări, o doamnă aproape de 60 de ani, mi-a arătat un sacou superb Chanel, roșu cu alb.

 

Costa 6.800 de lire sterline.

 

M-a pus să-l probez, s-a uitat la mine și a zis, triumfal: „Converse, jeans, Chanel? Gabrielle would have approved!”.

 

M-a făcut să mă simt „like a million bucks”.

 

O bună parte din dragostea mea pentru Chanel i se datorează și ei și niciodată, din acel moment, nu am mai avut jenă să intru într-un magazin „de marcă”.

În gimnaziu eram o fetiță ochelaristă, complexată, bullied, cu niște profesori de coșmar.

 

Mai puțin doamna de limba și literatura română.

 

În clasa a șasea, după olimpiada de română, doamna Băran m-a chemat în cancelarie ca să mă prezinte celor de la inspectorat: „Uitați, ea e Cosmin. V-am zis că e clasa a șasea!”.

 

Și apoi către mine: „Doamnele de la inspectorat au spus că lucrarea ta despre Călin, file de poveste a fost la nivel de liceu și am vrut să te cunoască personal…”

 

Fusesem la acea olimpiadă cu febră 39, abia ținându-mă pe picioare. Nu m-am lăsat și ea apreciase asta.

 

Am supraviețuit ultimilor doi ani de gimnaziu cu vorbele ei în cap.

Aveam 24 de ani, nu îmi făcusem încă un nume în jurnalism, dar lucram pentru un titlu internațional pe care îl știa toată lumea.

 

La un moment dat, am convins o antreprenoare cu care făcusem un interviu să vină la un eveniment pe care-l organiza revista.

 

A venit direct de la aeroport, iar când s-a urcat pe scenă s-a întors către conducerea revistei și a zis: „Da, aveți o publicație remarcabilă, dar eu nu aș fi venit la eveniment dacă nu era ea”.

 

Și a arătat spre mine. „Nu pentru brandul dumneavoastră am venit, ci pentru ea, pentru că i-am promis ei!”

 

Mulțumesc, Thea, nu am uitat.

Mi-a plăcut mereu să conving oameni care nu dădeau interviuri nimănui să-mi acorde mie primul interviu. Era o ambiție a mea.

 

Un astfel de personaj a fost Alexandru de la CONDUR BY ALEXANDRU.

 

L-am curtat mulți ani pentru un interviu, când lucram pentru o revistă de prestigiu, și mereu îmi spunea, politicos, că el nu apare public niciodată.

 

Dar că el și partenera lui mă așteaptă oricând la o cafea în atelier. Am băut multe cafele, dar zero interviuri.

 

În săptămâna în care am plecat de la revistă, m-a sunat să-mi spună că mă așteaptă pentru interviu, cu FINE SOCIETY: „Eu interviul voiam să ți-l dau ție, nu revistei!”

 

În continuare este unul dintre cele mai citite articole de pe site și favoritul meu.

M-am simțit adult când mi-am luat carnetul auto și când am putut să beau cafea.

 

Pentru mine, erau primele activități care te legitimau oficial în lumea „oamenilor mari”.

 

Peste tot unde am umblat și am locuit, prin campusuri și apartamente din diverse colțuri de lume, am avut cu mine câte un aparat de cafea.

 

N-am avut peste tot mașină, dar aparatul de cafea nu a lipsit, deși dacă adesea era o variantă simplă, chiar rudimentară. Dar era acolo. 

 

„Doctoratul”, însă, mi l-am dat anul acesta, cu DeLonghi Eletta Ultra, care e un întreg univers și care e semnul unei alte maturități: faptul că am devenit un băutor de cafea „serios”, cu gusturi variate, cu arome asociate fiecărei stări de spirit și tot așa.

 

Acest articol nu este, însă, despre mine și tabieturile mele, deși aș putea scrie nu unul, ci zece articole despre cum îmi dădea sora bunicii pasiențe în zațul de cafea și despre mirosul de boabe prăjite care mă fascina când eram copil. 

 

Acesta vreau să fie un material util și informativ pentru oricine iubește cafeaua și se află în punctul în care eram eu acum un an sau doi, când aveam impresia că acasă poți face doar cafea „basic”.

 

Consideram că orice altceva e prea complicat și că nu am timp, energie, talent să fac acasă un Latte Machiatto, Cappuccino sau Flat White. 

 

În continuare nu am timp, energie și talent de așa ceva, dar am un barista personal extrem de simplu de folosit.

 

Cu DeLonghi Eletta Ultra poți face orice cafea îți trece prin minte prin apăsarea unui buton pe un ecran, atât variațiuni reci (ador când mă întreabă aparatul dacă nu vreau „rece” sau „extra-rece”), cât și calde. 

 

Poți configura meniuri cu băuturile favorite ale membrilor familiei/prietenilor pe care aparatul să le țină minte și poți face variațiuni internaționale precum Cortado, Café con Leche, Galão, Verlängerter sau cafele-prăjitură (așa le numesc eu) precum Maple Syrup Latte. 

 

DeLonghi Eletta Ultra te ghidează pas cu pas prin fiecare dintre ele, iar în total aparatul are peste 50 de tipuri de cafea pe care le poți prepara fără efort.

 

Apoi, dacă simți să treci la nivelul următor, poți începe să-ți faci propriile tale combinații.

 

De exemplu, uneori îmi place să extrag un shot de espresso într-un pahar mare și apoi să pun pe deasupra, tot din aparat, un Babyccino, adică lapte cald, texturat, cu spumă densă. 

 

 

Babyccino este gândit, cum îi spune și numele, pentru cei care au copii și vor să-i implice și pe ei în tabietul cafelei, dar fără cafea, însă pentru mine a devenit una dintre cele mai folosite funcții ale aparatului.

 

Asta arată din nou cât de diferiți suntem și ce gusturi copilărești avem uneori.

 

O să încerc să structurez articolul cât mai simplu și util, așa cum mi-ar fi plăcut mie să citesc acum câțiva ani, pe vremea când mi se părea că un espressor precum DeLonghi Eletta Ultra m-ar depăși ca răbdare, timp și energie:

CÂT DE MULT ”MUNCEȘTI” TU LA REALIZAREA CAFELEI? 

 

Tehnic, tu apeși cu degetul pe un ecran.

 

Ah, e posibil să apeși de mai multe ori când e vorba de o rețetă mai amplă, ca să confirmi „Next” sau ”Yes/No”, dar în esență acolo se oprește munca ta.

 

De asemenea, când aduci acasă un DeLonghi Eletta Ultra, există o scurtă perioadă de împrietenire pe care o demarează aparatul.

 

Când îl bagi în priză, începe să-ți explice cum pornește relația voastră și încearcă să-ți cunoască gusturile în materie de cafea.

 

 

De exemplu, poți folosi atât boabe, cât și cafea măcinată, dar eu prefer să folosesc boabe pe care aparatul le râșnește pe loc, în funcție de preferințele mele.

 

Ei… când vine vorba de boabe eu m-am jucat puțin cu aparatul la început ca să înțeleg diferențele între treptele 1 și 6, de la extracție lentă la rapidă, de la măcinare mai fină la măcinare mai grosieră.

 

M-am oprit la un 2, fiindcă îmi plac aromele mai intense, dar dacă îți place cafeaua mai lejeră poți încerca un 4 sau 5.

 

Apoi, unde mai contribui tu ca utilizator este, evident, la partea logistică: umplut rezervorul aparatului cu apă (eu folosesc apă plată sau filtrată), spălarea tăvii de picurare și a tăvii în care se adună zațul de cafea, urmărirea mesajelor de pe ecran care îți arată cum să speli latierele.

 

Că veni vorba, spălarea latierelor – mai exact curățarea mecanismului carafelor de lapte – este automată, sistemul face singur procedura (cu acceptul tău) și durează câteva secunde.

 

După aceea, tot ce mai ai tu de făcut este să clătești carafa în sine, dar o speli ca pe orice alt vas obișnuit.

 

Și… cam atât. Partea creativă și grea o face aparatul, tu doar vii în urma lui și „debarasezi”.

CEA MAI GREA PARTE: LAPTELE

 

Nu știu dacă și la voi este la fel, dar pentru mine partea cu diferitele tipuri de lapte, spume, texturi este ceea ce m-a ținut multă vreme departe de ideea de espressor „serios”.

 

 

Eram sigură că totul ar deveni prea complicat la un moment dat, că nu ar ieși „ca-n poze” fiindcă eu nu mă pricep și că aș sfârși și descurajată, și fără cafea.

 

Mai ales că eu consum și mult lapte vegetal, nu doar clasic, iar asta făcea totul și mai complicat în mintea mea: cine bea alternative de lapte știe că spuma la laptele vegetal poate fi o provocare.

 

În realitate, laptele e partea cea mai distractivă la DeLonghi Eletta Ultra, pentru că aparatul te lasă să personalizezi textura și densitatea spumei, practic cât de pufoasă și aerată este.

 

Am făcut spumă pufoasă de lapte cu toate tipurile de lapte, de la cel clasic până la lapte vegetal de alune, și a fost delicios de fiecare dată!

 

 

Există două latiere – sau carafe – pentru cele două categorii de băuturi: cald sau rece.

 

Și, implicit, sunt două sisteme diferite, pentru că latiera HOT personalizează textura laptelui cald, iar cea COOL produce spumă rece pentru băuturile Iced. 

 

Amândouă sunt identice ca design, diferă doar culoarea, se atașează într-o secundă la aparat și au trei niveluri pe care le setezi prin rotirea unui buton, de la spumă Light la Creamy sau Dense.

 

De exemplu, Creamy este mai potrivită pentru Latte Machiatto, fiindcă e mai catifelată și mai puțin voluminoasă, iar Dense e ideală pentru cappuccino, pentru că e înaltă și aerată. 

 

Oricum, nu trebuie să-ți bați capul să ții minte, pentru că aparatul îți spune singur ce fel de setare trebuie să faci la fiecare băutură, îți apare pe ecran exact cum să rotești butonul, ba chiar aparatul îți spune și câte cuburi de gheață să pui la băuturile reci pentru ca efectul să fie optim. 

 

La un moment dat ajungi să memorezi și tu setările pentru băuturile preferate, dar asta din reflex, nu pentru că ai avea nevoie să le ții minte.

 

PIESA DE REZISTENȚĂ: COLD BREW

 

 

Dacă un cappuccino bun făcut acasă era oricum o virtuozitate pentru mine, de făcut cold brew nici nu se punea problema.

 

Era clar o băutură „de consumat în oraș”, făcută de specialiști într-ale cafelei care știau cum să lase cafeaua la infuzat timp de 18 ore, plus tot tacâmul.

Partea fantastică din punct de vedere tehnic la DeLonghi Eletta Ultra este faptul că face tot procesul de cold brewing în mai puțin de 5 minute: extrage la rece cafeaua, direct pe cuburile de gheață din pahar, iar tu trebuie doar să torni tonicul la final.

 

Eu nu știam, până să mă apuc de băut cold brew, dar vara asta a devenit unul dintre obiceiurile mele preferate, așa că am devenit expertă.

 

REȚETELE ȘI CONECTIVITATEA

 

Dacă eram acum zece ani, v-aș fi lăsat aici rețetele mele favorite, eventual și cu un link către un video cu procesul de preparare.

 

Am mai pus câte ceva pe Instagram și în postările periodice despre cafea pe care le găsiți în Highlights la Coffee Time. 

 

Le pun ocazional fiindcă îmi face plăcere să consemnez procesul de preparare, dar trăim în 2026 și avem aplicația DeLonghi Coffee Lounge, unde îți înregistrezi esspressorul și poți avea acces la toate informațiile din meniul aparatului, la puterea a zecea. 

 

Poți face quiz-uri care să te ajute să identifici care sunt gusturile tale în materie de cafea, dacă nu ești chiar sigur de ele, iar partea de Bean Adapt te ghidează prin procesul de setare a râșniței despre care vorbeam la început.

 

 

Cât despre partea de rețete, acolo este paradisul. Ai inclusiv Creative Recipes, precum Apple Elderflower Cold Brew, Matcha Cold Brew sau Orange Choc Cold Brew Cappuccino.

 

Partea mea preferată din aplicație este cea de statistici: top 3 băuturi consumate, ce băutură ai consumat cel mai mult în ultima săptămână și alte mici detalii care fac o hartă a tabieturilor tale.

 

Nu stau niciodată să mă gândesc câte cafele am băut într-o lună, dar când le văd pe ecran structurate mi se pare foarte interesant. Un fel de „Mmmm, asta sunt eu, astea sunt gusturile mele? Okay…”

 

Raluca Hagiu, prietena mea din proiect care are un alt tip de esspressor DeLonghi, modelul Rivelia, a scris un articol după 1789 de cafele băute și contabilizate de aplicația DeLonghi Coffee Lounge. 

 

Ah, iar dacă ai nevoie de un accesoriu sau de orice obiect sau serviciu din universul DeLonghi, poți ajunge la ele tot din aplicație, inclusiv colecția de căni inspirate de orașe de pe Glob care-mi place enorm și din care mi-am cumpărat două… până acum. Mai urmează.

 

 

Vă invit să urmăriți postările mele despre cafea pe Instagram și vă reamintesc că, pe toată perioada campaniei, aveți reducere 15% la espressoare pe site-ul oficial delonghi.com, cu codul Diana15.

 

Excepție face luna noiembrie 2026, când există campania de Black Friday, iar reducerile sunt mult mai mari, până la 35%, așa că nu puteți folosi codul de mai sus. Dar apoi redevine valabil.

 

Vă las cu motto-ul oficial al dimineților mele: o cafea este este mereu o idee bună! 

Indiferent cât ești de spiritual sau de eminamente rațional, semnele există.

 

Că le numești ghionturi ale universului sau că le decriptezi științific, ele sunt o certitudine.

 

Așa cum înainte de un tsunami, se retrage mai întâi apa de la mal.

 

Pe măsură ce înaintez în vârstă, realizez că acea frază banală cu trăiește clipa și trăiește în prezent este secretul vieții, pentru că acolo, în prezentul banal, se întâmplă toate.

 

Doar că, nu știu tu, dar eu merg des pe stradă cu gândul la trecut sau la viitor, făcându-mi planuri sau rememorând lucruri. Cel mai des mi se întâmplă să fiu în orice alt loc, doar în prezent nu.

 

Fiindcă dacă aș fi în prezent, aș putea să observ momente, semne, ghionturi, conexiuni.

 

Aș fi acolo, pe aceeași dimensiune temporală cu ele, nu cu gândul în altă parte. Corpul ne dă semne când nu suntem bine, mediul ne „atenționează” când suntem în discordanță.

 

În ultima vreme, corpul meu a făcut un pact cu universul. Așa am impresia, fiindcă de câte ori am fost cu gândul în altă parte în ultimele 3 luni, m-am împiedicat și am căzut pe asfalt. Zbang.

 

Nu sunt o împiedicată, nu am mai avut „zbenghiuri” la genunchi de când eram copil, dar din august și până acum am pățit-o de trei ori. Nimic alunecos pe jos, doar mintea mea care zburase în altă parte și corpul a vrut să mă aducă înapoi.

Mai demult, într-o perioadă în care nu eram bine cu mine în raport cu o anumită șefă, făceam cistite.

 

Eu care nu am răcit niciodată la ovare și nu am nicio sensibilitate în acest sens. Ei bine, în perioada în care lucram foarte apropiat de o anumită persoană, renumită pentru bullying și gaslighting, am avut cinci episoade de cistită în două luni.

 

Făcusem potecă până la medic și luam medicamente cu merișoare și albastru de metil ca pe bomboane.

 

Era ca și cum corpul meu îmi spunea să mă îndepărtez.

 

După ce s-a încheiat acea relație profesională, nu am mai avut niciodată așa ceva, deși am intrat în piscine cu apă rece și am mers fără dresuri până a dat înghețul. Absolut niciodată.

 

Multe dintre aceste semne au fost avertizări. Pe unele le-am ascultat, pe altele nu.

 

Cele neascultate s-au transformat în burnout, în (aproape) depresii, în probleme care s-au întins pe o perioadă mai lungă de timp.

 

Două exemple perfecte de semnale pe care le-am prins din zbor au fost acum 20 de ani.

 

Vedeți voi, dragii moșului, a existat o perioadă în care nu țineam agendă. Aveam totul în cap. 

 

Foloseam caiete și agende frumoase pentru a-mi scrie gânduri, visuri, idei, dar nicăieri, pe nicio hârtie, nu era un „Ora 7:00 – întâlnire cu Ionescu la Cafeneaua x”. Pe acelea le țineam minte, pur și simplu.

 

La fel, în aceeași perioadă magică, oprită brutal pe la 27 de ani, mă trezeam fără ceas.

 

Pur și simplu îmi stabileam că trebuie să mă trezesc la 06:00 și a doua zi la 05:48 eram trează.

 

Nu știu ce miracol era acesta, că acum așa mi se pare, dar fix așa funcționam.

 

Momentele în care am realizat că trebuie să-mi cumpăr o agendă, respectiv un ceas deșteptător, au venit unul după altul.

 

Aveam o întâlnire stabilită la ora 09:30 și m-am trezit la 09:29. Nu exagerez, văd și acum ecranul telefonului.

 

Suficient cât să sun persoana să mă scuz de ceva trafic sau meteorit căzut în calea mea și s-o rog să înțeleagă și să mă aștepte.

 

Întâmplător, era chiar Noemi Meilman, care mi-a devenit ulterior o foarte bună prietenă. 

 

A fost ca și cum corpul, mediul, universul, oricum vrei s-o zici, ar fi spus „Okay, îi dăm un avertisment subtil, dacă nu înțelege… data viitoare se va trezi la două ore după…”. Din acea zi, am avut mereu și o alarmă.

 

Cu agenda a fost și mai amuzant.

 

Vreau să vă imaginați următoarea scenă: eram în redacție la Adevărul, acum 20 de ani.

 

Țin minte și acum că era vară și aveam o zi de scris intensiv. Zero întâlniri, chiar mă gândeam „Uau, ce bine că nu am de plecat nicăieri, pot sta să lucrez…”

 

Îmi sună telefonul și răspund. O voce de femeie spune: „Bună, Diana! Știu că aveam o întâlnire acum, în 20 de minute, dar la noi a intervenit ceva și vreau să-mi cer mii de scuze, dar…”

 

Nu știu ce a mai zis după miile de scuze, fiindcă mintea mea a rămas proptită în „Aveam o întâlnire în 20 de minute…”.

 

Eu eram în Pipera, pe Șoseaua Fabrica de Glucoză. Orice drum până oriunde lua maximum 30-40 de minute. A început să-mi bată inima cum îi bate cățelului meu după ce se latră cu vreun chihuahua din cartier.

Vocea feminină de la telefon continua cu reprogramat, cu altă zi, iar eu foram în străfundurile memoriei ca să-mi dau seama cine este persoana cu care vorbesc.

 

Nu aveam numărul în telefon și mintea mea era o coală albă. Așteptam ceva de care să mă agăț, un nume, un reper. Am intrat în joc.

 

„Sigur… mhm, nicio problemă. Amânăm pe altă zi, pe săptămâna viitoare… la tine? La voi?”

 

Mai vorbim așa vreo două minute, până când aud cuvântul magic: „Vorbesc și cu Adrian și îți spun…”.

 

Adrian, Adrian, Adrian, Adrian… mintea mea mergea ca un motor Google.

 

Și atunci, în sfârșit, am realizat cine era: Catrinel, asistenta designerului Adrian Oianu, cu care stabilisem un interviu.

 

Un interviu bine cartografiat în capul meu, dar pe care memoria mea alesese să-l explulzeze fără să mă anunțe.

 

Am reprogramat, a ieșit un interviu minunat și o prietenie, dar eu din acea zi am început să țin agendă și pentru altceva decât notat gânduri, vise și curcubee.

 

Experiențele de mai sus echivalează cu retragerea apei de la mal.

 

Nu am avut parte de tsunami, am văzut la timp și am fugit.

 

De câteva ori, însă, nu am mai văzut semnele și a venit valul peste mine.

 

Au fost mai multe momente, dar unul punctual, ca la carte, mi s-a întâmplat acum fix 10 ani, în Turcia.

 

Eram într-un press-trip superb, în Istanbul, oraș pe care-l vizitam pentru prima oară, cu o gașcă savuroasă și cu un program minunat.

 

Doar că la acel moment eram în burnout și refuzam să înțeleg asta. Făceam 2 reviste practic de una singură și mai aveam și Fine Society ca hobby. Și încercam să le țin pe toate în echilibru.

 

În prima mea zi în Istanbul, am mers 20 de kilometri pe jos, am mâncat foarte puțin, iar seara am băut două cafele.

 

Am mers în cameră și m-am pus pe scris până la ora 5 dimineața, când m-am culcat pentru două ore. La 7 eram în picioare, gata de explorat împreună cu grupul.

 

Și atunci s-a întâmplat. Tsunami-ul.

 

În momentul în care intram în microbuzul care urma să ne ducă la turnul Galata, am simțit, pentru prima oară în viața mea, cum se rotește tot pământul cu mine.

 

Până atunci nu avusesem niciodată amețeli, nici măcar minore. Niciun vertij, nicio senzație de leșin. Timp de 20 de minute, am stat culcată pe podeaua microbuzului oprit în fața hotelului, fiindcă simțeam că sunt într-un roller-coaster scăpat de sub control.

 

După ce a trecut starea, am dat câteva telefoane acasă și, din om în om, am ajuns să vorbesc cu un neurolog.

 

I-am explicat stările mele, iar cuvintele lui mă vor urmări toată viața. Omul nu mi-a dat niciun diagnostic, nu avea cum prin telefon, dar a zis atât: „Corpul dumneavoastră v-a dat un mesaj. Aveți grijă să nu vină și al doilea, că va fi mai rău”.

 

Aș vrea să spun că am ascultat, dar nu.

 

Al doilea mesaj a fost burnoutul. Ani în care am funcționat la o cincime din capacitatea mea: emoțională, mentală, fizică, de toate felurile. Am trăit doar o parte din ce puteam trăi. Am fost o umbră a propriei persoane.

 

Inclusiv în relații, am învățat târziu să observ semnele.

 

Prea multe tăceri bruște nu sunt accidentale.

 

Secretoșenia bruscă nu e „o fază”.

 

Tonul răstit tot mai des nu e „o zi proastă”.

 

Dar, fiindcă toți suntem cu gândurile în cele patru zări, avem tendința să netezim totul, cum netezești cutele unei fețe de masă necălcate. „Nu e șifonată, doar mi se pare”.

Ba da, este. Și cu cât observi mai repede, cu atât mai bine. Ori o îndrepți, ori o schimbi.

 

Am intrat, în trecut, în parteneriate profesionale în care am simțit din prima că nu ne potrivim. Nu că e ceva dubios, dar că suntem incompatibili. Ca-n dragoste.

 

Și totuși, am ignorat toate micro-momentele de îndoială, toate semnele clare (afirmații, gesturi, alegeri) care-mi spuneau că nu e pentru mine, că vedem lucrurile diferit.

 

Am pierdut, dar n-am pierdut lecția, cum se spune.

 

Sunt recunoscătoare în fiecare zi pentru semnele pe care mi le dă corpul și pe care le observ în jur.

 

Nu mai ignor nimic înainte să trec prin filtrul meu.

 

Nu devin nici paranoică, dar nici nu mai merg cu gândurile în curcubeu în timp ce lumea mea se dărâmă.

 

Și, când mai uit, îmi aduc aminte de agendă și de acea zi de vară în care universul m-a ferit de a mă face de râs, iar eu am ascultat și am luat aminte.

 

Încă învăț, zi de zi, să ascult și să observ mai bine.

Nu trebuie să fii jurnalist auto ca să iubești mașinile și poveștile lor, un lucru pe care eu l-am învățat pe pielea mea în ultimii 20 ani ca jurnalist… de lifestyle și cultură. 

 

Dacă la început refuzam pe bandă rulantă toate proiectele pe zona automotive, justificând că „Nu sunt în domeniu”, la un moment dat am înțeles că acești oameni nu mă cheamă fiindcă putem purta conversații spumoase despre diametrul jantelor, ci pentru a-mi face partea mea de poveste. 

 

 

Experiență, design, lifestyle, emoție și, bineînțeles, bucuria de a conduce și a trăi o mașină pe care s-o împărtășesc cu cei care mă urmăresc.

 

Și, după ce am spus prima dată DA, m-am îndrăgostit de această lume, în care continui să fiu un „special guest”, dar unul care se bucură din plin de tot ce i se oferă. 

 

Cum spuneam noi când eram mici că vrem să ne facem „musafiri”, cam asta sunt eu în lumea auto: un musafir entuziast.

 

Dacă turul  Cars & Roads m-a lăsat să fiu fata boemă din cultură, Eurocharge m-a scos cu totul din această zonă de confort a poveștilor și a călătoriilor, fiindcă nu e un tur-poveste, ci un tur tehnic, cu coordonate clare și cu matematici care trebuie să iasă corect la sfârșit pentru ca totul să aibă sens. 

 

Dacă dai matematica de gard, nu e ca și cum te faci tu de râs și ai o zi proastă, ci strici calculele tuturor colegilor și pui în mișcare un tăvălug de erori și probleme.

 

Adică exact ceea ce nici eu și nici partenera mea, Raluca Hagiu, nu ne doream să facem.

 

Mai pe românește, am plecat în Eurocharge țopăind de veselie, dar cu sabia matematicii deasupra capului.

 

A fost greu? A fost, în sensul că legile lui Murphy nu se dezic niciodată și atunci când cineva trebuie să-și învețe niște lecții parcă toate lucrurile neprevăzute îi ies în cale ca să-i predea „materia”.

 

La final, însă, au fost 11 zile în care am învățat despre mine mai mult decât în 11 luni, mai exact mi-am consolidat niște idei și certitudini despre ce pot sau nu pot să fac.

 

Cel mai important lucru pe care l-am înțeles despre mine și pe care am putut, de data asta, să-l clarific, să-l bag într-un sertar și să-l și etichetez cu „Asta sunt eu” a fost faptul că sunt omul-soluție.

 

Nu sunt omul „Hai să ne așezăm pe bordură și să plângem în pumni…”, sunt omul „Hai să facem un salt peste bordură și peste trei bălți și să ne vedem de drum…”

Nu mă forțez, așa îmi vine. Instinctiv.

 

Când eram adolescentă, am citit într-o carte că nu contează ce i se întâmplă omului, ci ceea ce face el cu ceea ce i se întâmplă.

 

La 17 ani, asta suna fenomenal, dar eminamente teoretic.

 

Nu-i problemă, însă, fiindcă au avut grijă restul de 20+ ani să mă învețe partea practică.

 

De-a lungul vieții, de câte ori am avut o problemă, am plâns un pic (așa mă exteriorizez eu, plâng) și apoi am zis „Bun, și acum… acum ce?”

 

Indiferent că a fost vorba despre un diagnostic, un examen, un divorț, o iubire, o dezamăgire umană, o pierdere, o trădare, orice. Am plâns zdravăn și apoi am trecut mai departe.

 

În Eurocharge am avut mai multe lucruri peste care să „trec mai departe” și în fața fiecăruia am avut de făcut o alegere.

 

Nu de plâns, că nu era cazul, am avut de ales între o revoltă de tipul „De ce eu? De ce noi? De ce atâta ghinion?” și un „Whatever, hai să rezolvăm situația!” 

 

Lucruri precum moartea semnalului GoogleMaps într-un giratoriu esențial (pe care, dacă-l greșești, adaugi 40 minute traseului), faptul că două tuneluri austriece erau închise fix când am ajuns noi la ele (deși pe Google Maps apăreau deschise și colegii noștri trecuseră anterior prin ele) sau faptul că navigația mașinii s-a reinițializat (de multiple ori) exact când noi aveam mai multă nevoie de ea.

 

Un lucru pot spune sigur: undeva, în Austria, există un giratoriu botezat de Raluca și de mine „giratoriul speranței”, fiindcă am făcut 10 ture prin el așteptând să se reinițializeze navigația. Și am izbândit până la urmă!

 

Punctul culminant al „ghinioanelor” noastre a fost, însă, altul: când am ajuns într-o spălătorie auto MANUALĂ (detaliu important) din Germania fix sâmbătă spre duminică, la 23:45.

Și, exact când finalizam clătirea, s-a oprit jetul de apă pentru că… trecusem de miezul nopții și nemții închid duminica inclusiv spălătoriile automate. 

 

S-a stins lumina deasupra noastră, s-a oprit jetul de apă… și aia a fost. Norocul nostru că apucasem deja să clătim mașina.

 

Asta nu înseamnă, însă, că nu am oprit undeva să verificăm, cu lanterna de la telefon, dacă e chiar în regulă mașina și spălată corect. Era, dar tot ne-au străbătut fiori reci până am verificat-o la centimetru.

 

Recunosc, acel moment în care s-a stins lumina la spălătoria self-wash va rămâne o clipă fundamentală în viața mea și cred că și a Ralucăi.

 

Amândouă am izbucnit în râs și cred că am fi izbucnit și în plâns dacă mașina chiar nu se dovedea a fi spălată corect.

 

Dar, privind înapoi, pot spune cu mâna pe inimă că, și dacă rămânea mașina cu spuma de două degete pe ea, tot aș fi găsit o variantă s-o spăl.

 

Chit că o spălam cu apă minerală de la benzinărie și cu laveta, a doua zi la line-up-ul de plecare, acel BYD Sealion 7 ar fi fost IMPECABIL spălat.

 

Nu știu cum, dar știu că ar fi fost.

 

Vedeți voi, acela a fost momentul în care am zis „Știi ceva, Universule… poți tu să-mi închizi toate spălătoriile, poți să-mi pui stihiile naturii în cale ca la Meșterul Manole, dar eu tot nu mă las”.

 

Mă rog, pe lângă aceste metafore e posibil să fi folosit niște cuvinte mai neaoșe pe care nu vă așteptați să le auziți din gura mea, dar situația o cerea.

 

Mai țin să menționez că, la momentul spălătoriei, eu eram într-o rochie de dantelă roșie și Raluca într-o ținută neagră din paiete, dar acestea sunt doar detalii, desigur.

 

Viața e imprevizibilă, lucruri rele se pot întâmpla oricând, important e să le rezolvi.

Nu să fii perfect, nu să iei nota 10 la meșteșugul vieții, nu să fii premiant la un concurs pe care doar tu ți-l imaginezi. Ci să REZOLVI SITUAȚIA CU BINE.

 

Și, că veni vorba, am mai învățat un lucru cu mare chin și suspin: PERFECȚIUNEA NU EXISTĂ.

 

Deși, Doamne, cât ne-am fi dorit!

 

Tehnic, eu și Raluca ne-am făcut treaba așa cum trebuie în Eurocharge: am fost serioase, dedicate, am verificat de 551 de ori fiecare calcul, am încercat să iasă totul perfect.

 

 

Concret, la finalul fiecărei zile eram nemulțumite ori una, ori alta, ori amândouă.

Nemulțumite de noi însene, nu de altceva.

 

Această stare enervantă de „Nu facem lucrurile suficient de bine” a fost ca atunci când ai o pietricică în pantof.

 

Nu poți să te bucuri pe deplin fiindcă te zgândăre neisprăvita aia de piatră: minusculă, dar îngrozitor de enervantă.

 

Starea asta a durat, intermitent, până prin ultimele zile, când – la o stație de încărcare, pe ploaie, la 22:30 – una dintre noi a spus cu voce tare ceea ce gândeam amândouă: „Auzi, nu cumva suntem prea dure noi cu noi?”

 

În ce sens spun asta: fiind două fete aterizate într-un tur care e 99% de băieți (Laura Antonov, colega noastră, este jurnalist auto și are o istorie enormă în domeniu, deci nu o putem așeza în barca noastră), noi nu am venit chitite să ținem pasul, ci să facem furori.

 

Să demolăm, să împachetăm, să fim pe podium. Să primim aplauze la scenă deschisă.

 

Ca să înțelegeți: eu am făcut un trailer pentru participarea noastră în Eurocharge (filmat cu recuzită și tot tacâmul), Raluca a venit cu un IMN al echipei noastre, cu versuri și muzică originale (și nu cu AI, ci versuri scrise de iubitul ei), ne-am făcut stickere cu numele echipei, am venit cu trei variante de camere foto, două de trepied, tot felul de suporturi pentru filmări.

Ca să rupem norii și să nu mai rămână nimic din ei.

 

Cum să accepți, când tu vrei să rupi norii, că ți se închide spălătoria, că se reinițializează Google Maps și că iei adresa greșită pe hartă?

 

Ne-am impus amândouă niște standarde atât de înalte încât nu era suficient să ne facem treaba, ci să fim stelare.

 

Să fim primele care ajung, primele care alimentează, primele care predau textele, primele care dau calculele… să continui?

 

La unele lucruri am fost printre primele, la altele am fost printre ultimii, la altele am fost chiar ultimele, alte lucruri ne-au ieșit din a doua încercare… și totul a fost perfect, fiindcă nimeni altcineva în afară de noi nu avea de la noi aceste așteptări de superstars.

 

Și Mircea Meșter (tăticul Eurocharge), și restul colegilor, aveau de la noi așteptări de… oameni. Noi aveam așteptări de supereroine.

 

Dacă am fi pornit de la început cu ideea de a ne simți bine, a face treabă și a vedea ce se întâmplă, totul ar fi fost mult mai simplu.

 

Când pornești, în schimb, de la „O să facem 500% tot ce fac ceilalți, fiindcă noi suntem ultimele venite și trebuie să dovedim”, e cam greu la deal.

Și parcă și Universul își cam râde-n barbă de tine: „Ah da, vreți să fiți voi primele? Ia să vedem…”

 

Un exemplu amuzant, dar stupid în retrospectivă, ar fi acesta: fiecare echipă a avut de ridicat o mașină la plecarea în tur.

 

Eu am fost cea care a ridicat, pentru echipa noastră, mașina cu care urma să ieșim din țară, și am ajuns la showroom înainte de începerea orelor de program… practic înainte ca omul care era angajat la acel showroom să vină efectiv la jobul lui de la showroom.

 

Practic am deschis reprezentanța. La ora 8:45 eram în celălalt capăt de oraș, așteptând o mașină care ar fi fost acolo și peste două, și peste trei, și peste nouă ore.

 

Nu e ca și cum făceam pontaj la fabrică, dar cam aceasta era presiunea pe care o puneam eu pe mine.

 

Nu doar eu am făcut asta, ci și partenera mea Raluca Hagiu, zisă Princess, dar nu pot să scriu în locul ei, deși… oh Doamne, ce povești și anecdote am mai avea de spus. Și oh Doamne, cât am râs!

 

Am râs, am mâncat pufuleți (românești) cumpărați din OMV Austria și am făcut karaoke.

Și ne-am povestit viețile, ceea ce începusem deja din Cars&Roads.

 

Mi-e frică să spun „niciodată” sau „de acum nu o să mai…”, dar nu cred că voi mai face niciodată această greșeală de a pune pe mine presiunea întregii lumi.

 

Nu cred că s-a văzut, dar noi ne simțeam în fiecare dimineață ca Atlas care trebuie să poarte pe umeri întreaga lume, ceea ce chiar nu e cazul. Mai ales că nu ne-a cerut-o nimeni!

 

Dacă mai merg în Eurocharge? Și mâine aș pleca din nou, de data asta cu mai multă relaxare, fiindcă știu că nimic nu ne poate clinti.

 

Nici Google Maps, nici lucrările de mentenanță pe autostrăzile austriece, nimic.

 

Ca în desenele animate cu Captain Planet (că am ajuns inclusiv la copilărie în dialogurile noastre din cele 11 zile): „The Power is Yours.”

 

Chiar este totul în puterea ta, odată ce te ridici de pe bordura aia, te îndrepți de spate și zici „Ia, viață, hai să te văd!”

 

Până data viitoare, echipa RaDiance (Raluca & Diana) vă spune la revedere și drumuri bune!

Seara trecută mi-a apărut în feed o postare cu care am făcut clic în mod neașteptat. 

 

O femeie povestea că și-a pierdut soțul cu nouă luni în urmă și că sora ei a făcut ceva de neiertat într-un moment în care ea era plecată din oraș: a pus în cutii toate obiectele care aparținuseră defunctului și le-a donat.

 

Cu cele mai bune intenții și „ca să o ajute să treacă mai ușor peste moment”.

 

Femeia povestea că acel gest a distrus-o, fiindcă donarea acelor lucruri era parte din doliul ei: voia să o facă în ritmul ei, la momentul potrivit, păstrând câteva lucruri semnificative de care sora ei nu avea cum să știe.

 

Citeam și mă enervam progresiv, fără să știu de ce, până când la un moment dat a făcut clic motivul. 

 

La altă scară și cu totul altă magnitudine, una dintre cele mai vechi amintiri ale mele din copilărie este cu mătușa mea care, tot cu cele mai bune intenții, mi-a aruncat toate cărțile de povești în timp ce eram în vacanță în Ardeal.

 

A venit la noi, a văzut că aveam teancul meu imens de cărți citite, măzgălite, tocite cât le răsfoisem, iubite până la refuz, și s-a gândit că sunt „uzate” oricum. Așa că le-a aruncat la gunoi. Pe toate.

 

Un gest gratuit și egoist, de om mare care „știe el mai bine”.

 

Am plâns până n-am mai avut lacrimi, pentru că la acel moment acel teanc de cărți era toată „avuția” mea de copil.

 

Cu cele mai bune intenții, familia mea – și familiile în care am trăit cam toți din generația mea – au funcționat pe principiul „Copilul nu știe de capul lui.”

 

Ne-au privit ca pe niște obiecte însuflețite, despre care vorbești la persoana a treia: „Diana nu se supără, nu”, „Da, Diana o să meargă acolo…”, „Da, doamnă doctor, Diana nu mănâncă suficient”, „Poți să iei păpușa, Diana ți-o face cadou”. 

 

Diana fiind acolo și da, i-aș fi dat-o cadou dacă mă întreba înainte. 

 

Suntem o generație care nu a fost întrebată niciodată înainte de… nimic.

 

Ca să ne amuzăm, zece ani mai târziu de la momentul cărților de povești, când eram în clasa a zecea, mătușa mea a fost plecată două luni la prietena ei cea mai bună din Germania, iar eu și părinții mei ne-am mutat la ea acasă, fiindcă ne zugrăveam apartamentul. 

 

I-am aruncat, atunci, trei sertare de mosoare cu ață, ace și diverse lucruri de cusut, fiindcă mi se păreau prea multe și ocupau loc inutil.

 

Mătușa mea a făcut mereu rochii superbe, ca hobby, deci acestea erau „cărțile” ei.

 

Nu m-am simțit vinovată deloc și abia după ani am înțeles de ce: a fost ca o ședință de terapie. Voluptatea de a arunca ceva ce îi era drag ei. O copilărie, desigur, făcută cu totul inconștient.

 

Dincolo de mosoare și cărți de povești, nu am uitat acel moment banal fiindcă mi-a modelat psihicul pentru o bună perioadă de timp (nu zic pentru totdeauna, pentru că am lucrat cu mine pe parcurs).

 

Lipsa de control e cel mai cumplit sentiment posibil: să simți că viața ta nu e a ta, că voința ta nu contează, că ești prea mic și neînsemnat ca vocea ta să însemne ceva, nici măcar când e vorba de niște amărâte de cărți de povești.

 

Pentru că aceasta a fost dinamica vieții de copil și de adolescent, am căutat controlul cu orice preț în viața mea de adult.

 

Am micro-manageriat tot ce se putea, am încercat să „pun în scenă” viața, nu s-o trăiesc, s-o orchestrez, s-o regizez, la propriu.

 

M-am preocupat atât de mult de CUM trebuie să se întâmple lucrurile și ÎN CE FORMĂ și EXACT ÎN CE ORDINE, cea dorită de mine, încât asta m-a epuizat complet.

 

Doar un exemplu, dar memorabil: când am cunoscut-o pe mama fostului meu soț, știam multe povești despre cât de delicată poate fi „prima întâlnire cu viitoarea soacră” și auzisem multe sfaturi imperative: cu ce să te îmbraci, ce să vorbești, ce ton să ai, genul de lucruri pe care generația mea le citea în Cosmopolitan și Elle.

 

O fată sigură pe ea și fără probleme de control ar fi zis „O să mă duc fix așa cum sunt și, dacă mă place bine, dacă nu, nu”.

 

Eu, în schimb, eram o fată sensibilă și nesigură pe ea la acel moment, așa că am orchestrat prima întâlnire astfel încât să „păcălesc” viața. 

 

În acea perioadă organizam foarte multe evenimente elegante, gale cu zeci și sute de oameni, iar eu le prezentam.

 

Am avut grijă ca prima întâlnire cu „viitoarea” să fie la o gală organizată de mine, când eu eram pe scenă într-o rochie superbă, strălucitoare, în lumina reflectoarelor.

 

Pare copilăresc, și este, dar am fost atât de mândră de reușita mea atunci. Reușisem să păcălesc viața, credeam eu. Să controlez necontrolabilul. Să fac exact cum voiam eu.

 

M-am auto-aplaudat pe interior și-mi aduc aminte aievea acel moment.

 

Firește, ar fi fost mult mai bine dacă mă axam mai mult pe lucruri profunde precum alegerea persoanei potrivite și sondarea mecanismelor interioare care mă aduseseră în acel punct.

 

Dacă aș fi făcut-o, aș fi realizat că eu căutam forma, nu fondul.

Că voiam nunta, nu căsnicia.

Că voiam să controlez, în sfârșit, ceva la viața mea.

Că voiam să încep un nou capitol, unul scris de mine.

Și voiam să o fac, dacă se poate, în cel mai mic detaliu.

 

Exemplul cu prima întâlnire cu soacra mă urmărește și încerc să-l țin aproape pentru toate momentele în care încep să-mi conturez în cap scenarii și să formulez fraze care încep cu „Trebuie să…”.

 

Am înțeles că lucrurile cele mai bune s-au întâmplat când le-am lăsat să se întâmple, în loc să le îndes într-o cutiuță pe care o adusesem eu de acasă, fiindcă eu doar acea mărime de cutie o aveam și pe aia voiam s-o fac să se potrivească.

 

Pare simplu, dar e greu și anevoios ca Sisif care împinge bolovanul la deal.

 

De fapt, știți care a fost poate cel mai greu lucru de rostit pentru mine? 

„Facă-se voia ta”, la rugăciune.

 

Mă rugam, rosteam cuvintele, dar ca atunci când faci o promisiune și încrucișezi apoi degetele la spate, imediat mă gândeam: „Da, facă-se voia ta… dar dacă se poate, aș vrea ce e pe lista asta, fix în ordinea asta. Ți-o las aici, Doamne, mulțumesc anticipat!”

 

Momentul cărților de povești și faptul că mi l-am amintit total întâmplător a vindecat ceva în mine.

 

A fost un fel de închidere de cerc.

 

„Okay, acum tu ești stăpână pe viața ta, dar nu trebuie să ții pumnul atât de strâns.

 

Nu-ți mai aruncă nimeni cărțile la gunoi, dar ești atât de ocupată să ții în brațe tot ce ți-e teamă să pierzi sau vrei să controlezi încât te împiedici sub greutatea lor.”

 

Încă mă străduiesc să le pun jos. Pe rând, cu încetinitorul, dar să le pun.

 

Vara asta am experimentat-o la prima mână și am scris despre asta în articolul acesta: „Orice s-ar întâmpla în viață, o să mă descurc!”

 

În fiecare zi mai las jos câte ceva… sau măcar mă străduiesc.

 

Încă am lista aceea, Doamne, dar… vezi tu ce-mi trebuie de acolo. E în regulă.

Mi-am schimbat furnizorul de semnătura electronică acum câteva zile și acum funcționează mai ușor, iar asta mi-a dat peste cap tot echilibrul existențial.

 

De fapt, ce zic eu „ușor”? Asta MERGE!

 

Cea de dinainte funcționa cam așa: „Azi merge, mâine stau 3 de ore în depanare cu o doamnă amabilă, dar depășită de tot, poimâine nu mai merge fiindcă trebuie să reinstalez tot softul pe 153 de pași și joi merge iar. Și luna viitoare nu mai recunoaște nici driver, nici stick, nici pe mine…”.

 

Mi-am făcut o semnătură nouă, la alt furnizor, pe principiul „Toți sunt la fel, dar măcar ăștia sunt alții” și azi am semnat un document după o pauză de o lună.

 

Am băgat cablul în calculator cu stick-ul, calculatorul a recunoscut stick-ul din prima, am deschis pdf-ul și am semnat.

 

Aproape că mi-au dat lacrimile și nu glumesc. Cum adică a mers din prima?

 

La fel m-am simțit mai demult când am ridicat ceva de la poștă și doamna de acolo mi-a urat o zi frumoasă. Am ieșit cu nod de emoție în gât.

 

După ani de zile în care doamnele de la poștă mai aveau puțin și mă băteau cu rigla la palmă, cineva mi-a urat o zi bună, neironic? A fost un eveniment absolut.

 

Nu e ca și cum nu știam deja, dar treaba cu semnătura m-a făcut să-mi dau seama că am o dexteritate fantastică în a mă obișnui cu răul. Cu greul. Cu opinteala. Le caut peste tot sau, cum ar spune cineva cu manifestarea, le atrag.

 

De exemplu, la un moment dat aveam o problemă de software pe calculator și trebuia să fac 5 pași în plus ca să intru pe site-ul meu.

 

Îi învățasem pe dinafară, căpătasem dexteritate deja, iar când am schimbat calculatorul și n-a mai fost nevoie, parcă nu mi-a venit să cred că totul e așa simplu.

 

Senzația aceea în care lucrurile MERG este străină cuiva care s-a obișnuit să NU MEARGĂ sau să se poticnească.

 

Firește, asta e și datorită (sau din cauza) faptului că m-am născut în Estul Europei, un loc care are cultul greului, iar familia mea a fost promotoarea greului ca filosofie de viață.

 

Totul e greu, totul e anevoie, totul e cu durere și travaliu, totul e pe rupere.

 

Țin minte prin școala generală când am rugat-o pe mama să schimbăm un bec cu lumină rece din camera mea, avea o lumină de spital și mă obosea și mi-a zis: „Ăsta e cel mai bun, toate sunt la fel, așa e lumina de bec…”

Peste ani, când mi-am cumpărat eu acasă becuri cu lumină caldă, mi s-a părut că viața se vede altfel.

 

Nu îmi spusese de răutate, pur și simplu mama s-a obișnuit ca lucrurile să meargă pe dos, să fie totul greu, complicat, anevoie și la un moment dat a ajuns să le privească pe toate astfel.

 

De la un bec până la o viață. „Pe ăsta îl avem, cu ăsta defilăm, e greu, dar e greul nostru!”

 

În continuare, când mă ofer să le repar ceva în casă sau să le cumpăr părinților mei ceva mai nou și mai simplu de folosit, aud aceeași replică: „Toate sunt la fel, toate merg greu, nu există mai bun de-atât.”

 

Nu e din zgârcenie, ci din convingerea fermă că greul este un stil de viață și că nu există scăpare din el.

 

Dacă de la mama am luat obiceiul lui „Ăsta e cel mai bun, cu ăsta ne descurcăm”, de la tata am luat altă ramură a greului.

 

În clasa a opta, el a fost cel care m-a așezat la masă și mi-a explicat că profilul umanistic e prea ușor. ORICINE poate să facă uman, acolo e cultură și odihnă (citez), dar profil real pot face doar aleșii. Trebuie să ai MINTE de real.

 

Eu nu aveam minte de real, dar m-am străduit ca hoții de cai, când puteam să-mi trăiesc „cea mai bună viață” la cultură și odihnă, mai ales când era clar că nu voi urma o facultate cu profil real.

 

Ce e rău să îți fie ușor, mă gândesc acum, cu mintea de la 42 de ani?

 

Cred că în ADN-ul meu e deja împământenit greul, chinuiala, atât de tare încât uneori am impresia că o să fac poc.

 

Când ceva se dovedește a fi ușor, îmi miroase a păcăleală și a furtișag. Adică eu „fur” ceva de la viață, în loc să plătesc cu efortul și greul meu. Îmi dă o senzație de dubiu, de „ceva nu e în regulă”, e ceva la mijloc.

 

De asta, mi-am propus activ ca în următoarea perioadă să îmblânzesc ușorul, să-l las să se apropie de mine așa cum domesticești o pisică înspăimântată: să ne împrietenim azi un pic, mâine un pic, cu răbdare.

De exemplu, azi am reușit să stau o oră și să citesc, în miezul zilei, fără să mă simt vinovată că nu fac ceva „productiv”.

 

Eu fiind propriul meu șef de peste 10 ani, dar asta nu are importanță, fiindcă sunt și cel mai rău șef din câți am avut eu vreodată. Și… am avut!

 

Știu pe dinafară expresia cu „trebuie să FII, nu doar să FACI”, dar în practică se zădărnicește tot.

 

Ce mi-aș dori să reușesc, pentru început:

Să nu mă mai simt vinovată că nu fac suficient, în toate domeniile.

 

Să las weekend-urile să fie weekend-uri, adică fără muncă, fără task-uri, fără impuse.

 

Dacă vreau să zac, să zac, fără vocea din cap care să-mi spună „Dar ai atâtea de făcut, de ce stai?”.

 

Să scap de expresia mea preferată auto-ironică: „Unii sunt cu distracția, alții cu munca, noi suntem ăia cu munca”.

 

Să nu mai glorific munca și greul, fiindcă îmi dau seama că în subconștient încă o fac.

 

Un fel de „Pe lumea cealaltă există un loc special pentru martiri și acolo voi fi și eu, la categoria Oameni care au Muncit”.

 

Dacă aveți sfaturi de ușurat viața, le aștept cu nerăbdare, momentan lucrez la asta.

 

Adică (încerc să) stau…

 

Mă rog, înțelegeți voi.