Nu trebuie să fii jurnalist auto ca să iubești mașinile și poveștile lor, un lucru pe care eu l-am învățat pe pielea mea în ultimii 20 ani ca jurnalist… de lifestyle și cultură. 

 

Dacă la început refuzam pe bandă rulantă toate proiectele pe zona automotive, justificând că „Nu sunt în domeniu”, la un moment dat am înțeles că acești oameni nu mă cheamă fiindcă putem purta conversații spumoase despre diametrul jantelor, ci pentru a-mi face partea mea de poveste. 

 

 

Experiență, design, lifestyle, emoție și, bineînțeles, bucuria de a conduce și a trăi o mașină pe care s-o împărtășesc cu cei care mă urmăresc.

 

Și, după ce am spus prima dată DA, m-am îndrăgostit de această lume, în care continui să fiu un „special guest”, dar unul care se bucură din plin de tot ce i se oferă. 

 

Cum spuneam noi când eram mici că vrem să ne facem „musafiri”, cam asta sunt eu în lumea auto: un musafir entuziast.

 

Dacă turul  Cars & Roads m-a lăsat să fiu fata boemă din cultură, Eurocharge m-a scos cu totul din această zonă de confort a poveștilor și a călătoriilor, fiindcă nu e un tur-poveste, ci un tur tehnic, cu coordonate clare și cu matematici care trebuie să iasă corect la sfârșit pentru ca totul să aibă sens. 

 

Dacă dai matematica de gard, nu e ca și cum te faci tu de râs și ai o zi proastă, ci strici calculele tuturor colegilor și pui în mișcare un tăvălug de erori și probleme.

 

Adică exact ceea ce nici eu și nici partenera mea, Raluca Hagiu, nu ne doream să facem.

 

Mai pe românește, am plecat în Eurocharge țopăind de veselie, dar cu sabia matematicii deasupra capului.

 

A fost greu? A fost, în sensul că legile lui Murphy nu se dezic niciodată și atunci când cineva trebuie să-și învețe niște lecții parcă toate lucrurile neprevăzute îi ies în cale ca să-i predea „materia”.

 

La final, însă, au fost 11 zile în care am învățat despre mine mai mult decât în 11 luni, mai exact mi-am consolidat niște idei și certitudini despre ce pot sau nu pot să fac.

 

Cel mai important lucru pe care l-am înțeles despre mine și pe care am putut, de data asta, să-l clarific, să-l bag într-un sertar și să-l și etichetez cu „Asta sunt eu” a fost faptul că sunt omul-soluție.

 

Nu sunt omul „Hai să ne așezăm pe bordură și să plângem în pumni…”, sunt omul „Hai să facem un salt peste bordură și peste trei bălți și să ne vedem de drum…”

Nu mă forțez, așa îmi vine. Instinctiv.

 

Când eram adolescentă, am citit într-o carte că nu contează ce i se întâmplă omului, ci ceea ce face el cu ceea ce i se întâmplă.

 

La 17 ani, asta suna fenomenal, dar eminamente teoretic.

 

Nu-i problemă, însă, fiindcă au avut grijă restul de 20+ ani să mă învețe partea practică.

 

De-a lungul vieții, de câte ori am avut o problemă, am plâns un pic (așa mă exteriorizez eu, plâng) și apoi am zis „Bun, și acum… acum ce?”

 

Indiferent că a fost vorba despre un diagnostic, un examen, un divorț, o iubire, o dezamăgire umană, o pierdere, o trădare, orice. Am plâns zdravăn și apoi am trecut mai departe.

 

În Eurocharge am avut mai multe lucruri peste care să „trec mai departe” și în fața fiecăruia am avut de făcut o alegere.

 

Nu de plâns, că nu era cazul, am avut de ales între o revoltă de tipul „De ce eu? De ce noi? De ce atâta ghinion?” și un „Whatever, hai să rezolvăm situația!” 

 

Lucruri precum moartea semnalului GoogleMaps într-un giratoriu esențial (pe care, dacă-l greșești, adaugi 40 minute traseului), faptul că două tuneluri austriece erau închise fix când am ajuns noi la ele (deși pe Google Maps apăreau deschise și colegii noștri trecuseră anterior prin ele) sau faptul că navigația mașinii s-a reinițializat (de multiple ori) exact când noi aveam mai multă nevoie de ea.

 

Un lucru pot spune sigur: undeva, în Austria, există un giratoriu botezat de Raluca și de mine „giratoriul speranței”, fiindcă am făcut 10 ture prin el așteptând să se reinițializeze navigația. Și am izbândit până la urmă!

 

Punctul culminant al „ghinioanelor” noastre a fost, însă, altul: când am ajuns într-o spălătorie auto MANUALĂ (detaliu important) din Germania fix sâmbătă spre duminică, la 23:45.

Și, exact când finalizam clătirea, s-a oprit jetul de apă pentru că… trecusem de miezul nopții și nemții închid duminica inclusiv spălătoriile automate. 

 

S-a stins lumina deasupra noastră, s-a oprit jetul de apă… și aia a fost. Norocul nostru că apucasem deja să clătim mașina.

 

Asta nu înseamnă, însă, că nu am oprit undeva să verificăm, cu lanterna de la telefon, dacă e chiar în regulă mașina și spălată corect. Era, dar tot ne-au străbătut fiori reci până am verificat-o la centimetru.

 

Recunosc, acel moment în care s-a stins lumina la spălătoria self-wash va rămâne o clipă fundamentală în viața mea și cred că și a Ralucăi.

 

Amândouă am izbucnit în râs și cred că am fi izbucnit și în plâns dacă mașina chiar nu se dovedea a fi spălată corect.

 

Dar, privind înapoi, pot spune cu mâna pe inimă că, și dacă rămânea mașina cu spuma de două degete pe ea, tot aș fi găsit o variantă s-o spăl.

 

Chit că o spălam cu apă minerală de la benzinărie și cu laveta, a doua zi la line-up-ul de plecare, acel BYD Sealion 7 ar fi fost IMPECABIL spălat.

 

Nu știu cum, dar știu că ar fi fost.

 

Vedeți voi, acela a fost momentul în care am zis „Știi ceva, Universule… poți tu să-mi închizi toate spălătoriile, poți să-mi pui stihiile naturii în cale ca la Meșterul Manole, dar eu tot nu mă las”.

 

Mă rog, pe lângă aceste metafore e posibil să fi folosit niște cuvinte mai neaoșe pe care nu vă așteptați să le auziți din gura mea, dar situația o cerea.

 

Mai țin să menționez că, la momentul spălătoriei, eu eram într-o rochie de dantelă roșie și Raluca într-o ținută neagră din paiete, dar acestea sunt doar detalii, desigur.

 

Viața e imprevizibilă, lucruri rele se pot întâmpla oricând, important e să le rezolvi.

Nu să fii perfect, nu să iei nota 10 la meșteșugul vieții, nu să fii premiant la un concurs pe care doar tu ți-l imaginezi. Ci să REZOLVI SITUAȚIA CU BINE.

 

Și, că veni vorba, am mai învățat un lucru cu mare chin și suspin: PERFECȚIUNEA NU EXISTĂ.

 

Deși, Doamne, cât ne-am fi dorit!

 

Tehnic, eu și Raluca ne-am făcut treaba așa cum trebuie în Eurocharge: am fost serioase, dedicate, am verificat de 551 de ori fiecare calcul, am încercat să iasă totul perfect.

 

 

Concret, la finalul fiecărei zile eram nemulțumite ori una, ori alta, ori amândouă.

Nemulțumite de noi însene, nu de altceva.

 

Această stare enervantă de „Nu facem lucrurile suficient de bine” a fost ca atunci când ai o pietricică în pantof.

 

Nu poți să te bucuri pe deplin fiindcă te zgândăre neisprăvita aia de piatră: minusculă, dar îngrozitor de enervantă.

 

Starea asta a durat, intermitent, până prin ultimele zile, când – la o stație de încărcare, pe ploaie, la 22:30 – una dintre noi a spus cu voce tare ceea ce gândeam amândouă: „Auzi, nu cumva suntem prea dure noi cu noi?”

 

În ce sens spun asta: fiind două fete aterizate într-un tur care e 99% de băieți (Laura Antonov, colega noastră, este jurnalist auto și are o istorie enormă în domeniu, deci nu o putem așeza în barca noastră), noi nu am venit chitite să ținem pasul, ci să facem furori.

 

Să demolăm, să împachetăm, să fim pe podium. Să primim aplauze la scenă deschisă.

 

Ca să înțelegeți: eu am făcut un trailer pentru participarea noastră în Eurocharge (filmat cu recuzită și tot tacâmul), Raluca a venit cu un IMN al echipei noastre, cu versuri și muzică originale (și nu cu AI, ci versuri scrise de iubitul ei), ne-am făcut stickere cu numele echipei, am venit cu trei variante de camere foto, două de trepied, tot felul de suporturi pentru filmări.

Ca să rupem norii și să nu mai rămână nimic din ei.

 

Cum să accepți, când tu vrei să rupi norii, că ți se închide spălătoria, că se reinițializează Google Maps și că iei adresa greșită pe hartă?

 

Ne-am impus amândouă niște standarde atât de înalte încât nu era suficient să ne facem treaba, ci să fim stelare.

 

Să fim primele care ajung, primele care alimentează, primele care predau textele, primele care dau calculele… să continui?

 

La unele lucruri am fost printre primele, la altele am fost printre ultimii, la altele am fost chiar ultimele, alte lucruri ne-au ieșit din a doua încercare… și totul a fost perfect, fiindcă nimeni altcineva în afară de noi nu avea de la noi aceste așteptări de superstars.

 

Și Mircea Meșter (tăticul Eurocharge), și restul colegilor, aveau de la noi așteptări de… oameni. Noi aveam așteptări de supereroine.

 

Dacă am fi pornit de la început cu ideea de a ne simți bine, a face treabă și a vedea ce se întâmplă, totul ar fi fost mult mai simplu.

 

Când pornești, în schimb, de la „O să facem 500% tot ce fac ceilalți, fiindcă noi suntem ultimele venite și trebuie să dovedim”, e cam greu la deal.

Și parcă și Universul își cam râde-n barbă de tine: „Ah da, vreți să fiți voi primele? Ia să vedem…”

 

Un exemplu amuzant, dar stupid în retrospectivă, ar fi acesta: fiecare echipă a avut de ridicat o mașină la plecarea în tur.

 

Eu am fost cea care a ridicat, pentru echipa noastră, mașina cu care urma să ieșim din țară, și am ajuns la showroom înainte de începerea orelor de program… practic înainte ca omul care era angajat la acel showroom să vină efectiv la jobul lui de la showroom.

 

Practic am deschis reprezentanța. La ora 8:45 eram în celălalt capăt de oraș, așteptând o mașină care ar fi fost acolo și peste două, și peste trei, și peste nouă ore.

 

Nu e ca și cum făceam pontaj la fabrică, dar cam aceasta era presiunea pe care o puneam eu pe mine.

 

Nu doar eu am făcut asta, ci și partenera mea Raluca Hagiu, zisă Princess, dar nu pot să scriu în locul ei, deși… oh Doamne, ce povești și anecdote am mai avea de spus. Și oh Doamne, cât am râs!

 

Am râs, am mâncat pufuleți (românești) cumpărați din OMV Austria și am făcut karaoke.

Și ne-am povestit viețile, ceea ce începusem deja din Cars&Roads.

 

Mi-e frică să spun „niciodată” sau „de acum nu o să mai…”, dar nu cred că voi mai face niciodată această greșeală de a pune pe mine presiunea întregii lumi.

 

Nu cred că s-a văzut, dar noi ne simțeam în fiecare dimineață ca Atlas care trebuie să poarte pe umeri întreaga lume, ceea ce chiar nu e cazul. Mai ales că nu ne-a cerut-o nimeni!

 

Dacă mai merg în Eurocharge? Și mâine aș pleca din nou, de data asta cu mai multă relaxare, fiindcă știu că nimic nu ne poate clinti.

 

Nici Google Maps, nici lucrările de mentenanță pe autostrăzile austriece, nimic.

 

Ca în desenele animate cu Captain Planet (că am ajuns inclusiv la copilărie în dialogurile noastre din cele 11 zile): „The Power is Yours.”

 

Chiar este totul în puterea ta, odată ce te ridici de pe bordura aia, te îndrepți de spate și zici „Ia, viață, hai să te văd!”

 

Până data viitoare, echipa RaDiance (Raluca & Diana) vă spune la revedere și drumuri bune!

Seara trecută mi-a apărut în feed o postare cu care am făcut clic în mod neașteptat. 

 

O femeie povestea că și-a pierdut soțul cu nouă luni în urmă și că sora ei a făcut ceva de neiertat într-un moment în care ea era plecată din oraș: a pus în cutii toate obiectele care aparținuseră defunctului și le-a donat.

 

Cu cele mai bune intenții și „ca să o ajute să treacă mai ușor peste moment”.

 

Femeia povestea că acel gest a distrus-o, fiindcă donarea acelor lucruri era parte din doliul ei: voia să o facă în ritmul ei, la momentul potrivit, păstrând câteva lucruri semnificative de care sora ei nu avea cum să știe.

 

Citeam și mă enervam progresiv, fără să știu de ce, până când la un moment dat a făcut clic motivul. 

 

La altă scară și cu totul altă magnitudine, una dintre cele mai vechi amintiri ale mele din copilărie este cu mătușa mea care, tot cu cele mai bune intenții, mi-a aruncat toate cărțile de povești în timp ce eram în vacanță în Ardeal.

 

A venit la noi, a văzut că aveam teancul meu imens de cărți citite, măzgălite, tocite cât le răsfoisem, iubite până la refuz, și s-a gândit că sunt „uzate” oricum. Așa că le-a aruncat la gunoi. Pe toate.

 

Un gest gratuit și egoist, de om mare care „știe el mai bine”.

 

Am plâns până n-am mai avut lacrimi, pentru că la acel moment acel teanc de cărți era toată „avuția” mea de copil.

 

Cu cele mai bune intenții, familia mea – și familiile în care am trăit cam toți din generația mea – au funcționat pe principiul „Copilul nu știe de capul lui.”

 

Ne-au privit ca pe niște obiecte însuflețite, despre care vorbești la persoana a treia: „Diana nu se supără, nu”, „Da, Diana o să meargă acolo…”, „Da, doamnă doctor, Diana nu mănâncă suficient”, „Poți să iei păpușa, Diana ți-o face cadou”. 

 

Diana fiind acolo și da, i-aș fi dat-o cadou dacă mă întreba înainte. 

 

Suntem o generație care nu a fost întrebată niciodată înainte de… nimic.

 

Ca să ne amuzăm, zece ani mai târziu de la momentul cărților de povești, când eram în clasa a zecea, mătușa mea a fost plecată două luni la prietena ei cea mai bună din Germania, iar eu și părinții mei ne-am mutat la ea acasă, fiindcă ne zugrăveam apartamentul. 

 

I-am aruncat, atunci, trei sertare de mosoare cu ață, ace și diverse lucruri de cusut, fiindcă mi se păreau prea multe și ocupau loc inutil.

 

Mătușa mea a făcut mereu rochii superbe, ca hobby, deci acestea erau „cărțile” ei.

 

Nu m-am simțit vinovată deloc și abia după ani am înțeles de ce: a fost ca o ședință de terapie. Voluptatea de a arunca ceva ce îi era drag ei. O copilărie, desigur, făcută cu totul inconștient.

 

Dincolo de mosoare și cărți de povești, nu am uitat acel moment banal fiindcă mi-a modelat psihicul pentru o bună perioadă de timp (nu zic pentru totdeauna, pentru că am lucrat cu mine pe parcurs).

 

Lipsa de control e cel mai cumplit sentiment posibil: să simți că viața ta nu e a ta, că voința ta nu contează, că ești prea mic și neînsemnat ca vocea ta să însemne ceva, nici măcar când e vorba de niște amărâte de cărți de povești.

 

Pentru că aceasta a fost dinamica vieții de copil și de adolescent, am căutat controlul cu orice preț în viața mea de adult.

 

Am micro-manageriat tot ce se putea, am încercat să „pun în scenă” viața, nu s-o trăiesc, s-o orchestrez, s-o regizez, la propriu.

 

M-am preocupat atât de mult de CUM trebuie să se întâmple lucrurile și ÎN CE FORMĂ și EXACT ÎN CE ORDINE, cea dorită de mine, încât asta m-a epuizat complet.

 

Doar un exemplu, dar memorabil: când am cunoscut-o pe mama fostului meu soț, știam multe povești despre cât de delicată poate fi „prima întâlnire cu viitoarea soacră” și auzisem multe sfaturi imperative: cu ce să te îmbraci, ce să vorbești, ce ton să ai, genul de lucruri pe care generația mea le citea în Cosmopolitan și Elle.

 

O fată sigură pe ea și fără probleme de control ar fi zis „O să mă duc fix așa cum sunt și, dacă mă place bine, dacă nu, nu”.

 

Eu, în schimb, eram o fată sensibilă și nesigură pe ea la acel moment, așa că am orchestrat prima întâlnire astfel încât să „păcălesc” viața. 

 

În acea perioadă organizam foarte multe evenimente elegante, gale cu zeci și sute de oameni, iar eu le prezentam.

 

Am avut grijă ca prima întâlnire cu „viitoarea” să fie la o gală organizată de mine, când eu eram pe scenă într-o rochie superbă, strălucitoare, în lumina reflectoarelor.

 

Pare copilăresc, și este, dar am fost atât de mândră de reușita mea atunci. Reușisem să păcălesc viața, credeam eu. Să controlez necontrolabilul. Să fac exact cum voiam eu.

 

M-am auto-aplaudat pe interior și-mi aduc aminte aievea acel moment.

 

Firește, ar fi fost mult mai bine dacă mă axam mai mult pe lucruri profunde precum alegerea persoanei potrivite și sondarea mecanismelor interioare care mă aduseseră în acel punct.

 

Dacă aș fi făcut-o, aș fi realizat că eu căutam forma, nu fondul.

Că voiam nunta, nu căsnicia.

Că voiam să controlez, în sfârșit, ceva la viața mea.

Că voiam să încep un nou capitol, unul scris de mine.

Și voiam să o fac, dacă se poate, în cel mai mic detaliu.

 

Exemplul cu prima întâlnire cu soacra mă urmărește și încerc să-l țin aproape pentru toate momentele în care încep să-mi conturez în cap scenarii și să formulez fraze care încep cu „Trebuie să…”.

 

Am înțeles că lucrurile cele mai bune s-au întâmplat când le-am lăsat să se întâmple, în loc să le îndes într-o cutiuță pe care o adusesem eu de acasă, fiindcă eu doar acea mărime de cutie o aveam și pe aia voiam s-o fac să se potrivească.

 

Pare simplu, dar e greu și anevoios ca Sisif care împinge bolovanul la deal.

 

De fapt, știți care a fost poate cel mai greu lucru de rostit pentru mine? 

„Facă-se voia ta”, la rugăciune.

 

Mă rugam, rosteam cuvintele, dar ca atunci când faci o promisiune și încrucișezi apoi degetele la spate, imediat mă gândeam: „Da, facă-se voia ta… dar dacă se poate, aș vrea ce e pe lista asta, fix în ordinea asta. Ți-o las aici, Doamne, mulțumesc anticipat!”

 

Momentul cărților de povești și faptul că mi l-am amintit total întâmplător a vindecat ceva în mine.

 

A fost un fel de închidere de cerc.

 

„Okay, acum tu ești stăpână pe viața ta, dar nu trebuie să ții pumnul atât de strâns.

 

Nu-ți mai aruncă nimeni cărțile la gunoi, dar ești atât de ocupată să ții în brațe tot ce ți-e teamă să pierzi sau vrei să controlezi încât te împiedici sub greutatea lor.”

 

Încă mă străduiesc să le pun jos. Pe rând, cu încetinitorul, dar să le pun.

 

Vara asta am experimentat-o la prima mână și am scris despre asta în articolul acesta: „Orice s-ar întâmpla în viață, o să mă descurc!”

 

În fiecare zi mai las jos câte ceva… sau măcar mă străduiesc.

 

Încă am lista aceea, Doamne, dar… vezi tu ce-mi trebuie de acolo. E în regulă.

Mi-am schimbat furnizorul de semnătura electronică acum câteva zile și acum funcționează mai ușor, iar asta mi-a dat peste cap tot echilibrul existențial.

 

De fapt, ce zic eu „ușor”? Asta MERGE!

 

Cea de dinainte funcționa cam așa: „Azi merge, mâine stau 3 de ore în depanare cu o doamnă amabilă, dar depășită de tot, poimâine nu mai merge fiindcă trebuie să reinstalez tot softul pe 153 de pași și joi merge iar. Și luna viitoare nu mai recunoaște nici driver, nici stick, nici pe mine…”.

 

Mi-am făcut o semnătură nouă, la alt furnizor, pe principiul „Toți sunt la fel, dar măcar ăștia sunt alții” și azi am semnat un document după o pauză de o lună.

 

Am băgat cablul în calculator cu stick-ul, calculatorul a recunoscut stick-ul din prima, am deschis pdf-ul și am semnat.

 

Aproape că mi-au dat lacrimile și nu glumesc. Cum adică a mers din prima?

 

La fel m-am simțit mai demult când am ridicat ceva de la poștă și doamna de acolo mi-a urat o zi frumoasă. Am ieșit cu nod de emoție în gât.

 

După ani de zile în care doamnele de la poștă mai aveau puțin și mă băteau cu rigla la palmă, cineva mi-a urat o zi bună, neironic? A fost un eveniment absolut.

 

Nu e ca și cum nu știam deja, dar treaba cu semnătura m-a făcut să-mi dau seama că am o dexteritate fantastică în a mă obișnui cu răul. Cu greul. Cu opinteala. Le caut peste tot sau, cum ar spune cineva cu manifestarea, le atrag.

 

De exemplu, la un moment dat aveam o problemă de software pe calculator și trebuia să fac 5 pași în plus ca să intru pe site-ul meu.

 

Îi învățasem pe dinafară, căpătasem dexteritate deja, iar când am schimbat calculatorul și n-a mai fost nevoie, parcă nu mi-a venit să cred că totul e așa simplu.

 

Senzația aceea în care lucrurile MERG este străină cuiva care s-a obișnuit să NU MEARGĂ sau să se poticnească.

 

Firește, asta e și datorită (sau din cauza) faptului că m-am născut în Estul Europei, un loc care are cultul greului, iar familia mea a fost promotoarea greului ca filosofie de viață.

 

Totul e greu, totul e anevoie, totul e cu durere și travaliu, totul e pe rupere.

 

Țin minte prin școala generală când am rugat-o pe mama să schimbăm un bec cu lumină rece din camera mea, avea o lumină de spital și mă obosea și mi-a zis: „Ăsta e cel mai bun, toate sunt la fel, așa e lumina de bec…”

Peste ani, când mi-am cumpărat eu acasă becuri cu lumină caldă, mi s-a părut că viața se vede altfel.

 

Nu îmi spusese de răutate, pur și simplu mama s-a obișnuit ca lucrurile să meargă pe dos, să fie totul greu, complicat, anevoie și la un moment dat a ajuns să le privească pe toate astfel.

 

De la un bec până la o viață. „Pe ăsta îl avem, cu ăsta defilăm, e greu, dar e greul nostru!”

 

În continuare, când mă ofer să le repar ceva în casă sau să le cumpăr părinților mei ceva mai nou și mai simplu de folosit, aud aceeași replică: „Toate sunt la fel, toate merg greu, nu există mai bun de-atât.”

 

Nu e din zgârcenie, ci din convingerea fermă că greul este un stil de viață și că nu există scăpare din el.

 

Dacă de la mama am luat obiceiul lui „Ăsta e cel mai bun, cu ăsta ne descurcăm”, de la tata am luat altă ramură a greului.

 

În clasa a opta, el a fost cel care m-a așezat la masă și mi-a explicat că profilul umanistic e prea ușor. ORICINE poate să facă uman, acolo e cultură și odihnă (citez), dar profil real pot face doar aleșii. Trebuie să ai MINTE de real.

 

Eu nu aveam minte de real, dar m-am străduit ca hoții de cai, când puteam să-mi trăiesc „cea mai bună viață” la cultură și odihnă, mai ales când era clar că nu voi urma o facultate cu profil real.

 

Ce e rău să îți fie ușor, mă gândesc acum, cu mintea de la 42 de ani?

 

Cred că în ADN-ul meu e deja împământenit greul, chinuiala, atât de tare încât uneori am impresia că o să fac poc.

 

Când ceva se dovedește a fi ușor, îmi miroase a păcăleală și a furtișag. Adică eu „fur” ceva de la viață, în loc să plătesc cu efortul și greul meu. Îmi dă o senzație de dubiu, de „ceva nu e în regulă”, e ceva la mijloc.

 

De asta, mi-am propus activ ca în următoarea perioadă să îmblânzesc ușorul, să-l las să se apropie de mine așa cum domesticești o pisică înspăimântată: să ne împrietenim azi un pic, mâine un pic, cu răbdare.

De exemplu, azi am reușit să stau o oră și să citesc, în miezul zilei, fără să mă simt vinovată că nu fac ceva „productiv”.

 

Eu fiind propriul meu șef de peste 10 ani, dar asta nu are importanță, fiindcă sunt și cel mai rău șef din câți am avut eu vreodată. Și… am avut!

 

Știu pe dinafară expresia cu „trebuie să FII, nu doar să FACI”, dar în practică se zădărnicește tot.

 

Ce mi-aș dori să reușesc, pentru început:

Să nu mă mai simt vinovată că nu fac suficient, în toate domeniile.

 

Să las weekend-urile să fie weekend-uri, adică fără muncă, fără task-uri, fără impuse.

 

Dacă vreau să zac, să zac, fără vocea din cap care să-mi spună „Dar ai atâtea de făcut, de ce stai?”.

 

Să scap de expresia mea preferată auto-ironică: „Unii sunt cu distracția, alții cu munca, noi suntem ăia cu munca”.

 

Să nu mai glorific munca și greul, fiindcă îmi dau seama că în subconștient încă o fac.

 

Un fel de „Pe lumea cealaltă există un loc special pentru martiri și acolo voi fi și eu, la categoria Oameni care au Muncit”.

 

Dacă aveți sfaturi de ușurat viața, le aștept cu nerăbdare, momentan lucrez la asta.

 

Adică (încerc să) stau…

 

Mă rog, înțelegeți voi.

Am carnet de conducere din 2003 și conduc neîntrerupt de atunci, ceea ce înseamnă că am împlinit 26 de ani de condus, fără incidente. Oh Doamne…

Când eram adolescentă și auzeam oameni care conduceau de 20 sau 30 de ani, mi se păreau matusalemici. Dar iată-mă aici.

 

Eu una asociez condusul cu libertatea: să pot să mă urc în mașină oricând, să merg oriunde, să nu depind de nimeni.

 

La volan mi-am făcut ordine în gânduri, mi-am recapitulat viața, am gândit proiecte, am făcut karaoke.

 

Ah, și pot să conduc și cu tocuri de 15 cm, dar ajungem și la asta.

 

Vin dintr-o familie în care, cu excepția unui unchi prin alianță, nimeni nu avea carnet.

 

Și, ca un făcut, am avut relații predominant cu bărbați care nici ei nu aveau carnet. Destinul are simțul umorului…

 

Dar s-o luăm așa: ai mei și-au cumpărat mașină „de familie” după ce mi-am luat eu carnet, la 19 ani, până atunci am fost o familie fără mașină, ceva greu de închipuit în ziua de azi.

 

Cu toate astea, ne-am făcut vacanțe, concedii, de toate. Trenul era baza.

 

După ce mi-am luat carnetul, mi-am făcut mâna pe o Dacie 1300 de prin 80 toamna, fără servo, pe care o pot descrie cam așa: ca să fac stânga la rondul de la Universitate, trebuia să încep să trag de volan stânga de pe la Piața Romană.

 

Cam atât de responsive era mașina,  dar m-a învățat multe.

 

Prima mașină oficială a familiei a fost un Peugeot 307 second-hand care rămâne iubirea vieții mele. Julieta o chema, așa o botezasem, iar la două zile după ce am adus-o în parcare, cineva mi-a lovit bara… tot în parcare.

 

Am rezolvat rapid, dar teoria mea este că atunci s-au spart toate ghinioanele, ca să nu mai am niciunul pe parcurs. Să bat în lemn, așa a și fost.

 

Tatăl meu și-a luat carnetul după mine și și-a cumpărat și el o mașină second hand — de unde nu avusesem nicio mașină, brusc aveam două – dar nu avea un mare talent la condus, prin urmare primele mele sesiuni de parcare au fost ca „asistent de parcare” viu.

 

Concret, tata mă suna să vin să-i parchez mașina, un Isuzu Trooper imens, cel din poză.

 

Faptul că un om de 55 de ani care nu condusese niciodată și-a luat un Isuzu din 1984 second-hand ca primă mașină îmi scapă și mie acum, dar asta a fost și ne amuzăm până-n prezent pe tema asta.

Mai mult l-am condus eu decât el și de asta nu mi-a fost niciodată frică de parcări: după ce parchezi uzina aia, nu te mai sperie nimic.

 

Ca raport de mărime, un Range Rover din ziua de azi e încă mic față de cât de lung era acel Isuzu.

 

„Crezi că nu știu ce faci?”

 

Am făcut școala de șoferi cu domnul Mihăilă, un tip cam la 55 de ani, început de chelie și burtică, pe care nu-l recomanda nimic să fie, iertați-mi franchețea, taurul comunal care era de fapt.

 

O bună parte din orele noastre de condus constau în transportul amantelor lui între diverse puncte A și B, iar la fiecare oră era o altă doamnă sau domnișoară care se urca, îmbujorată, pe bancheta din spate, și flirta cu instructorul meu aflat în dreapta.

 

„Dienuța, nu uita, dacă întreabă nevastă-mea… niciun cuvânt!”.

 

Nevastă-sa era șefa școlii de șoferi și nu m-a întrebat niciodată nimic, dar știa.

 

De unde știu că știa: poate pentru că 10 din 15 sesiuni de șofat au început cu mine așteptând ca domnul Mihăilă să iasă din birou unde nevastă-sa urlase la el: „Crezi că nu știu ce faci, cu*varule?”.

 

M-am înțeles bine cu domnul Mihăilă, dincolo de lipsurile lui de caracter, în sensul că omul își făcea treaba de instructor ca la carte.

 

A și înțeles rapid singura mea doleanță: faptul că, spre deosebire de alte fete care veneau la ore cu pantofi de condus, eu veneam cu tocuri de 10 și 15.

 

Văd și acum sandalele Mango bej cu toc de 12 în care am făcut multe ore de condus în acea vară, într-un Matiz fără aer condiționat, dar să nu credeți că era din vanitate. Era de nevoie.

 

Văzusem prea multe femei care se schimbau din tocuri în teniși la volan, iar altele conduceau desculțe fiindcă „doar așa simțeau mașina”.

 

Și, dinainte să mă apuc de școală, am zis „Ei bine NU”. Eu nu.

 

Trebuie să știu să conduc și în teniși, și cu toc de 15, fiindcă eu port și teniși, și tocuri de 15. Mi se părea penibil, pentru mine, să conduc cu încălțăminte de schimb.

 

Rezultatul este că pot conduce cu absolut orice în picioare, de la teniși la platforme și tocuri, deci a funcționat și mi-a folosit din plin.

 

De exemplu, la turul auto Cars & Roads din mai am condus o zi întreagă cu tocuri de 15 fiindcă s-au schimbat planurile și în loc să mergem la muzeul Swarovski, am mers pe un drum de munte să facem poze cu drona.

 

M-am gândit eu atunci la domnul Mihăilă? M-am gândit.

 

Și mă mai gândesc la domnul Mihăilă dintr-un motiv.

 

Când m-a livrat la examen cu succes și m-a felicitat că am luat carnetul, el m-a lăsat cu două înțelepciuni care mă urmăresc până în prezent: „Dienuțo, toată viața să ții minte două lucruri de la mine: ai grijă la pietoni ca la ochii din cap și ferește-te cât poți de șoferii de Prahova!”

 

Nu l-am întrebat niciodată ce au șoferii de Prahova dar, că o fi fost legea atracției sau nu, am avut de-a face în trafic cu multe mașini de PH care mi-au tăiat calea sau au făcut diferite manevre la limită, prin urmare domnul Mihăilă s-a aflat des în gândurile mele.

 

În fond, m-a ajutat să câștig o formă de libertate adesea subestimată, dar pe care eu una o prețuiesc foarte tare: să poți să te urci în mașină, să trântești ușa și să te duci unde vrea inima ta și doar a ta.

Acum câteva zile, mi-a apărut o știre pe social media: brandul cosmetic Tarte Cosmetics, unul dintre favoritele mele (din păcate), a trimis influencerilor din străinătate un kit de presă care conținea și o fotografie a fiecărui creator în parte, pe care un medic estetician desenase niște semne cu creionul.

 

Mai precis, trasase unde ar trebui ridicat, unde ar trebui coborât, ce ar trebui întins, netezit, știți voi.

 

Las mai jos două capturi de pe Tik Tok, una fiind chiar de pe contul oficial Tarte.

 

Un fel de „Ai nevoie de toate aceste operații estetice, dar noua noastră colecție de machiaje te scutește de efort, le poți face doar din pensule.”

Ideea, o să fiu sinceră, nu e rea, însă execuția mi s-a părut catastrofală.

 

Da, machiajul ne ajută să ne jucăm puțin cu trăsăturile noastre și să ne folosim imaginația ca să vedem ce personaje putem crea, dar de aici la o fotografie cu linii chirurgicale trasate pe ea e o mare diferență.

 

E ca diferența de la „Joacă-te cu machiajele noastre” la „Ai toate aceste defecte și noi te ajutăm să le repari!”

La două zile după ce mi-a apărut știrea, am primit o invitație la un brunch cu un medic dermatolog și din momentul în care am primit-o, am simțit că un sertăraș al memoriei se deschide.

 

Un fel de „Ai deblocat această amintire, felicitări!”.

 

Gazda brunch-ului era o doamnă la care eu m-am dus acum 20 de ani pentru ceva inofensiv, dar am ajuns, exact ca în kitul Tarte, să mi se deseneze linii pe față.

 

Nu cu pixul, ci cu degetul, dar la fel de traumatizant.

 

A fost, la acel moment, prima programare „estetică” din viața mea.

 

Nu o să dau numele medicului, nici nu contează, precizez doar că e femeie, fiindcă, nu-i așa, nimeni nu face o treabă mai bună decât o femeie la a naște complexe în alte femei. E un dar al nostru.

 

Dar să începem.

 

Sunt o persoană expresivă. Mă încrunt, râd, am o față mobilă, așa că primele riduri de expresie mi-au apărut devreme, pe la 23 de ani.

 

Mai exact un anume rid, supranumit ridul leului, adică cel dintre sprâncene.

 

Nu mă deranja foarte tare, dar apăruse discuția despre botox și o prietenă din presă, mai mare decât mine ca vârstă, mi-a zis că e păcat să nu îl netezesc, că „e bine să începi devreme, ca să nu se adâncească”.

 

Și că știe ea ea o doamnă doctor, de pus pe rană, unde să mă duc și în 3 minute gata, m-a rezolvat.

 

M-am programat la doamna respectivă ca la tăiere.

 

Îmi bătea inima, îmi transpiraseră palmele, eu neavând vreo frică de medic și având de-a face cu spitalele toată viața.

 

Totuși, aici nu mergeam să-mi facă un EKG, ci să-mi „netezească” 2 centimetri din față. Ceva mult mai intim și incomod decât toate problemele mele „serioase” de sănătate.

 

Când am făcut programarea, am precizat exact pentru ce vin și de cum am intrat în cabinetul doamnei, am reiterat ideea.

 

I-am zis că mă deranjează acel unic rid de expresie și că vreau să-l domolesc până nu se adâncește. Atât.

 

Doamna doctor avea aproximativ vârsta pe care o am eu acum, poate chiar un pic mai mult, și din momentul în care s-a uitat la mine am simțit cum mă ațintește ochiul unui uliu.

Deja nu mai conta ce spusesem eu că vreau, ochii ei deveniseră două lupe imense care mă scanau din cap până-n picioare.

 

Era – și bănuiesc că este în continuare – și genul acela de om-buldozer.

 

Îl cunoașteți, desigur: cel care intră în tine ca-n zid, te ia pe sus, nu te ascultă, le știe pe toate și are un soi de brutalitate pe care oamenii din jur s-au obișnuit să-l asimileze cu franchețea. „Așa e el/ea, mai directă.”

 

Directețea doamnei doctor a făcut-o să se uite la mine preț de două minute și apoi să-mi spună, pe puncte, că oi fi venit eu pentru ridul din frunte, dar că am atât de multe imperfecțiuni încât aia ar fi ultima mea grijă.

 

Îmi aduc aminte și acum că am „tâmplele prea adâncite”, „distanța dintre buza de sus și nas prea mare”, „pomeții prea jos”, plus alte zone din față care erau ori prea jos, ori prea sus, dar sigur nu unde ar fi vrut estetica anului 2010 să fie.

 

La tirada doamnei, eu mai introduceam din când în când câte un „Știți, eu am venit pentru ridul din frunte”, dar așa cum nu te poți feri de lama buldozerului, nici de o femeie hotărâtă nu te poți feri, mai ales când are un pix în mână.

 

Nu mi-a creionat fața, dar m-a „împuns” cu degetul și cu pixul cât să văd unde e defectul. Și erau multe. Ele, defectele.

 

La final, pentru demonstrația finală, mi-a adus un laptop și mi l-a pus în față, cu poze de paciente, înainte și după. Și a conchis, ca un toreador care înfige pumnalul în taur: „Toate fetele astea s-au măritat la maximum un an după ce au trecut pe la mine.”

Recapitulez: am 23 de ani, sunt o fată normală, cu un rid care mă enervează, mă duc la un medic dermatolog, nici măcar estetician, și primesc o demonstrație despre cum să te măriți în 6 luni.

 

De la o femeie care are aproape dublul vârstei mele și nu știe absolut nimic despre mine, dar bănuiesc că nu mă consideră „măritabilă” în forma mea actuală.

 

„Deci, începem?”, m-a întrebat doamna.

 

Pentru că eram mică și proastă, i-am zis că am nevoie să mă mai gândesc și că revin. Nu mi-a mai trebuit nici botox, doar m-am ridicat de pe scaun și i-am zis că o caut eu.

 

Zic că eram mică și proastă, fiindcă acum, cu mintea de la 42 de ani, i-aș spune să se ducă naibii. Nu mai am delicatețe pentru bullies și nesimțiți.

 

Atunci, însă, am plecat bulversată și multă vreme după aceea m-am privit în oglindă cu vocea madamei în urechi.

 

Chiar și acum, după atâția ani, încă îmi mai aduc aminte de „distanța dintre buză și nas” și alte prostii, când mă machiez. Apoi mă scutur ca de un vis urât.

 

Da, sunt la vârsta la care am acumulat suficientă experiență de viață și creștere emoțională încât orice mi-ar zice oricine îmi e indiferent.

 

Știu cine sunt, îmi știu defectele și punctele forte și îmi place de mine per total. Dar la 20 de ani și un pic, cu presiunea lumii pe umeri, vocea unei femei „expert” care-ți spune cât de greșită ești sună a verdict pentru toată viața.

 

Dacă eram doar un pic mai slabă emoțional, strângeam bani, mă întorceam la ea și îi ziceam „Fă-mă cum ai zis tu!”.

 

Mă bucur că, deși nu aveam foarte multă încredere în mine, eram totuși capabilă să recunosc un bully când îl văd. Fiindcă asta era doamna, un bully.

 

Asta se întâmpla în 2010, când aceste proceduri erau abia la început la noi, așa că nici nu vreau să știu cam câtă presiune pune doamna doctor pe tinerele femei în sfântul an 2026, când botoxul a devenit un fel de spălat pe dinți, iar lista procedurilor posibile este infinită.

Cred că și folderul de „femei care s-au măritat după un an” este mai mare, dar tot mă întreb dacă acele femei i-au dat voie să le folosească pozele ca exemplu de „Urâte care au devenit frumoase”.

 

Iertați-mă, dar exact acesta era modul în care le folosea fotografiile doamna doctor.

 

Dacă eu aș fi intrat în cabinetul doamnei și i-aș fi zis „Zi-mi ce poți să-mi faci!”, demonstrația ei de forță ar fi fost justificată. Dar nu atunci când eu nu ți-am cerut nicio opinie despre fața și viața mea.

 

Iar în caz că vă gândiți „Da, dar un medic are datoria să…”, NU, nu are.

 

Dacă doamna ar fi fost cardiolog, iar eu veneam pentru un EKG și îmi găsea o boală gravă, atunci da, era normal să-mi spună.

 

Dacă eu aș fi venit pentru o aluniță și îmi descoperea o boală de piele, da, normal că era de datoria ei să îmi spună.

 

Dar nu când eu vin să netezesc un rid în pauza de masă și tu îmi explici că fața mea nu se potrivește cu indicațiile manualului „Perfecțiunea chipului, ediția 2010”.

Asta nu e ceva „de viață și de moarte”, e doar o opinie nesolicitată.

 

Am refuzat invitația la brunch, cea din 2026, fără să dau o scuză de genul „Mă iertați, am ceva în program”.

 

Am spus adevărul: că doamna este un specialist cu care am avut nenorocul să interacționez și că nu îmi doresc să o mai revăd vreodată, cu atât mai puțin să iau brunch-ul cu ea.

 

La fel ca delicatețea față de bullies, nici capacitatea mea de a fi diplomată nu mai e cum a fost, dar mai ales acceptarea față de toți oamenii care nu cunosc granița dintre profesionalism și abuz emoțional.

Ca o paranteză tragicomică: exact când scriam rândurile de mai sus, m-a sunat mama mea să-mi povestească un incident cu o rudă care s-a dus în vizită la o altă rudă, seara trecută, după ce nu se mai văzuseră de 10 ani.

 

„Ce rău arăți! Ai pus câteva kile pe tine!”, i-a spus gazda celei care venise în vizită, verișoară-sa de altfel, înainte să apuce să intre măcar pe ușă.

 

În timp ce o ascultam pe mama vorbind și mă gândeam la drama familială aflată în desfășurare, mi-am dat seama că gazda e încă o variantă a doamnei doctor.

 

Încă o întrupare de om care probabil se consideră „direct, franc, asumat” atunci când face oamenii să se simtă urâți, proști și nepotriviți.

 

Diferența este că doamna de mai sus e o femeie simplă, care trăiește într-un sat, pe când doamna doctor avea și încă are cabinet în nordul Capitalei.

 

Și m-a cuprins o mare tristețe în legătură cu lumea asta strâmbă, care privește femeile ca pe niște obiecte cu nevoie constantă de „șlefuire” și „finisare”, ori cel mult ca pe niște ființe pline de defecte, cărora trebuie să li se amintească permanent cât de imperfecte sunt. Totul din „grijă”, firește.

 

O lume în care noi ne-am iubi pe noi însene așa cum suntem, ori măcar la 80%, ar fi o lume care nu ne-ar mai putea vinde atâtea lucruri, nici nu ne-ar mai putea manipula după bunul plac.

 

Nici nu mai zic de o lume în care femeile ar fi mai bune unele cu altele, fiindcă asta deja e o utopie. Aceea ar fi o lume mult prea periculoasă.

Am avut, de curând, o ședință foto cu mine, activitate care de obicei mă scoate din zona de confort, dar pe care am învățat, în ultimii ani, să o accept ca parte din „descrierea jobului” de creator de conținut.

 

Doar că am realizat, tot de curând, că stresul principal la ședințele foto nu e neaparat pozatul în sine, cât pregătirea: cu ce mă îmbrac, ce aleg din dulap, ce îmi stă bine și arată bine pe cameră verus ce îmi place cu adevărat, ce mă reprezintă?

 

O ședință foto decantează foarte bine esența ta ca persoană: mai ales când faci poze „oficiale” destul de rar și anevoie, presiunea de a alege o ținută reprezentativă pentru tine, ceva care să te definească, este imensă.

Presiune la care se adaugă și opiniile specialiștilor, pentru care reprezentativul tău nu coincide cu reprezentativul lor în ceea ce te privește.

 

Mulți ani, mi-a fost foarte greu să reconciliez acest „Cum sunt eu” cu „Cum ar trebui să fiu eu”, fiindcă adesea granița dintre ce îmi plăcea mie și ce mi se spunea că ar trebui să-mi placă era imensă.

 

Poate și fiindcă părerea exterioară era una neutră, de expert, în schimb gusturile mele se bazau pe lucruri necuantificabile și profund intime precum emoții, amintiri, confort, asocieri, felul în care mă văd în oglindă. 

 

Un exemplu concret: am purtat foarte multe deux-pieces la o vârstă foarte fragedă, fiindcă am avut primul job pe la 17 ani și am fost, practic, o adolescentă aruncată într-un mediu sobru și ușor bătrânicios.

 

Până în ziua de azi, seturile de pantalon cu sacou sau fustă cu sacou îmi trezesc o stare de neplăcere instantanee. Le-am purtat, le-am consumat, m-au obosit, am trecut mai departe.

 

Tot cu acea perioadă asociez absolut tot ce este asortat excesiv sau „set”, de exemplu pantofi cu geantă și curea sau colier cu brățară, cu inel, cu cercei.

 

Prefer de o mie de ori un mix de piese disparate, dar relevante pentru mine și gusturile mele, și niciun cod vestimentar sau verdict al stiliștilor nu mă va convinge de contrariu.

 

„Verdictul” este rațional, pe când gusturile mele sunt subiective, emoționale și… ale mele!

 

Desigur că știu de unde vine aproape fiecare element al stilului personal și unde s-au distilat anumite gusturi, dar faptul că știu exact originea nu înseamnă că le voi și schimba.

 

Acesta e estetica mea și o îmbrățișez pe deplin, nu vreau să repar nimic la ea, fiindcă nu consider că e nimic defect.

 

Acum șase ani, când am făcut un curs amplu de imagine personală, cu tot cu analiza culorilor și a croiurilor potrivite mie (un curs care mi-a fost, de altfel, foarte util, cu Mariana Romanică) a reieșit că tipologia mea corporală este perfectă pentru anumite piese vestimentare pe care, de altfel… le urăsc. 

 

Și, cu toată încercarea specialiștilor de a-mi explica, fix ca la copii, de ce îmi stă fabulos cu ele, continui să le urăsc.

 

Altfel spus, îți respect părerea de expert despre mine, dar aleg să merg pe părerea mea de expert ÎN MINE. Și o să dau câteva exemple.

 

Urăsc pantalonii scurți. Na, am zis-o.

 

Nu port pantaloni scurți nici la plajă și cred că am avut maximum 5 perechi în toată viața.

 

Ba chiar la un moment dat, pe când încă încercam să-i „îmblânzesc”, cumpărasem inclusiv niște modele bărbătești, de ajunsesem să stau pe site-uri să tastez obsesiv pantaloni scurți bărbați sau pantaloni scurți unisex, în ideea că un croi mai șui, oversized sau ceva ar putea să-mi fie pe plac.

 

Pur și simplu NU. Am doar pijamale cu pantaloni scurți, acolo e singurul loc în care comoditatea primează.

 

De când mă știu, aud însă următoarea frază: „Tu ai picioare lungi și ți-ar sta atât de bine în pantaloni scurți. Sau măcar într-un deux-pieces de sacou cu fustă-pantalon”. Nu și nu. 

 

La fel de pasional detest pantalonii palazzo, aceia foarte largi în partea de jos.

 

Aici, zeul modei îmi e martor, chiar am încercat, dar de câte ori m-am văzut ulterior într-o poză cu respectivii pantaloni, m-am simțit ca un crenvuști băgat într-un tub. Mă iertați, dar așa m-am simțit.

 

Cum ziceam, nu e rațional, e de sentiment, iar sentimentul meu este NU, mulțumesc, trecem mai departe.

 

La acea ședință foto de care pomeneam la începutul articolului am realizat, analizând ce adusesem de-acasă, că am niște piese de bază în garderobă: blugi conici, cămăși albe și fără brizbrizuri, sacouri oversized, rochii Empire, rochii cu bretele… Asta sunt eu.

 

Și, chiar dacă pare repetitiv, nu țin să fiu un cameleon al modei. E suficient să fiu eu.

 

Nu degeaba toate vedetele care au rămas în istoria modei, precum Jane Birkin, Marilyn Monroe, Audrey Hepburn, absolut toate aveau un stil foarte clar și da, repetitiv.

 

Nu purtau toate croiurile de rochii, nu purtau toate culorile curcubeului, nu purtau tot ce apărea la modă. 

 

Din contră, aveau câteva piese reprezentative cu care au și rămas în istorie și pe care le asociem în continuare cu ele, chiar după zeci de ani.

 

Prin urmare, dacă asta a fost o mentalitate suficient de bună pentru Audrey Hepburn, cu siguranță e bună și pentru mine.

 

Și, în caz că inspiră și pe altcineva, mai am și alte lucruri care nu-s pentru mine și am depus armele fără să mă scuz față de cineva:

 

Fustele midi 

Nu am găsit o fustă care să vină până sub genunchi și în care să mă plac eu pe mine: ori e scurtă, ori e până în pământ, dar varianta de mijloc îmi provoacă o maximă nefericire, iar viața e prea scurtă pentru asta.

 

Mânecile largi la cămașă

Am nevoie ca încheieturile să fie libere, să mi se vadă brățările (pe care le ador, sunt un accesoriu favorit), să nu-mi atârne ceva peste mâini și să nu înmoi mâneca în cafea sau mai știu ce, lucru la care am mare talent.

 

Moda este irelevantă în fața confortului meu.

 

Tot ce este cu gulerul pe gât și tot ce e foarte gros

 

Aici știu că sunt traume din copilărie, fiindcă răceam des și toate puloverele mele de școală erau alese de mama „col roulé”, adică extrem de groase și fix pe gâtlej, ca să îmi țină cald.

 

Nu am mai purtat guler pe gât și nici haine de lână foarte groase din clasa a zecea și sunt nespus de fericită cu asta.

 

Prefer oricând să pun trei straturi pe mine decât un singur obiect vestimentar gros.

 

Șlapi

… sau orice are sistem de prindere între degete.

 

Mi se pare îngrozitor de incomod și nici măcar estetic nu-mi place câtuși de puțin, am avut o singură pereche în toată viața și am purtat-o de două ori, și atunci cu lehamite.

 

Părul lipit de cap sau prins în coc

 

Râd copios când aud verdicte de genul „Dacă îți pui rochie de tipul y, îți prinzi părul în felul cutare…”. Ha ha, superb, da. Dar… nu, nu se va întâmpla. 

 

Am câteva moduri de a-mi prinde părul care îmi plac și în care mă simt eu însămi și nu cred că există femeie care să își poarte părul în 10 moduri diferite și să îi stea bine în toate sau să se simtă ea bine în toate.

 

Și, păstrând inclusiv exemplul marilor vedete, de câte ori ați văzut-o pe Marilyn Monroe altfel decât cu coafura ei clasică? Sau pe Audrey Hepburn fără părul prins în coc sau coadă, care îi stătea atât de bine? 

 

Am testat acest lucru pe pielea mea atunci când m-am căsătorit și când toată lumea îmi spunea că rochia mea de mireasă CERE un coc cu voaletă.

 

Mi-am făcut coc cu voaletă, iar când dau din întâmplare peste vreo fotografie de atunci, mă uit la mine ca o persoană necunoscută.

 

Nu-mi place de mine așa, nu mă reprezintă și nici măcar nu mi se pare flatant pentru fizionomia mea. 

 

Nu eram eu, nu mă reprezenta câtuși de puțin și am impresia că era o altă persoană acolo. Din toate punctele de vedere.

 

Așadar, viața e scurtă, învățați să spuneți NU, iar când sunteți tentate să cedați și să acceptați ceva ce nu vă convine defel, doar de dragul unui prieten, al unui stilist sau al unei persoane a cărei părere o prețuiți, gândiți-vă că lucrul cel mai important e să vă spuneți DA vouă. 

 

Restul oamenilor pot gestiona un NU elegant, important e să nu vă trădați voi gusturile și bucuria personală.

 

Nimeni nu are mai multă autoritate asupra propriei persoane decât voi și nici nu ar trebui să aibă.