Am făcut 12 ani de matematică pe pâine, dar nu am făcut suficientă școală a vieții până anul ăsta, ca să înțeleg anumite lucruri care mi-ar fi putut schimba felul de a privi lumea.

 

Însă niciodată nu e prea târziu.

 

Am terminat matematică-informatică, am dat teze la matematică, fizică, informatică și bacul la toate cele de mai sus.

 

Am fost un om al cifrelor, cu suflet de umanist, și chiar dacă matematica m-a ajutat în multe feluri la nivel de organizare și disciplină, mi-a rămas datoare cu o lecție ne-livrată până zilele trecute.

 

Chiar dacă am studiat logaritmi, funcții complexe și matematici superioare, felul meu de a privi lumea a fost eminamente cartezian: avem aceste coordonate, mergem din punctul A în B, apoi în C, D și tot așa. Liniar.

 

La drept vorbind, a fost intersecția dintre matematicile superioare și ce am învățat acasă: viața e pe bază de muncă, de efort, de ceea ce investești în ea. Investești 100, avansezi 100. Investești 10, avansezi 10.

 

Sau, expresia preferată a mamei mele: „Viața îți dă locul pe care-l meriți.”

 

De asta, de câte ori m-am gândit la viață, am perceput-o în termenii celebrei reguli de trei simplă: dacă acum mă aflu la nivelul 5 și depun efort de 8, ca să ajung la nivelul 10, cât efort trebuie să depun? Proporțional cu cât vreau să reușesc, evident.

 

E o strategie de viață care mi-a servit până la un punct, deși m-a și băgat în burnout și depresie pe parcurs, dar care a și așezat un capac deasupra mea.

 

Fiindcă ia în vedere doar o latură a vieții, una eminamente numerică, matematică.

 

De exemplu, știți acea teorie: „Dacă vrei să găsești iubirea, trebuie să ieși, să cunoști, să ai cât mai multe întâlniri, să vezi cât mai mulți oameni? Că altfel de unde să apară Făt Frumos?”

 

Ei bine, când aveam 23 de ani, mi-am făcut un calcul la final de an și a reieșit că în ultimele 12 luni cunoscusem 800 de persoane noi, prin prisma profesiei de jurnalist și nu numai, dintre care 50% bărbați.

 

Asta nu m-a oprit, însă, să fiu singură încă 5 ani. Dar singură cuc, singură de-mi țiuiau urechile, complet și desăvârșit de singură.

 

O bună prietenă, în schimb, lucra la acel moment în corporație și vedea aceiași oameni zilnic.

 

În weekend se uita la seriale și se odihnea după o săptămână de muncă, deci nici măcar nu făcea efortul de a ieși din casă și de a socializa.

 

La una dintre cele două petreceri aniversare la care a acceptat să meargă în anul respectiv l-a cunoscut pe viitorul ei soț cu care trăiește fericită până-n zilele noastre.

 

Noroc, hazard, baftă, destin, oricum ai vrea să-i spui… sau, cum am învățat eu să-i spun, un moment de SALT.

 

Nu mai cred că viața e un maraton, viața e un cumul de salturi.

 

Toți le avem, dar nu în același moment, însă pentru a face saltul – ca în jocul cu Super Mario, când sărea pe ciupercă și-l propulsa în văzduh – trebuie să fim pe fază și să nu ne dăm singuri cu stângu-n dreptul.

Ce înseamnă asta? Dacă apare o oportunitate, să zici „Da, ar putea fi ceva minunat” sau „Wow, asta ar putea fi șansa mea”, în loc să-ți derulezi CV-ul în minte și să conchizi că „Mda, dar încă nu sunt suficient de pregătită sau de bună sau de capabilă sau nu m-am gândit că eu aș merita așa ceva la vârsta/nivelul ăsta!”

 

Am văzut asta la (prea) mulți oameni și am făcut-o și eu de multe ori: am simțit că mai e nevoie să parcurg 3 scări sau încă 2 ani sau încă 3 borne kilometrice pe care mi le setasem eu sau cei din jur despre când ar fi acceptabil să fac anumite lucruri.

Un antreprenor îmi povestea, zilele trecute, despre cum a petrecut ani de zile gândind fix pe principiul meu: „Dacă vând atâtea cuie pe lună (vorba vine, cuie), ori x luni, voi face atât”. Deci, ca să cresc, trebuie să vând y cuie în plus pe lună.”

 

”Până într-o zi în care am avut o idee bună, aproape o joacă, am implementat-o strict pe intuiție, cu încredere în mine și fără să fac nicio strategie, și am crescut de 10 ori în două luni. Și mi-a dat GAME OVER, ca la jocuri. Fiindcă eu nu îmi pusesem până atunci problema că aș putea crește altfel decât așa: cu x pe lună, y pe lună. A fost o revelație!”

 

Am tras aer în piept ca după un pumn în stomac.

 

Nici eu nu m-am gândit că ar putea fi altfel.

 

Niciodată.

 

Nu fiindcă nu aș crede în destin sau în lucruri neprevăzute, dar poate că viața m-a învățat, în ultimii ani, că neprevăzutul e mai degrabă negativ.

 

Adică mai curând vine o tornadă și-ți distruge depozitul decât o idee genială care să te ducă la 5 depozite noi într-un an.

 

Și aici e strict problema mea și modul meu de a gândi. Dobândit, nu născut.

 

Am recapitulat în minte momentele care mi-au adus cea mai mare creștere și, dezamăgitor pentru matematiciana din mine, n-au fost deloc strategice și liniare.

 

Au fost impulsuri de moment.

 

Au fost mailuri date pe principiul „Acum ori niciodată!”

 

Au fost momente de urlat în pernă, apoi ridicat și decis că „Gata, de acum va fi altfel!”

 

Au fost clipe în care îmi ajunsese cuțitul la os.

 

Au fost momente de inconștiență și elan.

 

A fost mai mult pe emoție decât pe Excel și mai mult pe siguranță de sine decât pe „câte trepte mai am până să merit ce vreau?”

 

Poate a fost și lecția lui 2025, care m-a dat de pământ în feluri pe care nu le credeam posibile, iar din acel haos desăvârșit m-am adunat și am sărit 20 de pătrățele pe tabela de joc, în doar șase luni.

 

Mă simt o altă persoană, dar strict fiindcă am decis asta și am acționat ca atare. Cu muncă multă, da, însă și cu conștiința unui „Ce-ar fi dacă?”

 

Dacă era strict pe muncă, ar fi fost doar 10 pătrățele pe tabela de joc. Celelalte 10 au fost avântul pe care mi l-am luat, fără să mă bazez pe absolut nimic.

 

Așadar, pentru prima oară, îmi dau voie să mă gândesc că, peste trei luni de acum încolo, aș putea fi la nivelul 10 al visurilor mele de acum. Sau 20… sau oricât de sus.

 

Pur și simplu.

 

Doar fiind eu, muncind așa cum o fac oricum de o viață, dar înlocuind matematica din cap cu matematica din teren: privesc, observ, îmi ascult intuiția și o aplic.

 

Și, pentru prima dată în viață, având încredere în Diana cea exponențială, nu cea liniară, carteziană, logică.

 

Indiferent dacă reușesc să ajung la etajul 5, 10 sau 200 al visurilor mele, știu că adrenalina saltului va merita din plin.

Mergeam cu Charlie pe stradă ieri dimineață și m-am trezit „vorbind” cu niște căței, apoi râzând la o fetiță care și-a întins brațele și a vrut să vină spre mine, și atunci am realizat: eu sunt genul de om care se oprește și râde la căței și la copii.

 

Nu e ca și cum nu știam, dar a fost așa, ca un moment de „pauză” în filmul vieții.

 

Asta sunt. Asta mă definește, poate mai mult decât multe alte lucruri pe care le consider emblematice pentru mine și în care am investit energie, timp și suflet, pe când aceste mărunțișuri sunt ale mele pur și simplu.

 

Nu am făcut niciun efort pentru ele și nu știu dacă mi se datorează, doar m-am născut așa.

 

În aceeași zi în care am avut acest gând, mi-a apărut în feed un material de Tiktok – la întâmplare – dintr-un film în care un profesor, interpretat de Adrien Brody, le dădea elevilor ca temă să scrie „Ce ar spune cei apropiați despre voi la înmormântarea voastră?”.

 

M-a oprit în loc, fiindcă mi s-a părut ciudat ca subiect, dar mi-a și rămas în minte și, pe măsură ce mă gândeam, mi se parea o întrebare tot mai interesantă. Atipică, dar fascinantă.

 

De obicei, când ne privim pe noi înșine din afară, vedem lucrurile mari, grandioase, muncite.

 

Ne imaginăm că lumea va ține minte că am fost acest profesionist desăvârșit, că aveam o erudiție fabuloasă, că am inventat ceva extraordinar, că nu mai era nimeni ca noi…

 

În realitate, mai sunt mulți oameni „ca noi”, adică profesioniști, erudiți, creativi, cu realizări la fel sau poate mai grozave.

 

Ceea ce rămâne în memoria oamenilor care ne cunosc sunt cu totul alte lucruri și tocmai ele ne fac unici.

 

Mi-am dat seama că lucrurile de care mi-e dor la oamenii care s-au dus sunt teribil de mărunte și că îi am tatuați pe suflet cu multe mărunțișuri prețioase:

 

Unchiul cu care ascultam muzică, care avea mereu cele mai noi CD-uri cu compilații și a cărui melodie favorită era „Hello Again” de la Howard Carpendale. Și care mă plimba cu Skoda lui din care răsuna Al Bano și Romina Power – Liberta.

 

Sora bunicului care făcea niște nuci umplute extraordinare și care m-a făcut să înțeleg cu adevărat sintagma „pune iubire în mâncare”, pentru că preparatele ei aveau clar iubirea ca ingredient principal.

 

Bunica mea care avea răbdare să stea cu mine în fața geamului, să privim pe stradă și către blocul de alături și să ne imaginăm poveștile oamenilor pe care îi vedeam. Ore-n șir.

 

Prietenul meu farmacist care avea ca „love language” să-mi recomande câte un remediu inedit pentru problemele mele de stomac… și mereu funcționa!

 

Bunicul meu, Nini, care avea abonament la toate ziarele și căruia îi dădeau lacrimile când auzea melodia ardelenească „Săracă inima me…”. Și care avea un deal preferat din Ardeal, unde se ducea să se gândească la lume, și unde m-a dus și pe mine când aveam cinci ani. Încă am vise în care stau pe acel deal.

 

Asta țin eu minte de la oamenii care nu mai sunt.

 

Cum m-am simțit cu ei, ce am împărtășit, momente care au fost doar ale noastre, dar și micile curiozități, ciudățenii și pasiuni care-i făceau să fie… ei

.

De asta, dacă ar fi să fac o listă imaginară cu ceea ce aș vrea să-și aducă lumea aminte de la mine, cam asta ar fi:

 

Făcea haz de necaz și râdea din orice.

Vorbea cu cățeii și pisicile întâlnite pe drum.

Zâmbea când vedea un copil.

Făcea poze cu norii de pe cer și le ținea într-un album pe Facebook.

Citea mereu câte trei cărți simultan.

Iubea marea și orice loc apropiat de o apă.

Melodia ei preferată era Bittersweet Symphony.

Cita mereu din cărți și filme preferate care-i veneau în minte.

Orice situație din viața reală îi aducea aminte de un banc.

Îi plăcea să întrebe cuplurile de îndrăgostiți cum s-au cunoscut.

Se simțea acasă în sălile de teatru și de muzeu, pentru că acolo putea sta cu gândurile ei.

Înmuia biscuiții în cafea și spunea că sunt cel mai bun lucru din lume.

Nu a încetat niciodată să creadă în dragoste.

Când era fericită, scria.

Când era tristă, scria.

Când o durea ceva, scria.

Și cam atât.

Replica din titlul acestui articol face parte din spectacolul „Mickey Mouse trebuie să plece”, de la Teatrul Excelsior, văzut duminica aceasta, la premieră.

 

Un spectacol bun, viu, pornit de la o premisă curajoasă: cum reglăm chestiunile de etică și educație în epoca inteligenței artificiale?

 

Intriga este următoarea: 365 de elevi dintr-un colegiu bucureștean fictiv – Sfântul Augustin – primesc note de 1 și 2 din partea unui profesor, fiindcă și-au făcut lucrările cu Chat GPT.

 

Spectacolul dezbate cine are dreptate până la urmă: profesorul care încearcă să păstreze ideea de corectitudine și morală – de a face o lucrare strict după capul tău și după cunoștințele proprii – sau copiii revoltați că trebuie să învețe după principii învechite, deși vor trăi într-o lume a inteligenței artificiale.

 

Vi-l recomand integral, dar replica aceasta, rostită în glumă de unul dintre personaje, mi-a rămas în cap, fiindcă e dilema secolului…

 

A fost sau… n-a fost Chat GPT?

 

Cum mai putem ști cine gândește cu capul lui și cine a externalizat acest „serviciu” către AI?

 

Ca să scoatem din discuție chestiunea din start, nu mi-e frică de faptul că meseria mea va fi înlocuită de Chat GPT fiindcă ceea ce fac eu e prea personal și UMAN ca să poată fi replicat.

 

Scriu despre lucruri care mi se întâmplă, emoții, constatări de viață, ori un robot nu are o viață pe care s-o „constate”, cel mult poate inventa. Ceea ce se și întâmplă, adesea.

 

Să nu uităm și că inteligența artificială s-a antrenat pe texte umane, nu invers.

 

Ea scrie ca NOI, nu noi scriem ca ea.

 

Doar că, așa cum sunt oameni care nu au prins lumea fără internet, la un moment dat vor veni generații care nu vor ști cum e fără AI și că însuși „condeiul” cu care aplicațiile îți oferă texte irezistibile e împrumutat de la niște milioane de oameni care au scris cu capetele lor, în vremuri de demult.

 

Va fi tot mai greu și frustrant să navighezi o lume în care vom avea următoarele dileme:

 

*Nu vom mai avea încredere într-un text lung, documentat, muncit, fiindcă automat ne vom gândi că autorul a folosit o scurtătură, o aplicație cu inteligență artificială.

 

*Să scrii bine va deveni o abilitate tot mai puțin dezirabilă, fiindcă „hei, oricine poate să scrie bine dacă îi dă un prompt lui Chat GPT”, ceea ce va demonetiza talentul real al unor oameni.

 

*Orice scriitor care redactează textele într-un mod organizat, încercând să-și structureze ideile pentru a fi mai ușor de urmărit în lumea atenției de 8 secunde, nu va fi lăudat pentru claritate, ci va fi bănuit că a folosit Chat GPT.

 

*Nu vom mai scrie așa cum simțim, vom scrie „ca să nu pară că am folosit CHAT GPT”.

 

De exemplu, eu aveam o tendință de a folosi liniile de pauză (em Dash), ceea ce se vede în toate articolele mele din ultimii ani.

 

Ei bine, fiindcă Chat GPT le iubește, le evit pe cât posibil, deși ele au fost parte din stilul meu dintotdeauna și cu siguranță nu le-a inventat anul acesta un algoritm de inteligență artificială. Dar deja sunt considerate semnale de alarmă, așa că le evit cât pot.

 

* Aplicațiile de „verificare” a textelor făcute cu AI vor decide cine e onest și cine e un plagiator, deși ele dau greș în mod fatal și frustrant.

 

Citeam de curând cum cineva a trecut printr-o aplicație de acest gen cartea Frankenstein, scrisă în 1818 de Mary Shelley, și a reieșit că este peste 70% scrisă cu AI.

 

Sunt aproape sigură că orice text de pe acest site, de acum 10 ani și până în prezent, va reieși, într-o asemenea aplicație, că a fost scris cu AI, deși pe atunci nu exista AI.

 

Fiindcă, așa cum spuneam, AI scrie ca noi, nu invers.

 

Dar, totuși, la ce îl folosesc eu Chat GPT?

 

Mi-am instalat aplicația abia în vara lui 2025, într-un moment în care aveam nevoie… de un instalator.

 

Nu, nu glumesc.

 

Situația a fost următoarea: m-am dus câteva zile în afara Bucureștiului, doar eu și cățelul meu, Charlie, într-un mic apartament în care nu mai fusesem de ceva ani și unde – în entuziasmul prilejuit de ideea plecării – nu realizasem că apa, căldura și toate utilitățile sunt nefuncționale.

 

M-am trezit la Sinaia într-o zi care părea mai degrabă de iarnă, fără apă curentă, lumină și căldură. Afară erau 12 grade și ploua torențial.

 

Apa era închisă, termostatul se stricase și nu constatase nimeni, centrala dădea o eroare, o parte dintre lumini erau arse, iar în casă era un frig groaznic.

 

Eu urma să rămân acolo cel puțin până a doua zi, iar cea mai apropiată sursă de ajutor, tatăl meu, se afla la 200 de kilometri distanță.

 

Robineții păreau să fi fost strânși de Superman cu toată forța lui și nu aveau nici capătul de care să apuci, erau doar două capace, astfel încât nu am reușit să-i urnesc cu nimic.

 

Maneta de la care era închisă apa era ceva ce eu nu mai văzusem niciodată și, în esență, îmi venea să mă așez pe gresie și să plâng.

 

Asta până când mi-a venit ideea, disperată și genială, să fac poze și să-l întreb pe Chat GPT.

 

Dar să-l întreb așa, ca la grădiniță, ca și cum nu aș fi văzut în viața mea un robinet.

 

Rezultatul?

 

Chat GPT nu doar că m-a învățat cum să-mi repar lumina, apa și căldura, ci m-a ghidat inclusiv spre raftul precis din cel mai apropiat Lidl, respectiv Dedeman, unde puteam găsi ustensilele de care aveam nevoie ca să desfac robineții blocați.

 

Cum spunea, fix ca la grădiniță:”Vezi că există un raft pe care scrie AȘA și unde o să găsești un patent AȘA, de dimensiune AȘA, pe care-l iei și învârți în dreapta, în sensul acelor de ceasornic…”

 

Dar a funcționat.

 

Ce mai fac eu cu Chat GPT?

 

*Îi cer uneori să-mi pună diacritice pe textele pe care le scriu pe telefon, în Notes, fără să-mi modifice nimic la ele. Aceasta din urmă e o precizare importantă, fiindcă Chat GPT adoră să intervină pe orice text îi dai, în orice scop.

 

*Atunci când gătesc carne pentru Charlie, eu fiind vegetariană și nefamiliarizată cu rețetele carnivore, îl întreb lucruri pe care nu le cunosc, precum „Trebuie să opăresc carnea înainte?”, ”O pun direct în slow cooker sau întâi o fierb puțin?” și altele asemenea.

 

Funcționează perfect.

 

*Dacă vreau să schimb un neon ars în baie sau un bec, îi arăt obiectul vechi într-o poză și-l întreb „Ce trebuie să cumpăr și de unde?”. Nu a dat greș până acum.

 

În esență, îl folosesc pentru toate lucrurile administrative, tehnice, enervante și a căror realizare nu-mi provoacă absolut nicio bucurie, tocmai ca să am mai mult timp pentru creativitate și lucrurile mele de suflet.

 

Nu invers.

 

Și, dacă e să fiu complet sinceră, asta e teama mea cea mai mare: că oamenii îi vor externaliza inteligenței artificiale sufletele și mințile lor,  ca să aibă mai mult timp pentru „administrativele” care îi presează.

 

Știu deja oameni care folosesc Chat GPT drept psihoterapeut, coach motivațional și… cititor în Tarot. Nu, nu glumesc.

 

Indiferent la ce îl folosim, însă, sper că ne vom opri din când în când în loc, ca să ne întrebăm: „Hei, oare eu folosesc AI sau ea mă folosește pe mine?”

 

Glumesc, desigur că știu că nu vom face asta, suntem prea ocupați cu toate cele 105754 de lucruri de pe ordinea de zi, iar dacă cineva sau ceva ne va promite că ni le simplifică, vom da ACCEPT și YES fără să ne gândim de două ori.

 

Cam ca la User Terms & Agreements de la telefoane, pe care nimeni nu le citește înainte să apese AGREE și care ar putea să ne ceară să le dăm și primul născut, la o adică, însă noi vrem să trecem repede-repede de partea asta și să ajungem la partea distractivă.

 

Sper doar că, peste cinci, zece sau 20 de ani, o să ne mai aducem aminte care este, de fapt, acea parte.

 

Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere, nicidecum un proiect comercial.

 

Mă analizez uneori și îmi dau seama că gusturile mele, cele mai multe dintre ele, au rămas neschimbate din copilăria mică.

 

Toți ne naștem știind cine suntem, măcar ca direcție și ca înclinație, doar că de multe ori familia, viața, profesorii intervin în acest firesc.

 

De la lucruri mari la lucruri mici, de la culorile care ne plac și până la ce mâncăm, ce iubim, ce ne dorim de la viață noi pentru noi, există înăuntrul nostru un ecosistem perfect, pe care oamenii mari simt nevoia să-l schimbe.

 

Cu cele mai bune intenții, desigur.

 

M-am dus cu gândul la asta printr-o întâmplare banală: un galantar cu fursecuri cu stafide care mi-a ieșit în cale.

 

Vedeți voi, nu există nimic pe lumea asta, vreun dulce elaborat, vreun macaron sau vreun choux-a-la-creme făcut de un super-patissier de 3 stele Michelin, care să se compare cu bucuria mea de a ronțăi un fursec cu stafide, cel mai clasic și banal.

 

Le iubesc de mică. Fursecurile și pișcoturile proaspete.

 

Mi-a venit să râd gândindu-mă că stau și jinduiesc la o vitrină cu fursecuri și mi-am dat seama că – de la primul meu fursec, mâncat la o cofetărie din Tineretului, când aveam 5 ani – m-am schimbat prea puțin. Spre deloc.

 

Marile mele schimbări din viață au fost, de fapt, întoarceri la natura mea profundă.

 

Am renunțat la carne fiindcă de mică detestam carnea și o mâncam doar „de gura” mamei și a bunicii (proteină bla bla bla).

 

În rest eram acel gen de copil care alegea legumele din supă, dar nu ca să le dea deoparte, ci ca să le mănânce primele. Ai mei se cruceau cu câtă poftă devoram păstârnacul fiert sau rădăcina de pătrunjel, în timp ce dădeam carnea afară din bol, cu dispreț.

 

Prin urmare, nu pot să spun că m-am deșteptat subit, ci doar am dat reset la ceea ce acceptasem de dragul lumii, al vieții, al lui „trebuie să”.

 

Mă îmbrac în aceleași culori care-mi plăceau de mică.

 

Eu am fost un copil care iubea în mod straniu… negrul.

 

Eram foarte veselă, fericită, nu era nicio cauzalitate între culori și starea mea de spirit.

 

Doar că-mi plăceau negrul, albul, pastelurile, nimic strident.

 

Drept urmare, mulți ani am purtat toate culorile pământului, gândindu-mă că lumea are dreptate, că așa trebuie să se îmbrace copiii, adolescentele, fetele tinere.

 

Până într-o zi când mi-am dat seama că în afară de petele ocazionale de roșu, pot să trăiesc în alb-negru și gri toată viața. Și că e okay.

 

Pun pariu că, dacă am lua o coală de hârtie și am face o listă cu tot ce ne place, 99% din ea ar fi ocupată de lucruri de care ne-am îndrăgostit de mici, pe vremea când știam clar ce ne place și ce nu.

 

Când spuneam NU cu voluptate și hotărâre fermă, cu toate că oamenii din jur încercau să ne convingă ce e frumos/acceptabil/potrivit, conform standardelor lor.

 

Zambile. Fursecuri cu stafide. Bluze negre. Rochii albe de vară. Teniși roșii. Cercei de toate formele. Mâncare de urzici și ștevie. Vinete coapte pe plită. Parfumul „Anais Anais”. Mucenici supă. Salamul de biscuiți. Bananele, crude sau preparate sub orice formă. Ciorbă de lobodă. Pâine cu unt și dulceață. Biscuiți înmuiați în ceai. Ciocolată Merci, dar numai batoanele cu cafea. Pălăriile boater. Rochiile cu mulți nasturi.

 

Fiecare dintre noi are o poveste care se poate scrie doar printr-o înșiruire a tuturor mărunțișurilor pe care le iubește.

 

Când mă gândesc că toată disertația asta a venit de la un galantar cu fursecuri cu stafide… e clar că pe drumul de întors mă opresc și-mi cumpăr o sută de grame, la pachet.

Nu port negru de Revelion.

 

Niciodată.

 

Dacă ultima rochie din dulap ar fi neagră, aș prefera să merg în halat de baie și pantofi cu toc.

 

Fac parte din cele maximum trei persoane care au acest principiu, celelalte două fiind mama și mătușa mea.

 

De fapt, e principiul lor, iar eu l-am preluat și a devenit al meu, poate mai mult decât al lor.

 

Mama mea a avut două surori, dintre care numai una mai e printre noi.

 

Pe cealaltă n-am cunoscut-o niciodată și anul acesta a fost prima dată când am spus de ce. În POVESTEA PE CARE N-AM SCRIS-O NICIODATĂ.  

 

Și poate tocmai de asta, e momentul să împărtășesc și cea mai mare ciudățenie a mea, fiindcă cele două povești sunt legate direct.

 

Mătușa mea Olga a murit înainte de a împlini 28 de ani, iar la ultimul ei Revelion a purtat negru.

 

Nu doar faptul că a purtat negru a rămas în memorie ca un semn rău, ci faptul că bunica, o femeie simplă și care nu se băga niciodată în alegerile fetelor ei, aproape că s-a pus în fața ușii, rugând-o să nu plece așa la Revelion.

Mama își amintește cum Olga și soțul ei au venit în vizită la părinți înainte să plece la o petrecere de Revelion, iar mamaie s-a rugat cu cerul și cu pământul ca ea să nu meargă cu bluza neagră de dantelă pe care o avea îmbrăcată.

 

Era o bluză primită de la o doamnă în vârstă, o fostă vecină din perioada în care fuseseră deportați în Bărăgan, iar mamaie s-a rugat de ea minute-n șir să se îmbrace în orice altceva, doar nu în acea bluză.

 

Pentru mamaie era un comportament inexplicabil, dar Olga a râs, ca de o glumă, și n-a luat în seamă.

 

Aproape în oglindă, cu cinci ani înainte, tataie, un alt om care nu se băga nici cu o răsuflare în viețile fetelor lui, se așeza în genunchi în fața Olgăi, rugând-o să nu se mărite cu bărbatul care o ceruse de nevastă. Cornel, un muzician din Orchestra Radio pe care-l cunoscuse în tren, când făcea naveta la București.

 

Mama și mătușa își amintesc aievea cum tataie i-a spus Olgăi, cu aceste cuvinte, că îi dă toți banii pe care i-a strâns în viață, tot ce au agonisit mai de valoare, și să meargă să petreacă unde vrea ea, să își cumpere cele mai frumoase haine, să își facă toate poftele, să cunoască alți băieți.

 

Că îi dă orice îi cere, doar să nu se căsătorească cu acel om.

 

Eram copil când tataie s-a stins, dar chiar și eu mi-l amintesc repovestind cu tristețe acel moment, cu vorba lui molcomă și puțin greoaie, după ce suferise un AVC.

 

E amuzant cum adulții au mereu impresia că un copil nu aude și nu înțelege, dar copiii aud mereu și înțeleg tot ce e de înțeles.

 

Rugămintea disperată de a NU se căsători cu Cornel se întâmpla în condițiile în care tataie nu doar că NU se băgase vreodată în viețile fetelor lui, dar cu câțiva ani înainte îl acceptase cu brațele deschise ca ginere pe unchiul meu George, un bărbat divorțat, mai mare cu 11 ani și, ca s-o spunem pe șleau, fără un leu în buzunar.

 

Dar, pentru că mătușa mea îl iubea și el o iubea, nu a avut nimic de comentat.

 

Mama încă nu era măritată pe atunci, dar tataie avea să-l îndrăgească mult și pe tatăl meu, ulterior.

 

Doar cu Cornel, soțul Olgăi, nu s-a putut împăca niciodată.

 

Disperarea lui tataie nu era doar intuiție: îi cunoscuse deja familia lui Cornel și nu era împăcat că fata lui intră într-un neam de oameni zgârciți, parveniți și puși pe înavuțire.

 

Tataie era genul de om care împrumuta pe toată lumea și care întindea o mână oricui avea nevoie de ea, fiindcă la rândul său trecuse prin iad, ca refugiat și apoi deportat în Bărăgan împreună cu toată familia (am scris povestea aici).

 

Poate de asta, era capabil să intuiască mai lesne oamenii capabili să facă rău, ca și oamenii care trăiesc doar pentru ei înșiși și care n-ar fi dispuși să dea nimic de la ei pentru a ajuta pe altul.

 

Chiar dacă nu cunoștea pe-atunci termenul empatie, tataie o avea din plin și cred că, în sufletul lui, intuia lipsa ei în alții. Oamenii care au suferit mult în viață simt și văd lucrurile puțin mai clar decât restul.

 

Își amintea mereu că, la întâlnirea cu viitorul ginere, Cornel i-a turnat un pahar de tărie, cea mai ieftină sticlă din epocă, într-un recipient cât un degetar, apoi a luat sticla și a închis-o în dulap cu cheia.

 

Tataie nu punea gura pe alcool, dar a fost doar unul dintre gesturile care l-au îngrozit: să fii atât de zgârcit încât să închizi o sticlă de băutură cu cheia, ca un semnal către oaspetele tău, viitorul socru, că n-o să mai primească al doilea pahar.

 

Câțiva ani mai târziu, Olga avea să povestească, cu tristețe, cum surorile lui Cornel ascundeau mâncarea de ea: le-a surprins de câteva ori băgând pachete de mâncare prin dulapuri sau sărind ca arse când o vedeau intrând pe ușă și ascunzând farfurii.

 

Erau genul acela de oameni și așa au fost până au murit. Pe una dintre ele am cunoscut-o personal și pot confirma că, din păcate, poveștile bunicilor nu erau amărăciunea unor bătrâni care-și pierduseră fiica, ci purul adevăr.

 

Dar, întorcându-ne la povestea noastră, mi-au rămas în minte aceste două istorii paralele: tataie în genunchi să nu se mărite și mamaie în genunchi să nu poarte negru. O oglindire tristă și fatidică.

 

Firește că suntem oameni raționali și bluza de dantelă neagră nu are nicio legătură cu moartea Olgăi, survenită trei luni mai târziu.

 

Soțul ei are o legătură directă, da, însă nu acea bluză.

 

Nicio femeie din familia noastră nu a afirmat vreodată, nici măcar la supărare, că Olga a murit fiindcă a fost semn rău negrul de la Revelion.

 

Doar că impactul acelui moment a fost atât de puternic – acea intuiție de mamă disperată care poate simte ceva, un pericol iminent plutind în jurul copilului ei – încât în casa noastră nimeni nu a purtat vreodată negru de Anul Nou. Așa a rămas.

 

De fapt, cu atâtea morți și nenorociri, mama a evitat mereu negrul și a încercat să mă țină departe de el.

 

Îl considera prea funest, văzuse prea mult din el în viața ei și a oamenilor ei dragi.

 

Am 41 de ani, o vârstă de care biata Olga nici nu s-a apropiat măcar, și am suficientă maturitate încât să mi se pară acum o interdicție copilărească, născută din frică și iubire în același timp. O naivitate.

 

Nu de ieri de azi, ci de mulți ani, ideea „fără negru de Revelion” mă face să zâmbesc.

 

Și totuși, e ceva atât de intim și dureros în bluza de dantelă din povestea auzită și reauzită de atâtea ori încât cred că, dacă aș ajunge să port ceva negru, nu m-aș putea bucura. Negrul m-ar înghiți pur și simplu.

 

Aș simți că trădez, că dezertez dintr-o poveste care ne-a ținut unite peste generații.

 

Dacă în altă zi din an simt că strălucesc într-o „micuță rochie neagră” și am o întreagă colecție, în noaptea de Anul Nou nu mă pot apropia de rochiile mele negre.

 

Ca ironia să fie desăvârșită, eu sunt omul care critică activ tradițiile fără sens: mereu am considerat că trebuie să ni le facem pe ale noastre, să ne găsim singuri sensul și semnificațiile, dar din aceasta nu pot ieși.

 

Poate fiindcă, pentru mine, are tot sensul din lume.

 

În negrul ăla sunt toate durerile și fricile unui neam de femei… iar asta e o emoție împotriva căreia eu, rebela declarată a familiei, nu vreau să mă răzvrătesc. Vreau doar s-o onorez și atât.

Acum câteva luni, după cum am povestit mai mult pe Instagram la acea vreme, am trecut printr-o intervenție chirurgicală în Italia, pentru a scăpa de mai multe fibroame uterine.

 

Nu se putea face la noi (nu în formula dorită de mine), așa că am făcut-o într-o clinică din Napoli, unde opera medicul după care m-am dus.

 

E vorba despre o doamnă doctor absolut fantastică, o italiancă bătăioasă de 55+ care va rămâne un soi de Wonder Woman pentru mine. Ida Ferrara o cheamă.

 

Aveam de ales între Napoli și Barcelona, unde Ida avea operații în acea lună, iar cum Barcelona e locul în care mie mi se întâmplă doar nenorociri (furat acte, furat geantă și portofel, luat un virus de gripă care m-a ținut bolnavă șase luni), am zis „Barcelona doar peste cadavrul meu”, ceea ce a fost o expresie ușor nefericită în context, și am ales Napoli.

 

Ei bine, în acea clinică din Napoli eu am înțeles cu adevărat de ce românii se simt atât de bine în Italia.

 

Suntem realmente frați în suflet și-n simțiri, fiindcă totul a fost absolut impecabil ca servicii medicale, iar pe partea administrativă domnea un haos organizat pe care doar în România l-am mai întâlnit.

 

La prima întâlnire cu anestezista mea (eu fiind la prima anestezie din viață și cu un morcov de proporții gigantice, din acest motiv), respectiva doamnă, destul de acră ca atitudine, s-a uitat la mine și a emis următoarea afirmație, demnă de o comedie americană cu râsete pe fundal:

 

„Dar de ce sunteți atât de stresată pentru o simplă operație estetică?”

 

Nu știu dacă replica se datora rochiței mulate în partea de sus pe care o aveam în ziua respectivă și care lăsa să vadă un bust relativ modest, dar doamna anestezistă era sigură că eu mă aflu acolo pentru demersul nobil de a-mi pune silicoane.

 

Aș vrea să glumesc, dar nu. Se încurcaseră analizele mele (cum ziceam, haos administrativ) și, aparent, operația de silicoane e EXTREM de populară și în Italia.

 

După ce i-am explicat că eu am venit să SCOT lucruri din mine, nu să INTRODUC lucruri noi, după ce și-a cerut scuze și a fost și înfierată și de doctorița mea, prin telefon, la finalul zilei tot nu mi-a plăcut de ea ca persoană. Nu am rezonat deloc.

 

Mi-a lăsat un sentiment incert, de „N-aș vrea ca femeia asta să fie cea care-mi stinge lumina, mâine dimineață la operație”. Totuși, pe tură în ziua respectivă ea era, mi-a și zis asta foarte clar, deci m-am obișnuit cu gândul.

 

A doua zi, cu același morcov gigantic înfipt până în amigdale și după ce semnasem 20 de foi care includeau toate lucrurile groaznice care mi se puteau întâmpla, m-am trezit în blocul operator… cu Gino.

 

Până la finalul vieții eu o să cred cu tărie că Gino a fost un înger trimis din Ceruri în acel moment și nu doar fiindcă lumina intensă din sala de operații îi făcea o aureolă deasupra capului.

 

Gino era un anestezist la 55+, puțin grăsuț, zâmbăreț și, în esență, o bomboană de om.

 

I-am explicat că italiana mea autodidactă nu include mulți termeni medicali, dar că știu cum se zice teroare, că e aproape ca în română, și că oricum simt palpabil această emoție, în toate limbile.

 

Și că în momentul în care simt teroarea, mi se șterge toată italiana autodidactă din cap și îmi vine totul în spaniola mea studiată academic, soră cu italiana, dar nu tocmai. Și că, dacă sunt incoerentă, e de la teroarea pe care tocmai am recunoscut-o.

 

Și atunci, Gino – v-am zis că era un înger – a zâmbit cu zâmbetul lui de unchi simpatic și a rostit cuvintele magice:

”Spaniolă? Dar iubita mea este din Venezuela. Ne-am cunoscut online și trebuie să învăț spaniolă pentru ea…”

 

Din acel moment și preț de vreo 20 de minute cât m-au pregătit – prin „pregătit” mă refer la suit pe un aparat special, legat și alte lucruri care ți se întâmplă când te operezi ginecologic – eu și Gino am vorbit în spaniolă despre povestea lui de amor.

 

Un demers palpitant, presărat cu chicoteli și râsete, și care m-a făcut să uit de toate celelalte lucruri traumatizante care mi se întâmplau în același timp, inclusiv faptul că Gino pregătea un cocktail superb de propofol și alte lucruri care să-mi dea stingerea.

 

Recunosc, la un moment dat chiar m-am gândit că, dacă ăsta e finalul (eram atât de terifiată de anestezie încât m-au trecut chiar toate gândurile), măcar ultima mea discuție a fost despre povestea de dragoste dintre o doamnă din Caracas și un napoletan bonom pe nume Gino, care învață subjonctivul spaniol din dragoste.

 

Cum spuneau în „Game of Thrones”, ar fi un soi de poetic justice: eu, care am fost toată viața o romantică, mor ascultând detaliile unei povești de dragoste.

 

Macabru, dar mi-a trecut prin cap.

 

Nu știu când am adormit, știu doar că îi explicam lui Gino ceva despre sus-amintitul subjonctiv spaniol care lui i se părea foarte greu (și care chiar este piatra de hotar când înveți limba) și dădeam niște exemple, după care s-a stins brusc lumina peste mine și gramatica spaniolă.

 

M-am trezit, trei ore mai târziu, ca o floare de primăvară și cu sentimentul că a fost mult mai simplu decât credeam.

 

Frica mea de anestezie a trecut din acel moment, chiar dacă din octombrie și până acum algoritmul de social media – care a înțeles că sunt profund interesată de subiect – îmi oferă tot felul de sugestii pe profil, inclusiv titluri de genul: „Unde se duce sufletul când suntem sub anestezie?”

 

În mod inexplicabil, în dimineața asta m-am trezit cu gândul la Gino, care sper că serbează Ajunul cu iubita lui din Venezuela, chiar sper și îi doresc asta.

 

Nu de alta, dar așa cum doamna acră cu silicoanele mi-a lăsat impresia irațională, dar pregnantă, a unui om lipsit de empatie, îngerul Gino mi se pare – tot inexplicabil, dar la fel de pregnant – genul de om care ajunge să aibă inima frântă cel puțin de câteva ori în viață.

 

Cert este că, la acest final de an, când număr lucrurile bune care mi s-au întâmplat, îl număr și pe Gino, cu apariția lui providențială în viața mea, într-o dimineață de octombrie, puțin după răsăritul soarelui.

 

 

Și, apropo, în imaginea de la început nu e Gino, e o poză stock, desigur, dar imaginea de alături este chiar cu răsăritul din acea dimineață.

 

Am vrut să las povestea aici ca să-mi amintesc, în momentele în care poate o să uit și o să mă simt din nou ghinionistă sau dezamăgită de oameni sau fără speranță, că uneori, în cel mai improbabil moment al vieții, apare cineva neplănuit, cineva care nu exista pentru tine până acum 5 minute, și care schimbă totul.

 

Bineînțeles că nimeni nu se gândește că va fi un anestezist, dar uneori trebuie să iei viața exact așa cum e ea.