Nu subestima niciodată puterea pe care cuvintele tale o au asupra cuiva.

Cuvintele nu sunt niciodată „doar cuvinte”. În anumite momente, pot construi sau demola un om.

Folosește-le cu grijă și cu sinceritate.

Din seria oamenilor care au vrut să mă dărâme:

Am făcut cândva un interviu cu un personaj internațional care a apreciat foarte tare felul în care a decurs întâlnirea noastră profesională.

Atât de tare încât omologul lui român a sunat-o pe șefa mea ca să mă laude și să o felicite că mă are în echipă.

Ea m-a chemat în birou și mi-a zis: „Te-a lăudat X. A zis că ești extraordinară, că rar a văzut un jurnalist tânăr așa de profi. Îți dai seama ce ratați vede el zi de zi, că la tineret e un nivel groaznic de scăzut. Ștacheta e foarte jos, de asta tu i-ai părut atât de grozavă…”

Cu acele cuvinte în cap am intrat în birou un an mai târziu, când am decis să plec.

„Nobody puts baby in the corner”

O altă șefă, un alt episod.

Făcusem primul meu cover-story din carieră, o exclusivitate pentru care nu dormisem o săptămână.

Chiar și acum, când îl recitesc, mi se pare impecabil... și mie nu-mi mai place mai nimic din ce scriam acum 20 de ani.

O văd aievea pe șefa mea, întâiul redactor al revistei, venind către mine, cu revista în mână, agitată, aproape hiperventilându-se. „Aici, la pagina 53, lipsește o literă. Scrie REDUS în loc de READUS”.

Articolul trecuse oricum prin corectură. Era răspunderea lor și era o amărâtă de literă. Un typo.

Asta e tot ce a simțit să-mi spună.

Nu am uitat niciodată acel nenorocit de REDUS.

„Ești în top 10% utilizatori de Pacer azi”, mi-a bipăit telefonul acum mulți ani, când eram într-o fostă relație și mergeam pe jos la fel de mult cum o fac în ziua de azi. Cam zece kilometri pe zi.

M-am amuzat cu voce tare de acest record, până a venit replica partenerului meu: „Eh, mare lucru, probabil sunteți 20 de oameni activi în toată aplicația aia, restul doar o au pe telefon și n-o folosesc…”

A fost un moment banal, dar care mi-a spus multe: așa cum faci lucrurile mici, tot așa le faci și pe cele mari.

Eram adolescentă și mergeam de ceva timp la o cosmeticiană foarte tânără și frumoasă. O admiram enorm.

Într-o zi, ea s-a uitat la mine și mi-a zis: „Știi, tu ai o fizionomie foarte interesantă. Te-ai gândit să mergi la castinguri de film?”. „Eu în filme? Nu, niciodată”, am zis eu. „Poate ar trebui să mergi, gândește-te…”

M-a amuzat remarca ei și i-am povestit unei mătuși, într-o doară, neavând absolut niciun gând de casting sau de filme.

Doar mi se părea flatant că un om străin, pe care-l admiram, m-a văzut interesantă, specială.

Replica mătușii, femeie de 40 de ani: „Sper că i-ai lăsat și tu bacșiș, că doar știi că de asta ți-a spus… a vrut să te flateze ca să fie sigură că primește ceva în plus la final.”

M-am simțit urâtă și banală zile în șir după acea discuție.

Eram studentă la masterat la Londra și am intrat prima dată într-un magazin CHANEL.

Purtam converși roșii, blugi și un tricou, aveam ochelari și un păr creț rebel. Se vedea pe mine că sunt studentă.

Una dintre asistentele de vânzări, o doamnă aproape de 60 de ani, mi-a arătat un sacou superb Chanel, roșu cu alb.

Costa 6.800 de lire sterline.

M-a pus să-l probez, s-a uitat la mine și a zis, triumfal: „Converse, jeans, Chanel? Gabrielle would have approved!”.

M-a făcut să mă simt „like a million bucks”.

O bună parte din dragostea mea pentru Chanel i se datorează și ei și niciodată, din acel moment, nu am mai avut jenă să intru într-un magazin „de marcă”.

În gimnaziu eram o fetiță ochelaristă, complexată, bullied, cu niște profesori de coșmar.

Mai puțin doamna de limba și literatura română.

În clasa a șasea, după olimpiada de română, doamna Băran m-a chemat în cancelarie ca să mă prezinte celor de la inspectorat: „Uitați, ea e Cosmin. V-am zis că e clasa a șasea!”.

Și apoi către mine: „Doamnele de la inspectorat au spus că lucrarea ta despre Călin, file de poveste a fost la nivel de liceu și am vrut să te cunoască personal…”

Fusesem la acea olimpiadă cu febră 39, abia ținându-mă pe picioare. Nu m-am lăsat și ea apreciase asta.

Am supraviețuit ultimilor doi ani de gimnaziu cu vorbele ei în cap.

Aveam 24 de ani, nu îmi făcusem încă un nume în jurnalism, dar lucram pentru un titlu internațional pe care îl știa toată lumea.

La un moment dat, am convins o antreprenoare cu care făcusem un interviu să vină la un eveniment pe care-l organiza revista.

A venit direct de la aeroport, iar când s-a urcat pe scenă s-a întors către conducerea revistei și a zis: „Da, aveți o publicație remarcabilă, dar eu nu aș fi venit la eveniment dacă nu era ea”.

Și a arătat spre mine. „Nu pentru brandul dumneavoastră am venit, ci pentru ea, pentru că i-am promis ei!”

Mulțumesc, Thea, nu am uitat.

Mi-a plăcut mereu să conving oameni care nu dădeau interviuri nimănui să-mi acorde mie primul interviu. Era o ambiție a mea.

Un astfel de personaj a fost Alexandru de la CONDUR BY ALEXANDRU.

L-am curtat mulți ani pentru un interviu, când lucram pentru o revistă de prestigiu, și mereu îmi spunea, politicos, că el nu apare public niciodată.

Dar că el și partenera lui mă așteaptă oricând la o cafea în atelier. Am băut multe cafele, dar zero interviuri.

În săptămâna în care am plecat de la revistă, m-a sunat să-mi spună că mă așteaptă pentru interviu, cu FINE SOCIETY: „Eu interviul voiam să ți-l dau ție, nu revistei!”

În continuare este unul dintre cele mai citite articole de pe site și favoritul meu.