Despre tot ce-i fin și fain

Diferența subtilă dintre noblețe și grandomanie

By 26 aprilie, 2017Frivolities
read time 3 min
 
26 aprilie, 2017

Diferența subtilă dintre noblețe și grandomanie

O mare doamnă, Margaret Thatcher, spunea că ”A fi lider e la fel cu a fi o lady. Dacă trebuie să le spui oamenilor că ești, înseamnă că nu ești”. M-am regăsit în cuvintele ei de multe ori și în multe aspecte ale vieții. În special când e vorba de domeniul despre care am scris mulți ani: lifestyle-ul.

by

Luxul este asociat, istoric, cu prețiozitatea. Și la propriu, și la figurat. Poate cândva ideea de a fi connaisseur în materie de lux și lifestyle presupunea să strâmbi din nas și să te porți ca și cum coroana de pe cap ar sta să-ți alunece în orice secundă. Totuși, timpurile evoluează.

 

Cei mai rafinați oameni pe care i-am cunoscut, genul acela de personaje care s-au născut în „lumea bună” și o navighează lin, nu aveau pic de prețiozitate în ei. Erau grațioși, cu un soi de semeție tacită, dar niciodată stridenți. Când te naști și crești în lumea asta, nu simți nevoia să le reamintești oamenilor cât de nobil ești. E ca și cum te-ai bate cu pumnul în piept că ai ochi albaștri sau 1,80 înălțime. Așa ești tu. Atât.

Eu una nu m-am născut în lux, nici în mondenitate. M-am născut într-o familie obișnuită, de oameni care au muncit din greu și care s-au luptat cu viața, lucru de care sunt foarte mândră și care m-a responsabilizat mereu. Ca jurnalist, scriu despre lux de 10 ani încoace și am intrat încet, dar sigur, în acest vârtej al galelor, al covoarelor roșii și al convențiilor sociale de bon-ton.

 

Nu m-a învățat nimeni, am înțeles eu treptat regulile jocului, observând, citind, vorbind cu oameni născuți (moștenitori de branduri, artizani din tată-n fiu) sau „făcuți” în lumea asta, adică directori de companii, oameni de creație și toate meseriile care țin luxul pe linia de plutire.

 

Luxul și tot ce ține de lifestyle nu reprezintă ceva despre care faci un curs și devii expert. E o lume pe care trebuie s-o tatonezi, s-o înțelegi, s-o savurezi. Intri în ea când nu-ți propui cu orice preț să intri. Aluneci înăuntru, nu dai ușa de perete. Și, paradoxal, am înțeles mai întâi ce NU e luxul și abia apoi ce este.

Adevăratul lux e firesc, un mod de viață pe care-l trăiești relaxat, fără piedestaluri și reflectoare. Cu cât e mai strident, cu atât e mai mult poleială și mai puțin lux. Cu timpul, înțelegi că un anumit lucru este numit „de lux” și are un preț ridicat  fiindcă s-au lucrat zeci de ore pe milimetri de material, că înglobează măiestria unor oameni care și-au perfecționat meșteșugul de zeci de ani sau că există doar câteva exemplare. Asta e lux, restul e branding.

 

Luxul stă în lucruri mici, pe care odată ce le pricepi începi să le prețuiești. Dacă ești norocos să le și posezi la un moment dat, îți dai seama că sunt accesorii, nu trofee. Nu-ți dau valoare, sunt doar lucruri frumoase care-ți plac, atâta tot. Când te uiți la un Hermès Birkin, înțelegi că magia lui stă în suplețea formei și în cele câteva zeci de ore de muncă manuală realizate cap-coadă de același artizan. Nu în faptul că l-ai văzut pe brațul unei vedete sau că pe tine o să te vadă cineva cu el pe braț. Așa ar trebui, cel puțin.

 

Într-un interviu mai vechi cu fotografa Andreea Macri, care fotografiază în culisele marilor prezentări de modă, ea mi-a spus ceva care mi-a rămas în minte: „E înțelept să-ți aduci aminte din când în când că TU cel adevărat ești cel din metrou, nu de la gale, nu de la Fashion Week, chiar dacă ai șansa să fii prezent acolo pentru scurt timp și să povestești despre ele”.

 

Cu Andreea m-am regăsit de-a lungul vremii la multe evenimente cu ștaif, pe care le-am savurat amândouă pe deplin. Am înțeles perfect ce vrea să spună, fiindcă îi împărtășesc convingerea. E ușor să te iei în serios când ești în lumea asta și să ai impresia că ești cel puțin vreun aristocrat. E cea mai mare capcană și una în care cad mulți.

 

Îmi plac seratele cu covor roșu, mă entuziasmează evenimentele elegante, dar le iau fix ca pe ceea ce sunt de fapt: un joc social. Eu, Diana cea adevărată, sunt cea de pe covorul roșu, dar sunt mai ales cea care se trezește la 6 dimineața ca să scrie, care se plimbă pe jos kilometri, care scrie la laptop în cafenele, care se simte fericită când zboară. Sunt mai „eu” când mă plimb pe Calea Victoriei cu laptopul în brațe decât stând la o poză la panou, în rochie de seară. Acel panou e o întâmplare punctuală, scrisul și restul lucrurilor sunt viața mea zilnică.

M-am temut mereu de oamenii care se dau experți în abordarea condescendentă a termenului. Cei care numai nu te iau de guler să-ți arate ei „cum se face”. Care nu știu cum să-ți spună mai clar, prin tot ce fac și exprimă, că sunt „speciali”. Știu duci sau marchizi care nu vor spune niciodată despre ei că sunt nobili sau deosebiți. N-au nevoie, fiindcă ei chiar sunt, prin naștere. Când ai nevoie să strigi ceva, înseamnă că altfel nu se aude și nu se vede…

 

În lumea luxului mai mult ca oriunde, tentația pândește la tot pasul, fiindcă începi rapid să te simți „ales”. Așa cum aluneci în lumea asta, aluneci și-n metehnele ei. Meseria noastră e minunată, dar este exact asta: o vocație, o meserie. Suntem cronicari ai „vieții bune”, povestitori ai unor istorii memorabile.

 

Uneori, însă, apare ceea ce eu numesc „sindromul FIZZ”. Da, Fizz, cântărețul. Știți melodia aceea ridicolă și amuzantă din anii 2000: „Dacă nu eu atunci cine?”, în care domnul cu pricina apărea în haină de blană, cu lanț de aur la gât și ceas de aur? Era o glumă, o poveste îngroșată comercial, dar este imaginea care-mi provoacă cea mai mare teamă fiindcă uneori oamenii o iau mot-a-mot.

Nu devii nobil dacă intervievezi un nobil, nu devii celebru dacă stai la aceeași masă cu niște celebrități și nu-i ăsta scopul. Există o diferență subtilă între a te cizela și parveni. Așa cum spunea Margaret Thatcher, când cineva se bate cu pumnul în piept că e ceva, înseamnă că pur și simplu se străduiește mai mult decât ar avea nevoie… dacă ar fi cu adevărat ce pretinde.

Foto: Vali Bărbulescu

One Comment

  • Irina spune:

    Rezonez cu ideile tale. Referitor la concluzia ta eu as spune ca diferenta intre a te cizela si parveni e foarte mare si mai mult, efortul de a parea ceva ce nu esti devine si mai ostentativ si usor de identificat pentru cei din jur. O zi buna.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.