Am ajuns târziu în viață la cinema și relația noastră a fost ceea ce s-ar numi în termenii de azi on and off.

Când iubire mare, când răceală.

Totuși, a fost mereu și ca o prietenie în care nu contează dacă nu te-ai văzut de un an, pentru că reiei discuția exact din punctul în care ai lăsat-o.

În multe momente ale vieții, când mă simțeam puțin pierdută, întunericul sălii de cinema, cu o poveste și niște popcorn, a fost terapeutic.

Primul film văzut pe marele ecran a fost pe la 12 ani – de asta spun că a fost târziu, comparativ cu copiii de azi care au filme pe înțelesul lor de când învață să distingă lumea – și a fost total aleatoriu. „Ransom”, cu Mel Gibson, la Scala.

Apoi a urmat o perioadă de consum avid, atât de cinema cât și de cinematecă, motiv pentru care multe filme ale anilor 90-2000 îmi trezesc câte o exclamație internă: Pe ăsta l-am văzut la Patria, Pe ăsta la Scala!, Wow, pe ăsta l-am văzut la Cinema Studio… de trei ori!

Unul dintre primele filme la care am plâns a fost Podurile din Madison County, la cinematecă. Aveam vreo 15 ani și mi-a frânt inima.

Când am plecat la masterat, în facultate, eram înnebunită după cinematograful cu filme în engleză de lângă campusul meu din Leiden, apoi de Cineworld de la O2 Arena din Londra.

Când s-a lansat primul film Sex and the City, în 2008, îmi aduc aminte de culoarele de la O2 Arena pline de fete îmbrăcate „a la Carrie” – inclusiv eu – care ieșeau apoi comentând dușmănos cum că nu l-ar fi iertat niciodată pe Mr.Big pentru părăsitul la altar. Nici eu, recunosc.

Pe lângă teatru și musical de calitate, pe care Londra le oferă din abundență, filmele erau un refugiu complet diferit: dacă la spectacole mă duceam pentru a mă pierde în mulțime și a mă impregna de energia locului, la cinema mă reîntâlneam cu mine.

Apoi a venit o pauză, pe măsură ce au intervenit viața, munca și tendințele mele de a lăsa profesia să-mi cotropească viața personală astfel încât mă mândream că n-am mai avut timp să ies nici la o cafea de șase luni.

Nu faceți asta, copii, nu e nicio medalie la mijloc și niciun certificat de merit.

 

În acea perioadă de workaholism, plecam în multe press-trip-uri, iar unele dintre ele se suprapuneau cu stări de singurătate sau oboseală acută, pe care nu le conștientizam neaparat, dar le resimțeam fizic.

Unul dintre remedii erau filmele de seară de la cinematografele din Paris sau Londra. De câte ori mă gândesc la ”Black Swan” sau ”The Social Network”, îmi amintesc că le-am văzut la Odeon Cinema din Londra, pe la miez de noapte, aproape singură în sală.

Nu mi-a fost niciodată teamă, dacă vă întrebați, dar cred că era și inconștiența vârstei, combinată cu o siguranță de sine stranie, cum că nu mi se poate întâmpla nimic dacă eu mă simt în siguranță.

Știți acea teorie despre oamenii care fac cursuri de autoapărare și apoi nu-i atacă nimeni vreodată fiindcă emană acea energie a omului care se poate apăra? Eu nu știam să mă apăr, dar emanam acea energie.

Așadar, am văzut foarte, foarte multe filme la cinematograf complet singură, uneori noaptea, doar eu în întunericul sălii, cu popcorn și multe gânduri.

Vara aceasta a fost o vară complicată, grea, apăsătoare, la fel ca acest an 2025 despre care, cu toată sinceritatea, nu am auzit pe nimeni vorbind de bine.

Am auzit și am văzut doar drame, grozăvii, probleme dintre cele mai grave, răsturnări de situație (în rău) și tot soiul de conflicte și telenovele existențiale.

În această perioadă în care mă simțeam ca o frunză-n vânt și nu-mi mai găseam locul în viața mea, am avut – după mult timp – impulsul să merg la cinema.

Îmi amintesc exact momentul, era într-o zi de iulie în care eram agitată, tristă, pierdută, iar în acel vacarm s-a distilat un gând: „Un film! Ce-ar fi dacă aș merge la un film?”.

Acel întuneric promitea să fie liniștitor pentru sufletul meu, mai mult decât orice altceva, și chiar așa a și fost.

Vara asta am mers mult la film, am mers și cu oameni apropiați, am mers și singură, dar de fiecare dată am simțit gestul ca pe o evadare.

Nu m-am dus ca să mă distrez sau pentru că voiam să văd un anumit film, m-am dus fiindcă simțeam nevoia să mă cufund în întuneric, cu nachos (între timp am cam renunțat la popcorn în favoarea nachos cu sos de brânză) și telefonul pe airplane mode.

 

Plaja mea de filme este foarte vastă: ador un film horror în aceeași măsură în care savurez o comedie bună, îmi plac filmele stranii și thrillerele la fel de tare cum apreciez o poveste de dragoste sau un SF.

Vara asta am revăzut la cinema inclusiv „Pretty Woman”, un film al anilor 90 pe care mama mea l-a iubit și pe care, din acest motiv, aproape îl știam pe dinafară. Am și plâns la câteva scene, fiindcă mă aflam într-un moment vulnerabil, dar asta e bucuria cinema-ului: poți să râzi și să plângi liber: tu, cu tine.

Ideea acestui articol mi-a venit în minte mai întâi sub forma propoziției din titlu.

Mă gândeam la vara asta care a trecut și la faptul că nu doar am supraviețuit, dar am crescut și am evoluat ca persoană în acest interval (o să povestesc mai multe despre asta) și mi-a venit în minte acest enunț: cum cinema-ul m-a ținut de mână.

Pe lângă oamenii dragi care m-au sprijinit și pe lângă faptul că am lucrat eu cu mine, dar și cu specialiști care să mă ajute cu problemele de sănătate care se adunaseră, acele filme, vizionate cu nachos cu brânză în brațe, au fost o formă reală de terapie și de evadare.

Am scris articolul pentru mine, pentru că abia aștept să merg iar la film zilele astea, dar și pentru a vă reaminti că, uneori, un mic tabiet poate să facă toată diferența din lume.

Mai ales când o faceți singuri, nu neaparat ca o activitate de grup. În România majoritatea cinematografelor se află în interiorul centrelor comerciale, deci sunteți în siguranță la orice oră.

Dacă vă simțiți un pic pierduți, din când în când, un bilet la film și două ore în întuneric, fără telefon și fără gânduri, poate să fie exact ce aveți nevoie.

Încercați și spuneți-mi după aceea.

Să fim bine!