Am petrecut aproape toată ziua de 28 mai la Digital Divas, unde am și „spart gheața”, prezentarea mea despre Storytelling (despre care voi scrie un articol separat) fiind a doua pe ordinea de zi.

Singura parte a programului pe care am ratat-o, din păcate, a fost interviul Lorenei Buhnici cu Alina Ceușan. Plecasem să mă schimb pentru gală, unde urma să înmânez un premiu, fără a avea habar că urma să câștig și eu unul (am povestit mai multe AICI).

Per total, am aflat o mulțime de lucruri interesante de la Digital Divas 2019, mi s-a părut cea mai reușită dintre toate edițiile (care oricum au mers într-un crescendo), iar dincolo de informațiile noi am tras și niște concluzii, din dezbaterile care au avut loc pe scenă. O să le scriu pe toate punctual, ca să fie mai ușor de urmărit, fiindcă sunt frânturi separate, din toate prezentările, discursurile și dialogurile din program. 

Ca notă importantă: nu îmi place neaparat termenul „influencer”, dar o să-l folosesc în articol fiindcă e o umbrelă care grupează vloggeri, bloggeri, fotografi, și e mai simplu decât să enumăr toate sub-categoriile.

Întreg programul conferinței a fost interesant, dar cu asta am rămas eu, ca esență, din tot:

 

De la Alina Cinciulescu, director de strategie la Global Records (agenția care impresiariază influenceri): faptul că elementele esențiale de urmărit pe Instagram, dacă vrei să vezi cum evoluează pagina ta, sunt Swipe-Up-urile de pe Stories și numărul de Profile Views.

Așadar, cu totul altceva decât like-urile clasice, fiindcă în zilele noastre acești doi „metrici” măsoară cel mai bine interacțiunea oamenilor cu respectivul influencer.

Având în vedere că Instagram se gândește chiar să transforme numărul de like-uri într-un metric privat, vizibil doar proprietarului contului, să urmărești „engagementul” real mi se pare foarte logic.

E cel mai relevant lucru, atât pentru influencerul cu pricina, cât și pentru brandurile cu care lucrează.

 

La prezentarea Sânzianei Negru și a lui Nico Grigore, cele două au dat exemple de conținut video creat destul de simplu și ingenios: spre exemplu un story foarte „dramatic” și aparent lucrat, dar creat de fapt în timpul unei deplasări în străinătate, doar cu ajutorul trecătorilor, pe care Sânziana îi ruga să o ajute ținând aparatul. 

Mi-a plăcut în mod deosebit ceva ce a spus Sânziana: că pe măsură ce filmează un conținut video, știe deja cum vrea să-l monteze. Am rezonat cu ea, fiindcă așa gândesc și eu, dar în cuvinte: când fac un interviu, pe măsură ce omul vorbește eu știu cum o să încep articolul, ce o să scot în evidență, care e informația esențială și tot așa.

Mi-a dovedit că, indiferent că lucrăm cu imagini, cuvinte sau cadre în mișcare, e vorba de un „simț” care trebuie să fie prezent. O intuiție care nu se învață: o ai sau nu o ai. Experiența doar o cizelează.

Andreea Balaban a fost, pentru mine, revelația anului trecut la Digital Divas, iar anul ăsta mi-am reconfirmat părerea. Este un om cu enorm de mult bun-simț și cu o naturalețe care i-a atras de altfel și comunitatea extraordinară de followeri. Deși recunosc că nu sunt o mare consumatoare de video, am urmărit multe dintre vlogurile ei și mi-au plăcut mult. 

 

O admir și pentru faptul că face totul singură, nu are o echipă în spate. Știu cât e de greu să faci asta într-un proiect cum e Fine Society, centrat pe scris, dar să faci atât de mult conținut video de una singură… chapeau. Ea a vorbit despre comunitatea ei, #teambalaban, care o susține și este extraordinar de activă.

Spre exemplu, la întâlnirea din iarnă cu fanii ei, au venit peste 1.000 de persoane doar ca să o vadă, iar cei de la Digital Divas spuneau că, în momentul în care se dă drumul la vot și încep să voteze fanii Andreei, li se dau peste cap serverele. E o fată pe care poți s-o urmărești sau nu, poate să fie pe gustul tău sau nu, dar care merită tot respectul pentru munca ei.

Ana Morodan a fost savuroasă cap-coadă. Da, e o persoană pe alocuri incomodă prin adevărurile pe care le spune, are un stil direct, fără menajamente, dar ceea ce spune este mereu adevărat, ancorat într-o realitate la care mulți preferă să închidă ochii. A fost un fel de duș rece, direcționat deopotrivă către cele care nu au experiență în domeniu, dar și către cei cu „ștate vechi”. 

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost partea de viziune spre viitor: faptul că generația Z, tinerii de până în 25 de ani, reprezintă noua forță care vine din urmă. Ei reușesc să creeze conținut lucrând cu brandurile într-un mod firesc, total neforțat, ceea ce nu se vede la mulți creatori din zilele noastre (a se citi: unele advertoriale care sunt ca nuca-n perete cu profilul blogului sau cu stilul persoanei).

„Dacă vreți să rămâneți în industria asta, gândiți-vă ce faceți voi diferit, cu ce vă diferențiați față de toate celelalte fete care vor să facă asta și ce puteți aduce diferit”.

Dezbaterea influencerițelor din fashion & beauty cu Otravă (Cristian Simonca) – moderată de minunata Noemi Meilman – a fost savuroasă și tristă în același timp. Totuși, rămâne preferata mea,  pentru că a pus pe tapet niște realități incomode și a fost un fel de ciocnire de „bule”. A fost și un moment care m-a făcut să trag niște concluzii. Unele dintre ele cam neplăcute, dar necesare.

Fetele din fashion & beauty – pe care nu le voi nominaliza aici fiindcă nu dezbat persoana, ci ideea – aveau o viziune destul de fermă despre cum stau lucrurile în ziua de azi, una care a fost rezumată cam așa (literalmente): „Oamenii vor să dea scroll pe Instagram și să vadă poze, pe Facebook nu mai stă nimeni relevant, sunt doar părinții, bunicii, oamenii în vârstă”.

Da, serios, chiar cu aceste cuvinte. Una dintre ele chiar a dat exemplu faptul că tatăl ei are niște postări cu multe like-uri pe Facebook (bravo domnului, înseamnă că are o comunitate mare de prieteni sau followeri!) și că, automat, acesta e un mediu pentru lumea „depășită”, irelevantă. Mama, tata, bunica. Nu, chiar nu glumesc.

Ah, iar blogurile… nici măcar blogurile nu mai sunt atât de importante, că doar și acolo trebuie să dai clic și să citești. Important e să ai Instagram și YouTube. Atât. Poze, video, nimic altceva nu contează pentru publicul „relevant”. Restul: mamaia, tataia, cum ziceam.

Otravă a dat niște replici fantastice în acest dialog, care au făcut sala să aplaude, dar dincolo de hazul momentului, recunosc că dezbaterea m-a pus pe gânduri și simt nevoia să împărtășesc aici niște lucruri în care cred mult. Dacă eram pe scenă la dezbatere, le-aș fi spus live, dar le pun aici, ca să rămână.

Ideea e cam așa: Instagram și Facebook sunt două medii total diferite, iar această comparație sau competiție mi se pare stupidă și alimentată artificial, mai ales de oamenii din zona eminamente vizuală. Altfel spus: e normal pentru un make-up artist, un influencer pe modă sau un blogger de beauty, care se bazează 99% pe imagine, să considere că singurul lucru pe care ar putea să și-l dorească cineva e să dea scroll down pe Instagram și să vadă poze.

Și da, mi se întâmplă și mie să stau pe Instagram și să mă inspir, minute bune. E entertainment, moodboard, comunicare, toate într-una singură. E un mediu foarte cool și nu neagă nimeni asta. Și eu am Instagram și-l folosesc din plin, dar nu are cum să fie „tot ce contează”. De ce? Fiindcă nu toți ne ocupăm cu fashion și beauty.

Pentru oameni care se ocupă cu ideile exprimate în cuvinte, nu neaparat pe zona vizuală, Instagramul este doar atât: un divertisment. Sau, în cel mai bun caz, un instrument complementar, dar nicidecum unicul mod de a comunica cu lumea.

Nu poți să propagi o idee pe Instagram așa cum o poți face pe Facebook, fiindcă nu pentru asta e făcut Instagram. Dacă eu vreau să fac o dezbatere despre problema poluării, spre exemplu, sau despre o chestiune de ordin social, e evident că nu o să o fac pe Instagram. Ce să fac, să pun o poză generică cu un copăcel și sub ea un text? Nu ar avea niciun impact, fiindcă Instagram e despre poze spectaculoase și puternice, e despre imagini, nu despre cuvinte. Cât despre InstaStories… da, e cool să vezi ce face cineva pe tot parcursul unei zile, dar uneori eu vreau să consum și altfel de informație, nu doar reality-show.

Știu mulți oameni care, la fel ca mine, și-au „editat” atât de bine feed-ul de Facebook încât urmăresc cele mai importante publicații care îi interesează și se pun la curent cu ceea ce împărtășesc oamenii relevanți pentru ei. Au un cerc de oameni interesanți cu care împărtășesc opinii și care nu sunt nicidecum „mamăi și tatăi”, ci o comunitate inteligentă de corporatiști, medici, avocați, ingineri, oameni din toate mediile. Spre exemplu, eu deschid Facebook și îmi vin instantaneu noile articole New York Times, Business of Fashion, Vogue…

Cunosc personal peste 100 de oameni care au făcut fundraising de zeci de mii de euro anul trecut, pe Facebook, promovând diferite cauze sociale și având un impact palpabil asupra unor comunități care aveau mare nevoie de asta. Pe Facebook, eu una am reușit să găsesc părinți adoptivi pentru animale fără stăpân și chiar să returnez un cățel pierdut stăpânului lui, pentru că oamenii s-au mobilizat și au dat peste o mie de share-uri în câteva ore.

Pe Facebook am dezbătut cu oameni de la chestiuni spinoase la amănunte de divertisment: de la problema pungilor de plastic și a ce putem face noi pentru a consuma mai puțin până la mentalitățile care ne țin pe loc sau ultimul sezon Game of Thrones. Discuții savuroase, utile, discuții din care fiecare a rămas mai bogat cu o idee, cu un argument, cu o altă viziune despre viață. 

Nu știu alții cum sunt, dar eu nu pot să mă uit doar la poze toată ziua și să dau inimioare din când în când, iar asta nu mă face „mamaie”. Nici pe mine și nici pe ceilalți oameni care împart idei, iau poziție în diferite situații și împărtășesc viziunile lor pe Facebook sau pe bloguri. La alegerile care tocmai au trecut, am citit multe opinii interesante pe Facebook și am fost martoră la propagarea unor cauze meritorii, distribuite de mii și zeci de mii de ori. Dacă îmi arată cineva cum se poate face asta pe Instagram, mă înclin și mă declar, oficial, mamaie.

Sau, cum glumea Otravă, în replică la o domnișoară care asimila influencereala cu un soi de „meserie a tinereții”, care se termină pe la 25 de ani, când vin din urmă cele mai tinere: „La cât mai ies la pensie influencerițele? Și ce fac după aceea? Se duc și se angajează la HP?”. Dincolo de glumă, mi se pare foarte greșit să asimilăm ideea de influencing cu un „Merge cât ești tânără și ai poze frumoase”, pentru că nu e vorba doar de asta. 

Departe de mine gândul de a minimaliza munca extraordinară a fetelor care fac conținut foto și video, știu cât e de greu (mie mi-e lehamite și să fac 2 poze, deci chiar știu că e greu), dar eu niciodată nu aș jigni niște oameni din afara bubble-ului meu, considerându-i irelevanți.

N-am spus niciodată că „oamenii care fac doar Instagram sunt oameni care nu citesc”, deși ar fi cel mai la îndemână, pe modelul „Pe Facebook stau doar mama și bunica, fiindcă doar ele mai vor să citească”. Nu cred însă în astfel de generalizări facile, iar în acea dezbatere mi-a atras atenția abundența de certitudini a unora dintre persoanele implicate. Eu una, vă spun drept, n-aveam atâtea convingeri ferme la 23 sau 24 de ani. De fapt nu cred că e bine să fii atât de plin de certitudini la nicio vârstă. 

 

Stela Bizdu are 36 de ani, împliniți chiar ieri, în ziua evenimentului, și acum un an a avut un accident de mașină în urma căruia a rămas fără gamba de la piciorul drept. Un accident stupid: cineva i-a lovit mașina parcată, în timp ce ea tocmai se dădea jos și avea piciorul afară.

Povestea ei completă au scris-o cei de la Life, dar să o vezi pe scenă și să o auzi povestind cu atât de mult optimism despre viață a fost incredibil.

Într-un singur an, femeia asta a trecut de la o realitate perfect normală și fericită, de soție și mamă a un băiețel de 3 ani, la o existență în care era incapabilă să deschidă un geam sau să se ridice din pat de una singură.

Prin forțe proprii și prin tăria interioară, a reușit să se remonteze, să accepte faptul că va purta pentru totdeauna o proteză și să aleagă să-și trăiască din plin viața. 

Toți știm că viața e scurtă și imprevizibilă și că sănătatea e tot ce contează, dar de multe ori ne pierdem în mărunțișurile zilnice și uităm să prețuim esențialul. Să o vezi pe această femeie în fața ta, îmbărbătându-te să-ți trăiești viața și să te bucuri de ea din plin, așa cum ea re-învață să o facă, acela a fost un moment de smerenie și de reconfigurare a unor circuite de gândire.

Cel mai dureros exercițiu este să te gândești cum ar fi să te afli tu acolo, în locul ei: cum ar fi ca viața ta să se împartă între „Înainte” și „După”, cum ar fi ca tot ceea ce era un „reflex” sau un „dat” să devină o luptă. Stela ne-a dat o lecție de viață tuturor, depinde de fiecare cum va ști s-o folosească.

Monica Bârlădeanu e o femeie interesantă, matură în gândire, pe care e o plăcere să o asculți. Recunosc că, dincolo de frumusețe, nu mă fascina în mod deosebit când era la începutul carierei, ba chiar deloc.

În ultimii ani însă, Monica s-a schimbat radical, s-a reîmprietenit cu ea însăși și a devenit o persoană tranșantă și „no bulls**t”. Dialogul ei cu Raluca Hagiu a fost un fel de confesiune care a ținut sala cu sufletul la gură, pentru că a fost onestă și directă în opiniile ei.

Merită vizionată toată înregistrarea, pe DigitalDivas.ro, dar în esență a fost vorba despre a descoperi cine ești cu adevărat și apoi a nu te abate de la asta sub nicio formă. Indiferent ce spune lumea, indiferent ce vor alții de la tine, indiferent de ce cred ceilalți că e bine. Mi s-a părut senină și asumată și m-a inspirat.

Decizia pe care am luat-o

Ascultând oameni discutând despre foto și video, mi s-a cimentat o revelație care mă „încerca” de ceva timp: conținut video nu înseamnă doar haine, beauty și „Ce am mai făcut eu azi”. Înseamnă mult mai mult. Am inclusiv un prieten care are un canal de YouTube despre stupi de albine, pasiunea lui, cu peste 10.000 de followeri. Chiar de curând încerca să mă convingă să fac video și se oferea pe sine drept contraexemplu atunci când eu îi spuneam că ”Nu, nu, ce să caut eu pe video? Acolo sunt oameni cu echipe în spate, cu bugete enorme, cu echipament de mii de euro…”. 

Ieri, având timp să ascult și să meditez, am realizat că fuga mea de video din ultimii ani a fost mai degrabă o preconcepție, iar eu una încerc pe cât posibil să NU am idei ferme sau certitudini insurmontabile. Așa că am realizat că există multe teme pe gustul publicului Fine Society care pot fi declinate în format video. Dar un ALT tip de format video.

Începând din toamnă – că trebuie să mă organizez un pic – voi începe să fac, ocazional, niște materiale video (de maximum 10-15 minute) pe teme care au tot legătură cu poveștile și cu oamenii, dar care nu sunt potrivite pentru un articol scris. Spre exemplu: 

lucruri punctuale pe care le-am învățat din întâlnirile cu oamenii interesanți despre care am scris de-a lungul vremii;

lecții practice de la personajele care m-au marcat cel mai mult;

povestea unor interviuri savuroase (spre exemplu povestea interviului cu Mr.Big din Sex and the City, la care el a întârziat atât de mult încât am ajuns să am 5 minute să scot o poveste exclusivă de la el);

cărți care îmi plac și pe care le descopăr;

revelații de viață și societate, lucruri pe care e mai ușor să le explici prin viu grai, fiindcă sunt mai curând genul de „dileme de discutat cu o prietenă” decât povești propriu-zise.

De ce tocmai acum? Fiindcă sincer, sincer… am prins curaj. Până acum mi se părea că acest YouTube e doar dacă vrei să faci PRODUCȚIE VIDEO în adevăratul sens al cuvântului: lucruri montate complex, cu multă muncă în spate, cu echipă, cu lumini etc. 

Ale mele vor fi foarte simple și sincere, fără multe artificii. Experimentăm împreună, eu și voi. Nu mă apuc de fashion, beauty, video de travel, no way. Ce făceam până acum voi face și de-acum încolo: POVEȘTI SCRISE. Dar am realizat că poate fi un mod de a duce într-un alt mediu conținutul scris de pe Fine Society: după ce ai citit o poveste interesantă, poate vrei să afli în 5-10 minute și povestea (uneori inedită) a interviului și a experienței în sine. Lucruri care se pretează mai bine la un alt gen de mediu.

E o joacă pe care o s-o împărtășim împreună și în care plec fără absolut nicio miză. Doar că, așa cum am spus mai sus, chiar evit să am certitudini supreme despre ce fel de public consumă un anumit conținut și ce public este relevant. Eu chiar cred că un conținut video bun, punctual, poate să vină în completarea unei povești. Și, în fond, așa cum spunea Stela, viața e teribil de scurtă, așa că… de ce nu?