Despre tot ce-i fin și fain

Uneori e în regulă să nu mai poți

read time 10 min
 
3 mai, 2018

Uneori e în regulă să nu mai poți

Acum exact cinci ani, pe vremea asta, aveam un „burnout” fără să știu că-l am. Ceea ce urmează este povestea francă a felului în care NU am mai ajuns la Iași și a primei dăți în care am recunoscut cu adevărat că „Nu mai pot”.

by

Cu siguranță una dintre cele mai reușite invenții ale Facebook-ului este acel widget care îți aduce aminte ce tâmpenii spuneai sau făceai în aceeași zi cu un an, doi sau zece în urmă. E un exercițiu interesant de evoluție personală să vezi cum te regăsești în postările de altădată, iar pe mine m-a făcut să realizez cât m-am schimbat. În bine, zic eu, având în vedere că unele postări de prin 2010 și 2011 fac să mi se strângă pielea și să vreau să-mi pun mâna la ochi. Dar să nu intrăm în acea discuție.

 

 

Ieri, dând clic pe ”On this Day”, după ceva vreme în care uitasem să o fac, mi-a apărut postarea din stânga. Eu, la două luni după lansarea cărții mele (găsiți aici povestea, dacă nu știți despre ce e vorba), anunțând un nou eveniment din cadrul turneului meu de promovare a cărții prin țară. La Iași, mai exact.

 

Am privit cu atenție această postare și mi-am adus aminte instantaneu, ca și cum aș fi alunecat pe gaura de iepure a lui Alice în Țara Minunilor, de momentul în care am făcut-o, de cum mă simțeam și de ce a urmat. 

 

Știți cum unii oameni fac preinfarct sau chiar infarct fără să-și dea seama? Dacă facem paralela între infarct și burnout – acel termen intraductibil în română, însemnând o stare de epuizare psihică și fizică care te aduce aproape de colaps – eu eram atunci într-un burnout fără să știu. Și eram de ceva vreme, de luni bune în care dusesem totul pe picioare. Inclusiv senzația tot mai pregnantă de neputință copleșitoare.

 

Mi-am lansat cartea pe 6 martie 2012, după un an în care scrisesem la ea după serviciu, în weekend-uri și în orice moment liber. Ca job de zi cu zi, făceam două reviste – una lunară și una trimestrială abia-lansată – și mai scriam și pentru revista bilunară sub umbrela căreia se aflau cele două. Aveam și o rubrică în „Cosmopolitan” (din care derivase cartea), iar revista pentru care lucram – Forbes – împlinea 3 ani în România și pregătea o gală spectaculoasă, la care toată lumea trebuia să participe cu idei. Inclusiv eu.

 

Odată lansată cartea, toată lumea trăgea de mine în toate părțile: trebuia să fiu la târguri în București și în țară, la evenimente, la radio, la interviuri, la intâlniri cu cititorii, peste tot. Știți vorba englezească „too much of a good thing is a bad thing”? Exact așa mă simțeam eu.

Tot ceea ce mi se întâmpla, fiecare segment al vieții mele luat separat mergea perfect și era tot ce mi-aș fi putut dori vreodată. Împreună, erau o catastrofă care aștepta să mi se întâmple. Cum să renunț la ceva, când îmi dorisem toate acele lucruri ș muncisem din greu pentru ele? Și revistele, și cartea, și târgurile? Mi le doream pe toate, din tot sufletul. Cum să zic „Gata, stop, că eu pic din picioare?”.

Mai ales că, să fiu complet sinceră, eu sunt mai degrabă genul „Eu pot, eu pot”, decât cel care deleagă și spune NU. Dacă am ceva de făcut în plus, în loc să rog pe cineva să mă ajute, fac o noapte albă ca să termin totul cap-coadă de una singură. ACEL gen de om sunt eu.

 

Și da, îmi aduc aminte exact momentul în care am făcut această postare. Eram la redacție, în open-space-ul de la Adevărul Holding, la amiaza zilei de 2 mai 2012. În fiecare dimineață a săptămânii cu pricina, înainte să vin la redacție, aranjasem de la distanță detalii precum transport, invitați, speakeri, logistică, discuții cu editura, roll-up-uri, tot. Postarea era cireașa finală de pe tort. Pecetluirea sorții mele: moartă-coaptă, urma să merg la Iași și să vorbesc, ca o panseluță proaspătă de primăvară, despre cartea la care muncisem un an. 

 

După ce am apăsat „Publish”, m-a apucat o stare cruntă de panică, fără vreo legătură cu atacul de panică în sens clasic, ci cu un gând care făcea să-mi bubuie capul: că am rostogolit bolovanul la vale și că habar nu am cum să mă dau la o parte din calea lui. Ca un om care își face curaj și se aruncă în apă, deși nu știe să înoate, iar în intervalul dintre aruncare și contactul cu apa îi trec prin cap tot felul de lucruri groaznice. Acolo eram eu. Nu atinsesem apa dar nu mai aveam mult și habar nu aveam cum o să mă țin la suprafață.

 

Un coleg de redacție – mulțumesc, Marius, oriunde te afli – m-a văzut îngândurată și m-a întrebat ce fac. ”Bine… am multe pe cap. Trebuie să termin articolele până plec, lista de invitați la gală, interviurile pe care le am de dat… nu știu când să le fac pe toate. Și în weekend, singurul moment în care puteam să mă odihnesc, trebuie să plec la Iași cu cartea”, i-am mărturisit, într-un moment de sinceritate rar pentru mine (ați citit mai sus cu „Eu pot, eu pot”, înțelegeți de ce). 

 

La care Marius, cu acea simplitate pe care numai om din afară o poate avea asupra vieții altuia – și un bărbat, ca să fim din nou complet sinceri – mi-a zis, senin: „Păi și de ce nu renunți pur și simplu la Iași?”.

Vă rog să mă credeți că toate cărțile de dezvoltare personală (și au fost câteva zeci) pe care le-am citit în viață nu mi-au provocat vreodată un declic asemeni celui care a venit peste mine cu acastă propoziție banală. Stupid de simplă chiar. Când un om care stă într-un picior spune că-l doare piciorul, care poate fi soluția? Să NU mai stea într-un picior. Să se așeze. Să se odihnească. Să schimbe piciorul. Logic.

Sursa revelației mele era însă alta. Până în acel moment, când un coleg care habar n-avea de travaliul meu până atunci mi-a spus, relaxat, să NU mai fac ceea ce nu voiam să fac, eu nu îmi dădusem voie să consider NE-FĂCUTUL o opțiune.

 

Singurele opțiuni posibile erau să înghesui, să reorganizez, să prioritizez, să eficientizez, să aplic toate teoriile despre productivitate de care am auzit vreodată și să fac imposibilul: să comasez muncă de o lună în 5 zile. Sau, cum era o poză amuzantă pe Google, ce caută oamenii cel mai des? ”How to sleep 8 hours în 2 hours?”. Cam așa ceva.

 

Nu am mai ajuns niciodată la Iași cu cartea. Nici la Cluj, care urma weekendul de după Iași. I-am sunat pe cei de la editură și m-am scuzat spunând că a intervenit ceva. Mi-am sunat speakerii (cei care trebuiau să vorbească despre cartea mea) și m-am scuzat și față de ei, spunându-le că am o problemă personală. Mi-am anulat bilete, cazări, tot, explicând că nu mai pot călători, fiindcă a apărut ceva.

 

Era perfect adevărat, chiar apăruse ceva: senzația copleșitoare că NU mai pot să duc. Doar că pe atunci încă îmi era rușine să spun asta cu subiect și predicat. M-am ascuns sub semnul unor „probleme personale”, tot așa cum soții care divorțează aleg să numească elegant și „tehnic” „diferențe ireconciliabile” faptul că nu se mai suportă unul pe altul și că ideea de a petrece încă o zi cu persoana de lângă ei este la fel de atractivă precum ținutul mâinii drepte pe plita fierbinte.

 

Era o variantă (prea) elegantă de a recunoaște inevitabilul. Că eram ca o baterie consumată.

 

Între timp, am învățat – și nu prea – cum să gestionez momentele în care nu mai pot. Nu-mi mai cer scuze, spun pur și simplu „Asta e, nu pot să fac cutare sau cutare lucru”. Dar mai ales, cel mai important lucru pe care l-am deprins este să încerc măcar să PREVĂD. Să nu ajung în stadiul în care, cu 100 de lucruri în spate, să încep să dau câte unul jos, fiindcă nu mai pot să mă mișc. Să nu ajung acolo, să-mi dau seama dinainte cât pot să duc.

 

Am reușit să găsesc un echilibru – valabil strict pentru mine – între câte proiecte și articole pot să fac într-o lună ca să fiu fericită profesional și „nu”-urile pe care trebuie să le spun din start, chiar dacă poate anumite povești, evenimente sau propuneri mă atrag. Nu mă refer aici doar la propuneri de colaborare, nicidecum, mă refer la propriile mele idei. Am învățat să îmi spun singură NU atunci când vocea interioară îmi șoptește: „Hai că asta e o poveste prea grozavă s-o lași pentru luna viitoare/peste 2-3-6 luni”.

 

Niciun proiect și nicio poveste – și eu trăiesc pentru a spune povești, nota bene – nu e mai prețioasă decât sănătatea. Vorbesc ca bunica poate, dar sănătatea e acel ceva pe care nu-l prețuiești până când nu-l mai ai. Iar când nu îl mai ai, devine însăși rațiunea vieții, pentru care ești dispus să dai orice carieră, distracție sau posesiuni materiale.

 

Nimic nu e mai grozav decât să poți să respiri senin, fără panică, indiferent că faci o postare pe Facebook sau te pregătești să zbori spre celălalt colț de lume. Viața asta e despre trăit, simțit, gustat. Dacă ceva îți provoacă anxietatea copleșitoare a preaplinului, înseamnă că în viața ta e loc de multe NU-uri eliberatoare, pe care ar trebui să începi să le spui imediat ce închizi acest articol.

 

Nu va fi ușor, dar îndată ce-l vei rosti pe primul vei avea sentimentul uitat și extraordinar că viața e realmente foarte simplă. Mai simplă decât vrem să credem atunci când ni se pare că un „nu” al nostru poate fi un capăt de țară, de relație sau de viață. De cele mai multe ori este chiar începutul de care aveam nevoie.

Foto: Shutterstock

One Comment

  • Irina spune:

    Cat de mult rezonez cu cele scrise de tine! Imi amintesc bine de perioadele mele de burnout din primii ani de munca. Dar cred ca e oarecum necesar sa treci prin asta, ca printr-o faza initiatica, pentru a ajunge la 30+ mai intelepta si echipata pentru a jongla cu diversele proiecte pe care viata ti le prezinta.

    Pe partea de delegare ma intreb daca ai ceva ajutor, macar pe parte de admin? La partea cu scrisul nu te ajuta nimeni, obviously 🙂

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.