Dacă te-ai afla pe o pantă de 45 de grade, fie la urcare, fie la coborâre, ai ridica piciorul de pe frână sperând că mașina se oprește singură?

 

 

Dacă ai intra într-un slalom printre jaloane cu o mașină care merge cu 100 la oră, ai avea tăria să nu calci frâna până în podea, ci doar să o ciupești ușor, printre viraje?

 

Dacă mașina ta ar decola de la 0 la 100 de kilometri la oră în doar 2.7 secunde, cât ai aștepta până să pui frână?

 

Toate aceste întrebări vin din experiența pe care am avut-o săptămâna trecută la Porsche on Track: un curs de condus intensiv pe circuitul Intercity Istanbul Park, gândit pentru a pune în valoare fiecare model Porsche la performanțele sale maxime.

 

În cadrul parcului de Formula 1, cele 25 de modele Porsche sunt testate de fiecare participant în ipostaze diferite: de la slalom printre jaloane la Launch Control, off-road sau circuit.

 

 

Dincolo de experiența pe circuitul de Formula 1, despre care am scris un articol dedicat, AICI partea de offroad mi-a oferit niște senzații aparte, mai ales că ea a fost și experiența cu care am început.

 

Dacă mersul pe drum accidentat sau trecerea prin apă mi s-au părut ușoare, momentul în care creierul meu a vrut să calce frâna s-a întâmplat la partea de deal.

 

Două dintre probe au constat în urcarea unui deal și respectiv coborârea lui, folosind sistemul de asistență în pantă cu care este echipat Porsche Cayenne.

 

Nu urcarea dealului în sine a fost problema, nici coborârea, ci ceea ce trebuia să facem concret: să urcăm până la jumătatea dealului, cu funcția Porsche Hill Control activată, iar acolo… să ridicăm piciorul de pe accelerație și lăsăm mașina să preia funcția de frânare.

 

Rezultatul: mașina încremenea în pantă, la mijlocul urcușului.

 

Provocarea de la vale era chiar mai contraintuitivă și suna cam așa: trecem de marginea dealului și… dăm drumul la frână, lăsând mașina să preia funcția de frânare automată și să ne aducă în coborâre încet și sigur.

 

Pentru toți cei prezenți, cea mai grea parte a experienței a fost exact aceasta: ridicatul piciorului de pe frână.

Am fost trei oameni în mașină, schimbând locul la volan la fiecare tură, dar la fiecare urcare și coborâre a dealului toți am stat cu inima cât un purice.

 

Cei care stăteau în dreapta șoferului aveau instinctul de instructor auto, de a apăsa o frână imaginară de pe partea lor de mașină, iar când erai la volan simțeai că viața ta atârnă de ridicarea piciorului de pe frână.

 

Rațional, știam cu toții că nu avem de ce să ne temem.

 

Emoțional, bariera de a da drumul hățurilor, de a pierde controlul, era mult prea înaltă pentru ca exercițiul să fie confortabil.

 

Să te afli în vârf de pantă și să ridici piciorul de pe frână, abandonând orice formă de control asupra mașinii? De neconceput.

 

Nu îmi place adaptarea expresiei din engleză – to be in control – în limba română, deși ea se folosește tot mai mult în ultimii ani: să fii în control.

 

În românește nu EȘTI în control, ci DEȚII controlul.

 

Totuși, de data aceasta o să parafrazez varianta adaptată din engleză. Experiența off-road a fost exact despre cum e să te afli complet în afara controlului.

Am stăruit mult să mă gândesc la experiența asta, atât în avionul de întoarcere cât și în zilele de după.

 

Mulți cititori din comunitate mi-au comentat atunci la stories pe Instagram, iar cele mai multe mesaje erau legate de filmulețul în care explicam cât de greu mi-a fost să pierd controlul la proba de offroad.

 

Aproape toți spuneau același lucru: că li s-a pus un nod în stomac doar când au citit că trebuie să iau piciorul de pe frână.

 

Este ceva visceral, eminamente uman: putem scrie eseuri despre ”Letting go”, dar suntem complet neechipați emoțional să o facem.

 

Și totuși..  pentru că așa funcționează mintea mea, în analogii și paralele pornite de la lucruri prozaice, tot în avionul de întoarcere m-am dus cu gândul departe de circuit și departe în timp.

 

M-am dus înapoi la toate momentele în care am vrut să dețin controlul cu orice preț, forțând întâmplarea unor lucruri, provocând destinul, tăind cu maceta prin junglă pentru a trasa o potecă exact acolo unde îmi doream eu să fie poteca.

 

M-am lăudat o lungă vreme cu dorința mea de a deține controlul, considerând-o o calitate, genul de lucru pe care-l spui despre oameni când vrei să le explici altora cât de competenți sunt: „Ea e Diana și este control freak, adică știi tu, e atentă la detalii, nu lasă nimic la voia întâmplării”.

 

Absolut toate lucrurile pe care le-am forțat m-au dus, ulterior, în hăuri mult mai adânci decât cel care mă amenința la volanul Cayenne-ului de pe circuit.

 

Dacă aș fi lăsat și viața să lucreze, în loc să vreau s-o lucrez eu pe ea, dacă aș fi împărțit măcar controlul, lucrurile ar fi stat altfel.

 

Poate nu radical, dar cu siguranță prin punctele esențiale.

 

Mi-a confirmat această convingere și proba de slalom, unde trebuie să pornești cu accelerația până-n pământ, apoi să frânezi doar cât e nevoie pentru a te strecura printre jaloanele unui traseu strâns.

 

Doar că elementul de surpriză e acesta: nu trebuie să calci frâna. Doar să o ciupești, doar să pară că piciorul tău se află acolo, dar nu să fii ferm.

 

Cu credeți că este, pentru creierul uman, ideea de a intra într-un traseu de jaloane cu o mașină care merge cu 100 la oră, luptând cu orice instinct de a călca frâna până-n podea?

 

Pentru mine, a fost încă o exemplificare concretă a acelei expresii pe care o auzim adesea și care sună bine, dar rareori o înțelegem la nivel profund: uneori, în viață, trebuie să te dai tu singur din calea ta.

EPILOG

 

Sunt o mare fană a serialelor cu catastrofe aviatice, precum Air Crash Investigation, și de acolo am înțeles prima dată o lecție importantă: de cele mai multe ori eroarea umană nu stă în imposibilitatea de a controla o mașinărie, fie ea avion sau automobil, ci imposibilitatea de a gândi contraintuitiv.

 

În momentul în care ne aflăm în momente de panică, cu adrenalina pompând la maximum, instinctul este de a ne năpusti asupra situației, în speranța că vom putea controla ceva. Totul.

 

Abordăm totul cu o formă de disperare calculată: călcăm frâna, zmucim volanul sau manșa, opunem rezistență cu toată puterea noastră.

 

Țin minte și acum unul dintre primele episoade Air Crash Investigation văzute când eram mai mică, despre un Airbus A310-304, de ultimă generație, care se prăbușise în timpul unui zbor spre Asia, în 1993.

 

Cutiile negre arătaseră că echipajul s-a zbătut în van să recapete controlul asupra aeronavei aflate în picaj, dar ceea ce mi s-a întipărit în minte pentru totdeauna a fost concluzia echipei de anchetă.

 

Ca să îi salveze pe cei 63 de pasageri și 12 membri ai echipajului, piloții aveau un singur lucru de făcut: trebuiau să dea drumul manșei.

Pur și simplu să ia mâna de pe manșă.

 

Pilotul automat fusese deconectat parțial, dintr-o greșeală, iar seria de decizii confuze care urmase se dovedise a fi o încercare de a lupta în van cu un computer care voia să redreseze aeronava. Practic, piloții luptau împotriva lor înșiși.

 

Ancheta ulterioară a relevat că pregătirea piloților pe avionul de nouă tehnologie fusese insuficientă, aceștia fiind familiarizați cu modele mai vechi de aeronave rusești, care nu aveau atât de multe sisteme computerizate.

 

Concluzia episodului a rămas cu mine pentru totdeauna: cât de ironic poate fi ca ieșirea dintr-o situație să fie să dai drumul, să te oprești din ceea ce faci, să renunți la control?

 

În următoarea perioadă a vieții, îmi doresc să învăț cât mai multe despre această complicitate esențială pentru fericire: să învăț să merg până la mijlocul drumului și acolo să am puterea și curajul să aștept ceea ce trebuie să vină.