Memoriile lui Irvin Yalom mi s-au părut un pic mai greu de urmărit decât celelalte cărți ale lui pe care le-am citit, dar cred că știu de unde și senzația de vagă oboseală de la terminarea cărții: fiind vorba de povestea vieții și de amintirile unui psihiatru, simbolurile și parantezele au mereu un sens și trebuie să fii pregătit să le urmărești, să le corelezi, să le treci prin tine.

Uneori, după cinci pagini de povestit despre niște prieteni din tinerețe care nu-ți spun mare lucru, Yalom trântește o concluzie sau o idee atât de interesantă încât simți nevoia s-o încercuiești. Dar, ca un disclaimer din start, nu vă așteptați la o carte care să „curgă” și să n-o puteți lăsa din mână. Veți avea momente în care veți simți poate nevoia s-o lăsați un pic, să se decanteze ideile și să vă trageți sufletul.

În cazul meu, procedeul e simplu, fiindcă de regulă citesc mai multe cărți în același timp și fac slalom printre ele în funcție de starea de spirit. Vă recomand s-o răsfoiți un pic în librărie: după câteva paragrafe citite eu îmi dau seama de obicei dacă o carte e pentru mine sau nu și n-am dat greș de prea multe ori până acum. Cele cinci idei de mai jos sunt printre cele care mi-au plăcut cel mai mult din cartea lui Yalom. M-au pus pe gânduri, m-au inspirat sau m-au intristat, cert este că au rămas cu mine.

”Există o frază pe care nu am uitat-o niciodată și care m-a ajutat să dau formă practicii terapiei existențiale. Am formulat-o astfel: deși realitatea morții ne distruge, ideea de moarte s-ar putea să ne salveze. (…) Munca cu pacienții muribunzi m-a condus, treptat, la confruntarea pacienților sănătoși cu propria mortalitate, în vederea modificării stilului de viață. Un proces care adesea implica simpla ascultare și susținere a pacientului în momentul în care acesta conștientizează că este muritor. De multe ori am folosit un exercițiu simplu și explicit: le-am cerut pacienților să deseneze o linie pe o bucată de hârtie, zicându-le: „Imaginează-ți că un capăt reprezintă nașterea ta, iar celălalt moartea ta. Acum, te rog, pune un semn în locul în care consideri că te afli în prezent și meditează câteva momente la această diagramă”. Rareori s-a întâmplat ca acest exercițiu să nu stimuleze o conștientizare și mai profundă a efemerității prețioase a vieții”

”Dacă totul este efemer, atunci ce sens poate să aibă viața? Care este rostul vieții? Am fost întotdeauna mișcat de povestea lui Allen Wheelis, în care acesta aruncă un băț, pe care câinele său, Monty, să-l aducă înapoi:

Dacă mă aplec să ridic un băț, Monty trece automat în fața mea. Tocmai s-a întâmplat ceva grozav. Are o misiune. Nici prin gând nu i-ar trece să evalueze misiunea. Este dedicat întru totul îndeplinirii ei. Ar fi în stare să alerge sau să înoate oricât, să treacă de orice obstacol, doar să recupereze bățul ăla. După ce l-a recuperat, îl aduce înapoi: misiunea lui nu e doar să recupereze, ci să-l și returneze. Totuși, când se apropie de mine, se mișcă tot mai încet. Vrea să mi-l dea și să-și încheie misiunea, dar urăște să facă asta, deoarece va trebui din nou să aștepte..

E norocos că mă are pe mine să-i arunc bățul. Eu Îl aștept pe Dumnezeu să mi-l arunce pe-al meu. Aștept de multă vreme. Cine știe când sau dacă se va întâmpla vreodată să se uite din nou la mine și să-mi permită, așa cum îi permit eu lui Monty, să-mi îndeplinesc misiunea?”

„Boala a durat șaisprezece luni, timp în care abia am fost în stare să ajung zilnic la Stanford, având nevoie de foarte multă odihnă. Un prieten apropiat al lui Marilyn i-a spus că multă lume crezuse că suferisem un atac cerebral. În cele din urmă, m-am hotărât să-mi reconstruiesc corpul: m-am înscris la o sală de gimnastică și m-am forțat să mă antrenez zilnic. Oricât de rău m-aș fi simțit, am ignorat cu hotărâre orice implorare sau scuză a corpului, păstrând un ritm constant, care m-a ajutat să-mi recapăt sănătatea”

„Am ajuns la Atena plini de voie bună și pregătiți de explorare, dar fără bagaje. Am rămas doar cu bagajul de mână, adică o geantă cu cărți, dar am găsit un magazin deschis până târziu lângă hotelul în care eram cazați în Atena, de unde ne-am cumpărat lucrurile esențiale într-o călătorie: un aparat și spumă de ras, periuțe de dinți, pastă, lenjerie și o rochie de vară cu dungi negre și roșii pentru Marilyn.

Am purtat aceleași haine timp de cinci zile, iar Marilyn, când voia să înoate, își lua singurul tricou pe care îl avea și-și trăgea pe ea niște chiloți ai mei. Nemulțumirea provocată de pierderea bagajelor s-a evaporat rapid, obișnuindu-ne să călătorim cu puține lucruri asupra noastră. Ba chiar, după câteva zile, am ajuns să râdem de colegii noștri excursioniști care urcau mormâind geamantanele lor voluminoase în autobuz, în vreme ce noi țopăiam de colo-colo ca niște păsări libere. Scutiți de greutăți, am simțit că ne puteam conecta mai profund cu locurile vizitate”

„Am descris, în Privind soarele în față, conceptul de împrăștiere: o cale de diminuare a anxietății legate de moarte. Fiecare dintre noi creează, adesea fără să realizeze, cercuri concentrice de influență, care îi pot afectza pe cei din jur ani de-a rândul, poate chiar generații. Efectul nostru asupra celorlalți se deplasează la fel ca o undă de apă, care înaintează până devine insesizabilă, continuând să avanseze la nivel mai mic. Sper și eu că am trimis unde spre studenții, cititorii și pacienții mei”