Să ai „wc-ul în curte” nu e ceva pitoresc.

 

Nu e o normalitate.

 

Nu e parte din „farmecul” satului românesc.

 

Am copilărit multe veri într-un sat micuț din Ardeal, într-o casă „bătrânească”, construită cu dragoste de bunicul meu undeva pe la mijlocul secolului XX. 

 

Casa există și acum, arată la fel pe-afară, dar înăuntru am modernizat-o acum câțiva ani, pentru a putea fi vizitabilă și în condițiile de confort ale vremurilor noastre.

 

Altminteri ar fi fost imposibil de imaginat să ne mai petrecem verile pe-acolo.

 

Voi ați mai concepe, în anul 2020, să locuiți – fie și pentru câteva zile – într-o casă unde, în toiul iernii, trebuie să te trezești noaptea, să pui cojocul pe tine și să mergi câteva zeci sau sute de metri prin întuneric până la o construcție șubredă din lemn, pentru niște nevoi umane de bază?

 

Sau să încălzești apă pe sobă, într-o oală, apoi s-o torni într-un lighean și astfel să faci, cu chiu cu vai, un minim duș după o zi caniculară?

 

Bunicii și străbunicii noștri au trăit așa până la adânci bătrâneți, fiindcă așa era lumea pe care au prins-o ei.

 

Dar societatea a evoluat, s-a schimbat, trăim într-o lume în care toți avem un calculator în buzunar și unde evoluția tehnologiei și a transporturilor face ca, în aceeași zi, să ne putem trezi în România și să mergem la culcare în Noua Zeelandă.

 

 

Și totuși, în acest moment, în anul 2020, nu mai puțin de 53,1% dintre gospodăriile din mediul rural nu au grup sanitar în interiorul locuinței și 50,1% nu au baie sau duș.

Practic, peste jumătate dintre ele nu au condiții potrivite secolului XXI.

 

Mai mult, 64,72% din populația din mediul rural nu este conectată la sistemul public de alimentare cu apă, iar 90,1% (da, vă rog să citiți aceste procente cu mare atenție) din aceeași populație nu are acces la sistemul public de canalizare.

 

Glorificăm satul românesc, uitând că, dincolo de tradiții și de fotografiile pitorești cu fumul ieșind pe horn, oamenii care locuiesc acele fotografii duc adesea vieți anevoioase, lipsite de facilitățile de bază ale unei existențe moderne.

 

Căldură, apă curentă, un loc cald pentru a face o baie, o toaletă în interiorul casei.

 

Am auzit adesea oameni care spuneau că satul românesc nu trebuie clintit nici cu un milimetru, fiindcă „ăsta-i farmecul lui”: ulițele pline de praf, căsuțele idilice cu fumul ieșind din horn, bunicile gârbovite tricotând pe banca din fața casei. 

 

Cu tot respectul, acestea sunt detalii de Instagram, genul acela de poze la care românul lăcrimează, dă like și apoi se întoarce la viața lui obișnuită, la smartphone, la vacanțele în Grecia și la confortul din sufrageria proprie.

 

Uităm, adesea, că oamenii din acele fotografii „pitorești” sunt oameni reali, în carne și oase, iar faptul că ei trăiesc la limita sărăciei, adesea în condiții rupte de lumea modernă, nu ar trebui să constituie pentru noi ceva „fermecător”, ci un semnal de alarmă.

 

Da, satul românesc este minunat – și o spune cineva care a copilărit parțial într-un asemenea sat, pe care-l va iubi de-a pururi – însă a spune că el trebuie să rămână neclintit în timp, ca un fel de muzeu în aer liber, este o dovadă de egoism din partea noastră. 

 

În acele „muzee” pe care nouă ne face plăcere să le vedem în poze trăiesc oameni, ba chiar aproape jumătate de Românie, iar condițiile, ori mai degrabă lipsa lor, fac ca oamenii de la sate să pornească în viață cu un set de șanse complet diferit de al celor de la oraș. 

 

Iar asta e profund nedrept, fiindcă satele nu înseamnă doar bunicile care stau pe prispă și croșetează, ci și copiii care merg la școli cu grup sanitar în curte sau adolescenții care abia așteaptă să facă 18 ani ca să plece la oraș și să scape de acasă.

 

De ce?

 

Fiindcă satul, în această variantă de „muzeu al amintirilor noastre”, nu le mai oferă perspective reale de viitor, cu atât mai puțin o invitație de a se întoarce pentru a fi profesori, medici sau a schimba cu ceva mersul lucrurilor în locurile natale. 

 

Le oferă, cel mult, tot o potecă a amintirilor, pentru a se întoarce câteva săptămâni pe an, „la bunici”.

 

Și cam atât.

 

Cum putem vorbi de lucruri precum accesul la educație, de mentalități moderne și viitorul României, când nevoile de bază nu sunt satisfăcute pentru mai mult de jumătate dintre locuințele din mediul rural?

 

În oglindă, cifrele din mediul urban se află la o prăpastie distanță: doar 1,3% din populația urbană nu are acces la apă și 10,5% la canalizare, iar lipsa toaletei și respectiv a dușului există doar la 5,5% din gospodăriile de la oraș, respectiv 5,4%.

 

Între rural și urban se cască un hău imens.

 

 

Totodată, 38% din școlile din mediul rural au grupuri sanitare situate în curte, fără apă curentă și canalizare, în timp ce în mediul urban 7% dintre școli au aceleași condiții. 

 

De asemenea, doar 26,8% dintre locuitorii de la sate (față de 50,1% de la oraș) își permit măcar un concediu pe an în afara satului, ceea ce practic face imposibilă „deschiderea” către lume, către idei, practici și mentalități noi.

 

Aceste cifre, plus multe altele, fac parte din studiul național „România cu un singur chip”, care măsoară decalajele dintre mediul rural și mediul urban. 

 

Scopul studiului este să arate unde e necesară contribuția accelerată pentru îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă ale Organizației Națiunilor Unite, la care România a aderat acum 5 ani, adoptând Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă. 

 

Doar că, dincolo de obiective de dezvoltare și scopuri trasate, se află tot oameni, iar unii dintre ei putem fi și noi.

 

Contribuind concret sau măcar dialogând despre subiect și zdruncinând mentalitatea aceasta de „sat idilic românesc” care trebuie să rămână în secolul trecut, cu tot ce înseamnă asta.

 

 

Pe site-ul dedicat găsiți 50 de infografii, grupate pe diferite categorii, de la educație, economie și tehnologie până la datele despre educație, angajați și cele pe care le-am prezentat eu mai sus.

 

Toate pot fi folosite liber, așa cum le-am folosit și eu, dar mai ales trebuie privite și „gândite” cu atenție. Și date mai departe ca subiect de dezbatere și meditație.

 

Toate aceste statistici sunt subsumate unui adevăr trist: 45,5% din populația care trăiește în mediul rural se află în risc de sărăcie și de excluziune socială.

 

Dacă mai vreți și alte statistici, 59,1% dintre casele din mediul rural au igrasie, 61,3% au ferestre, pereți sau podele deterioriate și 138.685 de familii din mediul rural primesc ajutor social, față de 27.374 de familii din mediul urban. 

 

 

În plus, 63,74% dintre copiii născuți din mame minore sunt din mediul rural, iar 60,98% dintre sinucideri au loc în mediul rural.

 

Pun pariu că la această din urmă statistică nu v-ați fi gândit niciodată, deși Ana lui Ion al Glanetașului, din romanul lui Liviu Rebreanu, se studiază ca personaj de decenii întregi.

 

Vorbim aici despre educație și acces la informație, dar și la sănătate fizică și mentală. 

 

Mă întreb câți dintre oamenii de la sate, pe care mulți îi acuză și îi arată cu degetul că „stau la birt de la nouă dimineața”, și-au pus vreodată problema că ar avea o dependență, o tulburare emoțională sau o depresie?

 

Probabil cei mai mulți nici nu au auzit de așa ceva, doar perpetuează mecanisme de rezistență pe care le-au văzut și ei la generațiile de dinaintea lor.

 

Aceasta este România reală. Nu cea din poze, cea din cifre.

 

Putem iubi satul românesc și îi putem păstra viu spiritul, oferind în același timp o șansă oamenilor din el.

 

În fond, satul românesc sunt ei.

Nu clădirile, nu gardurile vopsite, nu prispele, nu târnațurile de lemn. Oamenii. 

 

Pentru mine, amintirile satului se leagă primordial de oamenii care ieșeau în costum național duminica la „beserică”, cum se spune în Ardeal, de înțelepciunea lui badea Ieronim și zâmbetul hâtru pe care-l avea lelea Ana, de supa cu tăiței de casă a mătușii Mia, de curățenia sufletească și puterea de muncă a familiilor care ieșeau, cu mic, cu mare, la polog (strângerea fânului pentru iarnă), de serile în care ne adunam în curtea unchiului Ion, pentru a face friptură la cuptor pe lemne și a sta pe banca de la umbra cireșului. 

 

Cei mai mulți dintre oamenii pe care-i știam eu nu mai sunt printre noi, dar satul înseamnă oameni asemeni lor, oameni de toate vârstele, nu doar bunici și străbunici.

 

Sute de mii de oameni care muncesc, trăiesc și cresc copii în condiții nedrept de grele, ca și cum mersul lumii moderne i-ar fi „sărit” și pe ei.

 

 

Satul românesc, așa pitoresc, fermecător și nostalgic cum îl avem conturat în mințile noastre, acest sat e format din oameni, nu din clădiri și ulițe „instagramabile”.

 

Din oameni care merită mai mult de la viață, pentru a putea să contribuie la societate și pentru a duce mai departe satele pe care le iubim atât. 

 

Satul românesc merită să fie mai mult decât un muzeu în aer liber, în care bunicii își primesc nepoții în vacanțe și în care noi mergem pentru poze spectaculoase cu drona, câteva zile pe an.

 

Satul există 365 de zile pe an și înseamnă trai zilnic, oameni în carne și oase, probleme concrete și adesea prea multă amărăciune.

 

Ține de noi, de dialogul social pe care reușim să-l creionăm și de luciditatea cu care alegem să contribuim, în orice fel putem, pentru a schimba ordinea lucrurilor.

Dacă iubim cu adevărat satul românesc, așa cum toți o declarăm, trebuie să-l iubim dorindu-ne mai mult pentru el și pentru oamenii din el.

Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere.

 

 

Celelalte articole din seria #ACinceaPutere, pe această temă, a satului românesc:

 

NOEMI MEILMAN: Toamna Bobocilor și alte povestiri

 

CRISTINA STĂNCIULESCU: Știutele și neștiutele drame ale vieții la țară

 

MARA COMAN: Satele noastre sunt superbe, dar viața la țară nu-i așa