Rostul bibliotecilor în casele românilor
#PUTEREACARTII Dacă am avea biblioteci mai mari și ecrane mai mici, am reuși oare să gândim mai mult și să fim manipulați mai puțin?
Cuvântul „bibliotecă” este unul dintre preferatele mele.
Îmi place rezonanța lui pe buze, îmi place ceea ce semnifică, îmi place totul.
Este și unul dintre primele cuvinte pe care le-am auzit în casă, în copilărie.
În apartamentul de bloc în care locuiam noi, dar și în căsuța scundă din Crângași în care locuiau bunicii, biblioteca reprezenta axul central al existenței.
Văd și acum colecțiile cu roșu și albastru deschis de la ”Biblioteca pentru toți”, strânse de tata una câte una, de când era elev de școală, plus toate cărțile pe care la acea vreme le obțineau el și mama „pe sub mână”.
La fel ca alimentele de bază, cultura era o marfă esențială vieții, care se obținea pe sub tejghea.
Nu am poze cu biblioteca de atunci, fiindcă la acea vreme pozele se făceau doar la ocazii, însă văd aievea rafturile. Toate cărțile se regăsesc în biblioteca actuală a familiei (am făcut câteva poze special și le-am pus pe Instagram, odată cu publicarea acestui articol), dar și acum țin minte cum erau grupate „pe vremuri”.
Văd și acum înșiruirea cotoarelor și a titlurilor. Unele lucruri nu se uită niciodată.
M-am născut în România anilor ’80, într-o familie normală, de oameni care mergeau dimineața la muncă și se întorceau seara târziu, dar pentru care cartea era ceva sacru. Nu sacru în sensul de ceva ce pui pe un piedestal și doar privești, ci într-un sens pe care, în zilele noastre, l-am numi „stil de viață”.
Era un tabiet, o plăcere, o activitate ritualică.
Ultima carte pe care am citit-o și am terminat-o chiar ieri, „Armura străpunsă” de Anna Gavalda, are la un moment dat acest citat care se potrivește neverosimil de bine cu sentimentele mele în raport cu copilăria mea:
„Cărțile însemnau ceva acasă la noi. Ba chiar mult. Până și astăzi înseamnă mult la mine acasă. În biata magherniță în care locuiește bătrânul meu suflet imatur și jerpelit, cărțile și cultura degajează lucrurile, le sprijină și, de când mă știu, ridică în fiecare zi pereți de rezistență”.
Deși la vremea aceea n-aș înțeles această metaforă, instinctiv asta simțeam și eu pentru cotoarele multicolore care îndoiau rafturile bibliotecii.
Fascinație, familiaritate și siguranță. Și, pentru adulții casei, o formă de evadare din lumea strâmtă în care se găseau.
Când am învățat să citesc, cel mai mult îmi plăcea să răsfoiesc volumele deja-citite de ai mei și să văd adnotări, foi prinse între pagini, sublinieri sau îndoiri de filă în dreptul fragmentelor semnificative.
Știu teoria cu „respectul” pe care-l datorăm cărților, dar între o carte înroșită și îndoită de atâta citit și una „neatinsă”, eu una o prefer oricând pe cea cu viață în ea. Acea carte îndoită a fost citită, a avut o existență, ba chiar mai multe, nu a fost doar un obiect de decor.
Respectul, pentru mine, înseamnă să iubești o carte, nu s-o tratezi ca pe un obiect inert.
Trăind cu această imagine despre biblioteci și rolul lor în casă, mi-a fost greu să mă adaptez la realitatea vremurilor noastre și la poveștile – pe alocuri reale – cu oameni care se duc să-și cumpere cărți „la metru”, ca să dea bine pe raft sau care își aleg titlurile după culoarea coperții.
Pe vremuri, când lucram în trustul Adevărul, un coleg a scris un articol pe care îl am și acum în minte. Era despre biblioteci și despre felul în care românii au pervertit noțiunea de bibliotecă.
Ideea îi venise colegului într-o vizită de weekend la Mobexpert, unde auzise pe cineva care voia să comande o bibliotecă, dar „să se asorteze cu volumele din colecția Adevărul”.
La acea vreme, cu zece ani în urmă, Adevărul edita pe bandă rulantă celebrele cărți verzi, atât de râvnite de întreaga Românie.
Recunosc, m-am bucurat foarte tare de acel demers la momentul respectiv, fiindcă în mod inocent speram că un strop din acea magie cu care tata adunase volumele din ”Biblioteca pentru toți” a supraviețuit timpului și începe să se propage iar.
Oamenii își lăsau „rând” la chioșcuri ca să prindă cartea, stăteau la cozi dis-de-dimineață și domnea un entuziasm pe care cartea tipărită nu-l mai cunoscuse de multă vreme.
Am simțit atunci că noi, românii, ne revenim cumva. Că mai există speranță.
Privind acum în jur, am senzația tristă că singurul lucru pe care l-am deprins a fost cum să asortăm lemnul wenge sau imitație de mahon cu cotoarele cărților, ca să dea mai bine în poze.
Biblioteca a redevenit, grație acelor colecții, un element frumos de decor, dar nu un organism viu.
Cărțile de pe rafturi sunt impecabile, unele cu filele încă lipite din tipografie, neatinse. Niște lumi latente: atât de aproape de noi, dar atât de îndepărtate de interesele noastre reale.
În zilele noastre, cititul a ajuns la fel ca dieta: le începem mereu de săptămâna viitoare, de la concediul următor, de la 1 octombrie, de luni…
Nu de azi, nu, nu. Azi suntem prea obosiți și nu vrem salată și cărți. Azi vrem aripioare prăjite, YouTube și ultima emisiune de umor.
Conform unui studiu citit în Profit.ro, România e cea mai mică piață de carte din Uniunea Europeană. Suntem primii de la coadă, cum s-ar spune.
Dacă mama și tata îmi povestesc și acum despre cum circulau pe sub mână cărțile în perioada comunistă, cam ca o gură de aer proaspăt, în prezent peste 18,5 milioane de români nu cumpără nici măcar o carte pe an.
Nici măcar una singură.
Cât despre liderii României, ne-am obișnuit deja cu glumele de tipul „Aveți grijă, copii, cum vă purtați cu corigenții și repetenții clasei, fiindcă ei vor fi șefii voștri de mâine”.
Faptul că avem o clasă politică pe alocuri incultă a devenit sursă de bancuri și oază de normalitate. ”Ăștia sunt, cu ăștia defilăm”.
Din statisticile legate de cărți, însă, deduc că nu doar ei sunt așa.
Și noi, la nivel de națiune, suntem la fel. Ei sunt oglinda noastră, a oamenilor care nu cumpără nici măcar o singură carte pe an.
Și totuși…
Acum câteva zile, la o clinică de înfrumusețare din București, domnișoara drăguță și foarte tânără care îmi făcea masajul m-a întrebat dacă am citit „Undeva, cândva”, romanța SF a lui Richard Matheson, scrisă în 1975.
Domnișoara cu pricina având foarte puțin peste 20 de ani împliniți.
Am început să vorbim despre carte și am întrebat-o cum de a ales-o tocmai pe asta, dintre toate cărțile. De unde și până unde.
Răspunsul m-a făcut să zâmbesc. „Mi-a dat-o mama”, mi-a spus ea. „I-am cerut o poveste frumoasă și ea a ales această carte din bibliotecă și mi-a dat-o. Mi-a spus că o să-mi placă”.
Când am început să scriu acest articol, mi-a venit în minte acea tânără frumoasă, aflată la început de drum, care îi ceruse mamei o îndrumare din bibliotecă.
Și îndemnul a venit, sub forma unei cărți vechi, cu filele îndoite și prețul tipărit în lei vechi de dinainte de Revoluție, pe care fata nu putea să o lase din mână. Și își făcea deja socoteala care să fie următoarea.
„Nu am fost eu prea pasionată de lectură dar dacă mă credeți, mi-a mărturisit ea, mi-aș lua o zi liberă, doar să mă duc undeva în natură, să-mi pun o pătură și să stau să citesc cartea asta”.
Nu există o vârstă la care să te apuci de citit, un background sau o pregătire. Pur și simplu te apuci, așa cum se apucase domnișoara cu „Undeva, cândva”.
Dar, la fel ca multe alte lucruri din viață, nu ai multe ocazii să o faci. Există vârste potrivite și momente providențiale, există cărți împrumutate complice de câte un prieten sau de câte o mamă, volume care deschid o lume.
Cu cât trec mai multe astfel de momente pe lângă tine, fără să te clintească, cu atât e mai greu să deprinzi vreodată plăcerea cititului. Și chiar așa…
Ce rost mai are cititul?
M-am gândit de multe ori cum aș putea să „vând” cititul unui sceptic. Cum să îi explic ce îți face cititul?
Ce îți dă el, în epoca în care efectele speciale sunt spectaculoase, ecranele sunt retina-display și totul poate fi obținut de-a gata printr-un clic?
Ei bine, privind în jur observ cu ochiul liber cel mai mare avantaj. Unul neforțat, mai curând o consecință decât un act deliberat.
Dacă citești și ai antrenată abilitatea de a traduce cuvintele în imagini, de a-ți folosi mintea și imaginația… nu prea mai poți să iei lucruri de-a gata.
Nu mai există verdicte, opinii de oțel și lucruri pe care le crezi pe cuvânt și zici „Așa e, să trăiți!”.
În loc să iei gata-mestecate și livrate succint opiniile sau viziunile despre viață ale altora, cititul te ajută să aduni suficient de multe surse, idei, lumi, călătorii și concluzii încât să ți le construiești pe-ale tale.
De la zero, dintr-o mie de referințe, povești și revelații.
Când citesc o carte, eu una îmi creez eu din temelii o lume și o mobilez după bunul plac.
Personajele îi aparțin autorului, asta da, însă când citesc îmi aparțin și mie, fiindcă le pot zugrăvi oricum vreau eu, cu ochii imaginației. Fără limite.
Poate și de asta nu am agreat niciodată ecranizările cărților mele preferate și mi-au dat cu minus, oricât de grozav ar fi fost făcute.
E ca și cum o multitudine de lumi construite în mințile a sute de mii sau milioane de oameni ar fi înlocuite de una singură, a regizorului. Poate fi minunată, dar e o singură viziune.
O să par o naivă, un copil mare, dacă vă mărturisesc și certitudinea mea: faptul că nu am fi atât de ușor de prostit, de manipulat, de mințit, de dus cu zăhărelul promisiunilor dacă am avea în interiorul nostru construcții mai solide.
Lumi complexe, mai încărcate de simboluri, de referințe și idei.
Dacă ne-am antrena mai bine mușchii imaginației, poate am putea să credem că merităm mai mult decât avem acum. Că putem mai mult.
Ne plângem că suntem manipulați, că televiziunile ne livrează „nutreț” informațional, că vor să ne îndobitocească, că e un soi de conspirație mondială îndreptată împotriva noastră. Și totuși, continuăm să frecventăm aceleași surse de informație, aceleași canale media, aceleași mijloace de „îndobitocire”. Zi după zi.
„Dieta” cu cărți și salată urmează de luni. Mereu de luni.
Deocamdată mai vrem niște aripioare de pui, niște glume cu politicieni și un pic de conspirație mondială de la „băiatul” ăla care „le zice bine, domnule”.
******
Mai multe opinii, idei și inspirații… inclusiv pozele cu biblioteca despre care povesteam la începutul articolului puteți găsi pe pagina mea de Instagram.
Acest articol face parte din proiectul colectiv #ACinceaPutere
Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.
Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere, nicidecum un proiect comercial.
Fiecare dintre noi scrie la propria platformă și suntem complet independente editorial una de cealaltă, însă vocile noastre se vor auzi – sau citi, mai exact – atunci când ceva din agenda socială zilnică ne aprinde imaginația.
Uneori e mai comod să taci în fața subiectelor delicate, e mai simplu și cu mai puține bătăi de cap. Îți asumi însă și faptul că nimic nu se va clinti din loc.
În schimb un text scris cu convingere capătă o viață proprie și poate ajunge la oameni fără să dea lecții sau să emită verdicte. Devine pur și simplu material de gândire și cred că asta încercăm să facem noi, fiecare în felul ei.
Mulțumim Diana ca spui lucrurilor pe nume. Da, cititul este un moment de respiro în lumea asta tehnologizata peste măsură. Este momentul meu de meditație, relaxare. Ai spus ca ai tai procura cărți pe sub mâna. Asta m-a făcut sa ma gândesc la cum poate oamenii ar citi mai mult dacă le-ar fi interzis. Pana la urma enatura umana sa vrem sa facem ceea ce nu ne este permis. Te îmbrățișez.
Minunate sunt cărțile,iar bibliotecile sunt comorile iubitorilor de carte.Un sceptic nu va fi niciodată convins de importanța cărților în viața lui decât dacă își dorește singur să afle.Si cum lumea în ultimii ani s-a degradat,cum superficialitatea și ignoranța crasă sunt la mare modă, șanse prea mari nu sunt.Lectura ar trebui să fie parte obligatorie și necesară din viața noastră, indiferent de cât de ocupați am fi,ea ne înnobilează,ne surprinde imaginația în toată splendoarea ei,ne hrănește sufletul,ne alină și ne îmbată cu frumusețea ei.
Interesant articol,frumoase rânduri!
Citesc acum „Misterul regelui. Despre scris” de Stephen King. El spune ca a scris aceasta carte in urma unei discutii cu Amy Tan. Incercau ei doi sa identifice intrebarile care nu li s-au pus niciodata atunci cand au fost intervievati. Amy Tan a spus ca nu a fost intrebata niciodata „despre limbaj”. Stephen King a decis atunci sa scrie despre scris, adica despre limbajul care trebuie folosit, despre arta limbajului in scris.
Cred ca, daca as incerca sa „vand” unui sceptic placerea lecturii comparativ cu vizionarea de materiale filmate, asta as sublinia : in carti regasesti arta limbajului si asta este marea maiestrie a scriitorilor.
Foarte frumos spus. E urmatoarea carte pe lista mea, eu iubindu-l pe Stephen King dintotdeauna 🙂