Pompeii: lecția de istorie pe care oricine ar trebui s-o primească într-o viață
Cum ar fi dacă, într-o zi, toți locuitorii unui oraș ar dispărea, lăsând în urmă case, obiecte, vieți întregi? Asta s-a întâmplat cu faimosul Pompeii, rămas îngropat sub cenușa Vezuviului vreme de 1700 de ani. Aici, senzația de întoarcere în timp nu este doar o senzație, ci o realitate.
Dintre toate locurile vizitate în ultimii ani, Pompeii a fost revelația totală.
Imi doream de mult să-l văd pe viu, dar nu mi-l imaginam atât de spectaculos. Credeam că – precum se întâmplă adesea – faima depășește realitatea.
Din contră: a fost ca și cum aș fi intrat într-o capsulă temporală, fiindcă asta și este Pompeii.
Un loc îngropat, în urma erupției vulcanului Vezuviu, sub un strat gros de cenușă în anul 79 î Hr. și regăsit intact, 17 secole mai târziu.
De la culorile originale ale pereților până la marmura de acum 1700 de ani, la drumuri (inclusiv cu o formă de trecere de pietoni), piese sculptate, case cu încălzire în pardoseală prin abur, ba chiar și cu inscripții electorale, te plimbi printr-un trecut mai viu ca oricând.
Semnalizarea drumurilor, sistematizarea orașului și atenția la detalii se află la un nivel comparabil cu zilele noastre, ba chiar la unele aspecte sunt sigură că ne depășeau.
Cred că mulți oameni s-ar îndrăgosti de istorie și ar înțelege-o cu totul altfel dacă ar avea ocazia să vină aici și să o simtă sub tălpi.
Este o energie care nu poate fi descrisă în cuvinte și care te urmărește mult timp după ce ai plecat.
Unul dintre obiectele mele favorite este fântâna publică din care s-a pierdut “robinetul” prin care curgea apa și care reprezintă zeița cu cornul abundenței în mână.
Fântâna, care fusese dăruită orașului de către un nobil, are doi „piloni” care îndeplineau un rol foarte clar: pentru că era așezată în mijlocul unui drum principal, cei doi piloni erau așezați pe poziție pentru ca toate carele de transport care treceau zilnic să nu lovească fântâna, în trecere.
Fiecare amănunt era luat în considerare.
Fresca galbenă îl înfățișează pe Menandro, stăpânul uneia dintre cele mai frumoase case dintre cele descoperite la Pompeii, considerat a fi dramaturg.
Cât despre culorile incredibile, ale căror pigmenți au supraviețuit peste 1700 de ani… ele nu încetează să mă uimească.
Dacă vă întrebați ce sunt spațiile goale compartimentate din podeaua acestor încăperi, ele reprezentau o formă de încălzire prin pardoseală, pe bază de abur.
Acesta este “umbra” unui om care a murit la Pompeii.
Un om care a încercat să-și țină respirația în fața norului de cenușă fierbinte emanat de Vezuviu și nu a reușit.
În fotografia alăturată, cu vitrina, este tot o „umbră”, dar a unei sclave prinse sub kilogramele de cenușă.
Cuvântul „umbră” nu este ales de mine întâmplător.
Corpul lui real nu este acesta, el s-a măcinat încet de-a lungul secolelor, dar în 1863 arheologul Giuseppe Fiorello a avut o idee extraordinară: descoperind spații în care cel mai probabil fuseseră corpuri prinse sub cenușă, le-a umplut cu ghips lichid, obținând în cel mai mic detaliu mulajele corpurilor care au fost cândva acolo.
Au putut fi recreate detalii incredibile precum bijuteriile pe care le aveau asupra lor, semnele distinctive și hainele în cel mai mic detaliu.
Tehnica lui se foloseste și în prezent, dar ghipsul a fost înlocuit de o rășină mai avansată tehnologic.
A fost detaliul care m-a zguduit la Pompeii. Nu mi-l pot scoate din minte.
In imaginile de mai jos se află ruinele unui magazin din Pompeii, cu tejgheaua originală, respectiv o trecere de pietoni în variantă romană.
Ambele sunt intacte, după cum se vede:
Am făcut aici un reel despre atmosfera din Pompeii, în 40 de secunde:
View this post on Instagram
***
Pentru mai multe locuri, povești și inspirații, mă puteți urmări și pe contul meu de Instagram.
Foto: Fine Society