Despre tot ce-i fin și fain

La finalul zilei, pentru cine ne trăim viețile de fapt?

By 29 august, 2022Myself
read time 4 min
 
29 august, 2022

La finalul zilei, pentru cine ne trăim viețile de fapt?

Pentru prieteni, părinți, soți, colegi? Pentru lume?
Atunci când ei ne spun lucuri urâte, nu-i detestăm. Ajungem să ne urâm tot mai tare pe noi înșine.

by

Ne încredem într-o personalitate, un speaker, un influencer, o vedetă, într-o viziune convingătoare despre viață pe care a enunțat-o altcineva. 

 

Unele opinii sunt atât de seducătoare încât ne reașază convingerile și sistemul de valori.

 

De foarte puține ori investim însă propria persoană cu aceeași încredere.

 

Nu am fost crescuți în mentalitatea asta și nu ne-am obișnuit să ne raportăm la noi înșine ca la un barometru. Cum mă simt azi? Cum cred că arăt azi? Ce îmi doresc de la ziua asta? Ce mă nemulțumește?

 

Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat devreme este că trebuie să fim perfecte.

 

Corpul nostru nu e niciodată suficient de tonifiat, hainele nu sunt niciodată suficient de șic, iar dacă într-o zi ne simțim bine, senine, sigure pe noi, știm în adâncul sufletului că asta e ceva trecător. Nu avem încredere în statornicia binelui și a frumuseții în viețile noastre. 

 

 

Ne-am obișnuit să închidem gura intuiției, că calmăm fluturii din stomac cu pastile de aciditate și să luăm calmante când nu facem față presiunii.

 

Nu ne trece prin minte că poate corpul nostru, mintea noastră, toată această ființă făcută din carne, oase și suflet ar putea avea de zis ceva mai prețios decât lumea întreagă. 

 

Îi spunem să tacă și trecem mai departe, la următoarea opinie din afară. 

 

Și, de obicei, opiniile din afară sunt negative.

 

Prea puțini oameni au ceva frumos de spus despre alți oameni, iar cel mai facil loc de atac este corpul. 

 

Din curtea școlii până în sala de ședințe de corporație, felul în care arătăm este, în continuare, cel mai vulnerabil aspect al nostru.

 

Învățăm de mici toate lucrurile care sunt „în neregulă” la noi și le transformăm, pe tăcute, în povestea noastră.

 

Ulterior, toți cei care vor să ne rănească știu exact unde să atace, fiindcă nesiguranțele se transformă într-o țesătură grea pe care o purtăm peste noi tot timpul și care ne cocoșează. 

 

Ne face să pășim nesigur, să vorbim cu mai puțină încredere, să lăsăm privirea în jos când ne simțim expuse. Primele persoane care ne fac să ne rușinăm de noi suntem tot noi.

 

Cunosc femei care nu au purtat niciodată fustă scurtă, fiindcă cineva le-a zis când aveau 12 ani că au picioare urâte. Era o răutate bazată pe zero adevăr, dar ele au ținut minte.

 

 

Cunosc femei care nu se duc la mare fiindcă le e rușine – da, rușine – să se dezbrace și să dezvăluie un corp mai puțin perfect decât fotografiile procesate în Photoshop din pictorialele de vară din reviste sau din pozele altora de pe Instagram.

 

Sau fiindcă un prieten, un fost iubit sau cineva în pauza de țigară de la serviciu a zis cândva că orice femeie care nu-i un fotomodel ar trebui să umble acoperită cu un sac. Și apoi a râs. Iar ele au ținut minte.

 

Știu femei care evită culorile, rochiile, imprimeurile, orice ar putea fi la modă, fiindcă li se pare că orice altceva în afară de negru le face să iasă în evidență. Și ultimul lucru pe care ar trebui să și-l dorească o „urâtă” este să atragă atenția.

 

Suntem în 2022 și încă întâlnesc persoane pentru care vestea că trebuie să poarte ochelari e o dramă. Eu am fost toată viața ochelaristă, dar nu-mi imaginam că judecățile din curtea școlii vor fi încă valabile la 35-40 de ani.

 

Ultima femeie care mi-a spus că trebuie să poarte ochelari mai avea puțin și plângea, mă așteptam din clipă-n clipă să-mi spună că viața ei s-a sfârșit fiindcă va fi… ochelaristă. „Ochelaristă, îți dai seama?”.

 

Urmăresc pe internet fete care sunt făcute „grase” ca mod preferat de jignire. Și altele care sunt „schiloade”, după același raționament.

 

Nu mai vorbim despre femeile care au tatuaje, care se îmbracă extravagant, care au părul colorat și un stil care iese din tipare. 

 

Unicitatea, în societatea noastră, te transformă în acel punct roșu din mijlocul țintei de la tir. Toată lumea acolo vrea să lovească.

 

În cei care sunt altfel.

 

Trăim într-o lume în care nu doar că este considerat acceptabil să ne dăm cu părerea despre corpul altcuiva, despre hainele persoanei, greutatea sau culoarea părului, dar putem chiar ne simțim superiori când o facem, considerând că le purtăm de grijă.

 

Nu, nu facem body-shaming fetei care are 20 de kilograme în plus, ci „ne preocupăm de sănătatea ei”.

 

Nu avem nicio problemă cu stilul vestimentar al nimănui, dar „fetele alea cu fuste scurte” sigur transmit mesajele greșite și noi vrem doar să tragem un semnal de alarmă.

 

Nu ne deranjează tatuajele altuia, doar zicem și noi, nu dăm cu parul, că e păcat să-și distrugă așa pielea. De asta zicem. Nu e shaming, chiar ne preocupă sincer sănătatea dermului lor.

 

Nimeni nu poartă, de fapt, de grijă nimănui.

 

În ziua de azi abia reușim să avem grijă noi de noi, să ne ascultăm și să ne oferim ceea ce avem nevoie. Suntem de conectați de corp, de semnalele lui, de propriile emoții.

 

Așadar, acest refren al binefăcătorului care vrea doar să tragă semnale de alarmă pentru alții nu ține. N-a ținut niciodată.

 

Corpul altuia, ochelarii lui, hainele lui, părul, tatuajele, cele 40 de kilograme în plus sau în minus nu sunt treaba noastră, iar arătatul cu degetul nu e nicio medalie de onoare, este shaming pur.

 

Am terminat de citit, zilele astea, cartea fostului redactor-șef VOGUE Australia, Kristie Klements. Există un capitol în care ea vorbește despre cum a explodat lumea când o fată supraponderală a fost pusă pe copertă. Firește, doar din motive de sănătate și de promovare a tiparelor nesănătoase. Desigur.

 

Sănătatea nu a fost, însă, o problemă, atunci când pe copertele revistelor de modă sau în prezentări pe catwalk apăreau adolescente subponderale sau când fotomodelele celebre se lăudau cu faptul că trăiesc pe apă plată și țigări, ca să-și păstreze silueta.

 

 

Cei mai mulți dintre oamenii pe care îi vedem în jur duc lupte mult mai grele decât ale noastre, pe care doar ei le știu.

 

Dacă nu suntem în stare să spunem ceva bun, cel mai bun lucru ar fi să trecem mai departe, în tăcere.

***

Acest articol a fost scris sub semnul #ACINCEAPUTERE

 

Mai precis, Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi MeilmanMara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere.

 

Fiecare dintre noi scrie la propria platformă și suntem complet independente editorial una de cealaltă, însă vocile noastre se vor auzi – sau citi, mai exact – atunci când ceva din agenda socială zilnică ne aprinde imaginația. 

 

Uneori e mai comod să taci în fața subiectelor delicate, e mai simplu și cu mai puține bătăi de cap. Îți asumi însă și faptul că nimic nu se va clinti din loc.

Foto: Unsplash, Alex Gâlmeanu

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



5 Comments

  • Mariana spune:

    Buna ziua,

    Doresc foarte tare sa ma abonez la site, dar nu gasesc de unde.

    Multumesc,
    Mariana Muntean

  • Flori spune:

    Diana, sunt de acord ca nu e treaba nimanui ce face fiecare cu viata si corpul lui , dar totusi e o pandemie de obezitate care a pus stapanire pe intreaga lume. E o bomba cu ceas si corectitudinea politica ne spune sa nu mai „rusinam” persoanele supraponderale si sa le lugu-lugu sentimentele. Se spune ca pana in 2030 jumatate din planeta va fi obeza. Cum se pot imbunatati lucrurile daca suntem fortati efectiv sa ascumdem sub pres problema? Sunt multe de zis pe tema asta , dar acest trend de love yourself este toxic. Toxic pentru tot si toate, dar mai ales toxic pentru persoanele care se amagesc singure ca sunt bine si daca au 40kg in plus cum zici tu. Si e problema noastra, pentru ca pana la urma o sa ne afecteze pe toti intr-o oarecare masura. Si mai cred sincer ca daca se continua asa, in curand a fi normo-ponderal o sa fie noul „shaming” .

    • Diana Cosmin spune:

      Fiecare isi poate educa propriul copil in spiritul a ceea ce considera a fi sanatate si wellness. Asta se poate face. Dar sa te duci la un om matur si sa-i spui ca e prea gras, prea slab sau mai stiu cum, dupa standardele proprii, asta e un abuz. Nu e treaba ta, nici a mea si nici a nimanui. Putem alege pentru noi insine si pentru copiii proprii, nu pentru altul.

  • Horace spune:

    L-am devorat. Mici amendamente, unii dintre noi chiar nu dorim sa vedem obezitatea sau Doamne feri obezitatea morbida prin tabloide (nu ca le-am citi sau cumpara..) pt ca se insinueaza ideea in mentalul colectiv : bai sunt si oamenii astia, se traieste si asa, poate nu e chiar cel mai rau lucru, poate ca pot sa mai bag un meniu de fastfood sau un tort … si ne indepartam de un stil de viata corect, cu o speranta de viata buna, timp mai mult cu cei dragi iar cel mai rau lucru, copiii nu disting notiunile de rau in lipsa unei educatii – aici intreaga planeta sta rau – nutritionale corecte, la naiba, parintii nu stiu nici ei si cel mai adesea sunt oricum lipsa in schema educationala a copiilor lor. Nu e cazul nostru, numa amintesc. Mno, si partea a doua, eu am intrat sa citesc „pt cine ne traim vietile de fapt : parinti, soti, colegi” si am ajuns sa citesc doar despre body shaming si corporalitate excesiva, nu-i rau da-s dezumflat, se poate mai mult, mai ales pe partea psihologica :)))) eram pornit sa ies din el cu gandul „clar, pt copii traim, o buna parte din viata, si cateodata si pt noi insine” (unii mai mult, altii mai putin). Oricum, multumesc <3