Andrei Huțuleac este un artist al lucrurilor clare, dar nicidecum al certitudinilor.

 

Se află într-o continuă explorare artistică, dar felul său de a fi și modul în care face totul – de la actorie și regie până la comunicarea cu publicul pe canalele de social media, prin postări ludice și cu mult umor – arată o siguranță a omului care-și cunoaște bine valorile.

 

Toate lucrurile pe care le-a făcut cu brio în teatru și film în ultimii zece ani i-au ieșit neforțat și neplănuit, doar urmându-și talentul și busola interioară, în condițiile în care a bifat victorii majore atât la public, cât și la critici, două laturi adesea greu reconciliabile.

 

Două premii UNITER pentru actorie (Randle McMurphy din Zbor deasupra unui cuib de cuci și Mozart din Amadeus), și mai multe premii pentru regie de teatru și film (Moscow Film Festival, Tiff, Gopo, Festivalul Internațional de Film Varșovia).

 

Deși joacă în continuare pe scenele de teatru, inclusiv în tulburătoarele Noaptea lui Helver și Părinți și copii la TNB, Andrei Huțuleac se simte mai provocat în ultimii ani de postura regizorală.

 

Cea mai recentă realizare ca regizor o reprezintă primul spectacol de teatru imersiv din România: Marele Gatsby, pus în scenă în interioarele Palatului Bragadiru.

 

Un spectacol de teatru ca o imensă petrecere din anii 20, cu 300 de persoane – plus toți artiștii – cu decoruri impresionante și muzică live, Marele Gatsby transformă spectatorii în personaje care pot interacționa cu povestea și se pot simți parte din ea, fără ca asta să însemne neaparat o ieșire din zona de confort pentru cei timizi sau introvertiți.

 

Vorbind despre noul trend al teatrului în care reflectoarele se îndreaptă și asupra spectatorului care trebuie să spună sau să facă ceva, Andrei se poziționează echilibrat:

 

În continuare în statistici fobia de a vorbi în public e printre cele mai întâlnite și e normal. Nici eu, dacă aș fi undeva civil (râde) n-aș vrea să mă ia cineva pe o scenă să-mi spună «Ia zi tu ceva acum!». De asta îmi păstrez o zonă de echilibru.

 

Da, există acest trend global al teatrului de interacțiune, care obligă publicul să-și iasă din zona de confort, dar cred că publicul are nevoie uneori să stea liniștit după o săptămână de muncă și să se uite la o poveste. De asta noi, la Marele Gatsby, am găsit o formulă mai prietenoasă de a integra publicul.

 

Am vrut să simtă că face parte din poveste fără să îl forțăm să iasă din zona de confort dacă nu vrea asta. Într-un fel, fiecare spectator primește spectacolul pe care și-l dorește.

 

Asta înseamnă că ești parte din poveste, te miști prin sală, te apropii, poți privi povestea din toate unghiurile, dar ești doar un invitat la o petrecere somptuoasă unde se întâmplă lucruri captivante: 

 

Am vrut ceva imersiv, dar care să nu ajungă să agreseze publicul. Am ales asta cu organul bunului-simț care calculează că, totuși, nu toată lumea vrea să fie băgată în seamă.

 

Există și spectatori curajoși cu care s-a trezit pe scenă, fiindcă și-au luat rolul prea în serios, doar că ei sunt excepțiile: Unii spectatori fac lucruri pe care nu le-ar fi făcut în alt context, sau nu veniseră pregătiți să le facă, dar spectacolul a trezit ceva în ei, iar mie asta îmi place foarte mult.

 

Există o replică în romanul lui Fitzgerald – pe care o veți regăsi și în spectacol – și care rezumă perfect statutul spectatorului care vrea apartenența la poveste, fără a simți căldura reflectoarelor îndreptate asupra-i: Ce mult îmi plac petrecerile cu multă lume! Sunt atât de intime. La cele mici nu ai pic de intimitate, toată lumea e cu ochii pe tine.

 

Știi, s-ar putea ca discuția asta să ne ajute să tragem o concluzie destul de interesantă despre teatru, anume aceea că, de fapt, mergem la film, la teatru, ca să avem sentimentul propriei unicități în timp ce suntem parte dintr-o mulțime. Să ne topim într-o mulțime fără să ne pierdem pe noi înșine, zâmbește Andrei.

 

În momentul în care eu, ca artist, îmi propun exclusiv să te scot pe tine din confortul tău, să te întreb, să-ți arăt, să-ți spun, să-ți pun microfonul la gură, îți trădez așteptările și trădez o convenție foarte simplă, care ține teatrul viu de mii de ani. Și filmul, și concertele muzicale, orice formă de divertisment live. 

 

Plăcerea asta de a fi o individualitate, dar parte dintr-o mulțime, de a te simți în siguranță, de accepta să trădezi interesul pentru propria persoană pentru o seară, oferindu-ți atenția – împreună cu alți oameni – unui terț, unei alte povești, nu ție.

 

 

Asta nu înseamnă că Marele Gatsby e un spectacol de la care ieși ca după o seară normală la teatru: este o petrecere, cu tot ce presupune asta, de la stat în picioare și urmărit ce se întâmplă (există și locuri la mese, dar palpitant este să te poți mișca în voie) până la dans și antren care continuă și după încheierea reprezentației.

 

Și, e lucru știut, de la cele mai bune petreceri nu pleci chiar odihnit!

 

Andrei îmi povestește că i s-a întâmplat să treacă pe la Palatul Bragadiru când oamenii ieșeau după o seară de spectacol și a văzut o domnișoară plecând cu partenerul ei și aproape șchiopătând după seara petrecută pe tocuri: Și mi s-a părut un semn foarte bun, fiindcă toată lumea pleacă așa de la o petrecere. Dacă pleci fresh, înseamnă că ai plecat devreme și că nu ți-a plăcut.

 

 

CE OFERĂ TEATRUL ÎN ZILELE NOASTRE?

 

Această senzație de a te pierde – offline – într-o mulțime de oameni cu interese asemănătoare este și un antidot la însingurarea tot mai mare care se resimte în societatea vremurilor noastre.

Teatrul oferă un sentiment de acasă, de apartenență la o comunitate care te înțelege, fără cuvinte.

 

Așa mă raportam eu la teatru în adolescență, când m-am îndrăgostit de meserie, explică Andrei. 

 

Mersul la teatru sâmbăta și duminica era ca o întoarcere acasă. Parcă mi se așezau mai bine toate lucrurile în cap. Se organiza haosul lumii de zi cu zi, seara, într-o sală de teatru. Acum e mai greu să recuperez sentimentul ăsta, fiindcă fac eu însumi teatru și probabil că pe undeva m-am desensibilizat prin expunere.

 

Andrei este un regizor realist și eficient – acest din urmă cuvânt îl repetă de mai multe ori în decursul discuției noastre – poate și fiindcă știe cum e să te afli de cealaltă parte a mesei.

Nu vrea să irosească timpul echipelor cu care lucrează, așa că totul este organizat la maximum.

 

Pentru Marele Gatsby partea de repetiție cu actorii a durat maximum șase săptămâni, infim pentru un spectacol de o asemenea anvergură.

 

Eu sunt un om care se plictisește repede și trebuie să fiu eficient. Nu pot repeta șase luni la un spectacol, fiindcă o să-mi pierd interesul în acest interval, recunoaște el.

 

De asemenea, lucrează mult cu actorul în minte, un reflex rămas din actorie, întâia sa vocație.

 

Îmi vorbește despre importanța de a cunoaște trupa teatrului în care montează, înainte de a alege un text, pentru a vedea dacă el se potrivește, să vadă ce s-a mai făcut în teatrul respectiv și dacă e un moment prielnic pentru acea montare.

 

Aș spune că nu are nimic din egoismul regizorului care vrea să-și satisfacă o ambiție artistică și atât, în schimb are din plin generozitatea actorului care vrea să pună în valoare alți actori așa cum și-ar fi dorit el să fie pus.

 

Nici nu știu cum e mai bine. E și aici o dezbatere. Sunt oameni care spun că atunci când ai prea multă empatie și ții prea mult cont de actori îți sacrifici un soi de încăpățânare regizorală benefică. Și pot să înțeleg, dar asta nu mă deranjează. Prefer ca actorii să se simtă confortabil în spectacolul pe care-l facem, să înțeleagă tot ce fac în interiorul lui și să rămână atașați de proiect, să își dorească să-l joace în continuare. Să nu fie un chin reîntâlnirea lunară sau săptămânală cu spectacolul.

 

Să țină cu casa, cum glumește el, ceea ce se și întâmplă inclusiv la Marele Gatsby unde echipa s-a coagulat într-un timp scurt și manifestă acea bucurie de a reveni de fiecare dată pentru o nouă reprezentație.

 

În tot discursul lui Andrei despre teatru, se pomenește des cuvântul bucurie și la fel de des cel de confort, înțeles ca o formă de compatibilitate între oameni și idei. E zero îndârjire și 100% firesc.

 

Pentru mine, meseriile de regizor și de actor sunt mai mult meserii meșteșugărești decât artistice. Ai un impact artistic evident, dar nu ai aportul pe care l-a avut autorul când a plecat cu o pagină goală, pe care a pus ceva ce n-a existat înainte. Tu iei ceva ce deja există și îl modelezi. Faci din lut o oală, dar lutul acela l-a preparat cineva. Eu nu mă simt mai puțin artist pentru că fac asta, ca dovadă că nici nu încerc să mă iau la trântă cu textele și să le demonstrez că eu sunt un regizor mai deștept decât a fost altcineva înaintea mea.

 

Tocmai de asta, Andrei nu crede nici în ideea de program regizoral, o listă de teme pe care să le abordeze pe termen lung, cum se obișnuiește în meserie. 

 

Lumea e într-o schimbare atât de rapidă încât e aproape ipocrit să-ți faci planuri. Să zici că tu vrei să studiezi Shakespeare să ții cu dinții de asta, într-o lume în care se răstoarnă valori și apar evenimente noi de la zi la zi… mi se pare puțin anacronic. E un echilibru care trebuie păstrat între căutările tale pe termen lung și nevoile momentului.

 

DE CE ARE NEVOIE PUBLICUL?

 

În ultimii ani au intrat și în dialogul teatral termeni precum trigger, acea avertizare pe care trebuie s-o dai oamenilor în privința unor teme mai dure abordate într-o poveste.

 

Îmi amintesc de cineva care mi-a reproșat că nu am avertizat asupra finalului dur al spectacolului Fete și băieți (Teatrul Act), iar Andrei îmi spune că i s-a întâmplat asta de curând cu spectacolul Prima facie (Centrul Cultural Lumina), un one-woman-show al actriței Corina Moise (soția lui), unde el semnează regia.

 

Cineva a venit la final și le-a spus că i-a plăcut enorm spectacolul, dar că ar fi trebuit să aibă un trigger warning:

 

Trebuie să recunosc că n-am fost de acord. Am o problemă de principiu. Nu cred că e sănătos să fim ATÂT de precauți. Sala de teatru, sala de cinematograf sunt deja spații sigure de expresie. Sunt deja locuri care curatoriază, condensează și stilizează experiența brută, frustă, a faptului real de a trăi.

 

A spune că ȘI aici avem nevoie să fim avertizați în legătură cu ce urmează să vedem mi se pare că ne refuză nouă ca specie șansa atât de benefică și de formatoare de a ne întâlni, repet, într-un spațiu sigur, cu lucruri care nu ne plac, care ne pun în disconfort, pe care le înțelegem mai puțin.

 

Își amintește de un episod din studenție, când și-a chemat un bun prieten să-l vadă făcând figurație specială în spectacolul Îngropați-mă pe după plintă (care se juca la Bulandra), iar la final respectivul i-a spus că nu i-a plăcut deloc. 

 

De ce? Ce nu ți-a plăcut?, a întrebat Andrei, sincer interesat, iar răspunsul i-a rămas în minte: Nu mi-a plăcut fiindcă îmi amintește așa tare de bunica mea… și mă întristează.

 

A fost prima oară când și-a dat seama că oamenii asociază sentimentul de tristețe sau de disconfort emoțional pe care ți-l dă o carte, un film, un spectacol, cu sentimentul de Nu-mi place:

 

Poți să spui că e o melodie prea tristă și că îți provoacă o stare neplăcută sau că e un spectacol care ți-a trezit niște emoții mai delicate, dar nu poți să spui că nu-ți place. M-a pus pe gânduri fiindcă e un fel de lipsă de alfabetizare emoțională pe care unii oameni o au.

 

În continuare există spectacole care te zguduie emoțional, dar care sunt necesare prin temele pe care le abordează, ele nefiind printre cele mai ușor digerabile.

 

De exemplu Noaptea lui Helver, la TNB (unde Andrei este Helver), este un spectacol care se joacă din 2021, dar care a devenit mai actual ca oricând în contextul dezbaterilor despre persecuție, fascism și al Doilea Război Mondial.

 

Nu credeam că voi spune vreodată despre Noaptea lui Helver că e un spectacol actual, dar este, aprobă Andrei.

 

Tot actual este și un spectacol pe care-l pregătește la Teatrul Mic în acest an: o adaptare după Ferma Animalelor de George Orwell:

 

Nu am ales-o având în minte faptul că e actuală, nu sunt un oportunist teatral (râde), dar e un text care îmi place și care mă preocupă ca subiect și tip de expresie. Dar de la momentul în care am propus textul, pe măsură ce a trecut timpul, am început să realizez că o fabulă despre autoritarism chiar își are locul în momentul ăsta al istoriei.