Toată lumea vorbește zilele astea despre tânăra care a murit imediat după naștere, la Constanța, fiindcă ea și soțul ei ar fi refuzat o operație de urgență care să-i salveze viața.

Motivul: soțul își dorea 6 copii, iar operația presupunea extirparea uterului.

Prin urmare, bărbatul a dat, pe semnătură, că refuză histerectomia, chiar și cu riscul vieții soției.

Femeia a murit, iar el este liber să-și facă restul de cinci copii, dar cu alte femei sau, poate mai bine zis, cu alte utere, fiindcă în momentul în care pui o cifră aleatorie – „Eu îmi doresc x copii, orice ar fi!” în fața vieții unui om, persoana respectivă se reduce la o funcție, la un organ și atât.

Povestea de la Constanța m-a atins foarte tare, fiindcă în familia mea există o poveste similară.

Nu am scris-o niciodată, pentru că nu am simțit că pot s-o scriu, dar în dimineața asta, când m-am așezat la laptop, am simțit că mă sufoc dacă n-o pun aici.

Așa că iat-o!

Am o mătușă pe care nu am cunoscut-o niciodată și care a murit la 28 de ani neîmpliniți, din cauza unui avort ilegal, pe vremea celebrului Decret nr. 770 din 1 octombrie 1966, dat de Ceaușescu pentru a stimula cu forța creșterea demografică a României.

Se întâmpla în martie 1974, mătușa mea – ingineră de profesie – avea deja un copil de doi ani și jumătate și tocmai încercau să se mute singuri – ea, soțul și copilul – după ce până atunci locuiseră cu mătușile soțului, niște persoane destul de abuzive.

La momentul respectiv, au considerat amândoi că nu-și mai permit încă un copil. Nu atunci.

A făcut un chiuretaj ilegal, cum se făceau cu sutele pe atunci, în urma căruia s-a ales cu o infecție.

Soțul – instrumentist în Orchestra Radio la acea vreme – s-a temut atât de tare pentru cariera lui, în perspectiva unei anchete a Miliției, încât nu a dus-o la spital, în ciuda stării de rău care se agrava de la zi la zi.

Mătușile lui, două femei în vârstă care făcuseră, după propriile afirmații ulterioare, nenumărate întreruperi de sarcină în viețile lor, nu s-au deranjat să-i spună măcar să ia un antibiotic.

Nu i-au luat de la farmacie nici măcar analgezicele pe care i le recomandase persoana care făcuse chiuretajul.

Mama a găsit, ulterior, o rețetă neîncasată, pe noptiera surorii ei moarte.

În al douăsprezecelea ceas, mătușa mea s-a îmbrăcat singură, cu ultimele puteri, și a cerut expres să fie dusă la spital.

S-au conformat, dar soțul nu a rămas cu ea acolo, de teamă să nu vină Miliția să-l aresteze.

Mătușa mea a murit câteva ore mai târziu, de septicemie. Nu s-a mai putut face nimic, era deja mult prea târziu.

După cum i-au spus ulterior doctorii mamei mele, care nu a aflat de nimic decât după moartea surorii ei: „Doamnă, dacă lua cel mai banal antibiotic… femeia asta trăia și acum!”

Soțul s-a recăsătorit în mai puțin de un an, cu o colegă de la Orchestra Radio, a făcut încă un copil și s-a mutat cu noua familie în apartamentul pentru care mătușa mea muncea cu sârg înainte să moară.

Pe verișoara mea, fiica lui de nici trei ani, a „parcat-o” la mătușile de mai sus (două brute, între noi fie vorba), pentru că noua soție nu se simțea confortabil să aibă în preajmă copilul „din prima căsătorie”.

Nu intru în episoadele despre cum – la rarele vizite făcute în casa tatălui – verișoara mea nu era nici măcar chemată să stea la masă împreună cu tatăl ei, mama vitregă și sora vitregă, fiind un fel de „membru de rang secund” al familiei, fiindcă deja nu mai e povestea mea de spus.

Cert este că a fost crescută de mama mea și de cealaltă soră a mamei ei, datorită lor a făcut școală, facultate și a ajuns să aibă o carieră impresionantă în străinătate. Cariera pe meritul ei și pe mintea ei sclipitoare, desigur.

Altceva vreau să spun, însă.

La nunta verișoarei mele, acum vreo 30 de ani, tatăl ei s-a adresat preotului care oficia cununia, un schimb de replici la care au fost martori atât mama și tatăl meu, cât și cealaltă soră și soțul acesteia.

”Minunată slujbă, părinte”, i-a spus el, evlavios, preotului. ”Știți… trebuie să vă mărturisesc ceva. Un singur mare regret am în viața asta și numai la asta m-am gândit toată slujba: regret teribil că nu m-am căsătorit religios și a doua oară!”

Singurul regret.

Bărbatul care și-a ucis indirect soția, prin lașitate.

Bărbatul care și-a abandonat – de facto – primul copil.

Bărbatul care și-a înlocuit soția moartă în mai puțin de un an și a șters-o din viața lui ca și cum n-ar fi existat, fără să mai vorbească despre ea vreodată.

Acesta este singurul lui regret: că nu a făcut nuntă mare cu a doua soție.

În acest moment, domnul are 80+ ani, și-a îngropat și a doua soție, care a murit în 2020 de COVID, are a doua fiică internată într-un spital de boli mintale, iar verișoara mea – din motive numai de ea știute – încă își iubește foarte mult tatăl și refuză să discute chestiunile de mai sus.

Ah… și pentru că și-a descoperit credința la senectute, domnul cântă în corul bisericii și este extrem, dar extrem de evlavios. Un cetățean model.

Ultima oară când l-am văzut, la nunta verișoarei mele, aveam 13 ani și abia începeam să înțeleg toată această poveste.

Nu ne-am mai intersectat de atunci, dar vă fac și eu o mărturisire: tare mi-ar plăcea ca asta să se întâmple.

Simt că am câteva lucruri pe care aș vrea să i le adresez.

Cu calm, fără patimă, exact cum ai îndepărta o scamă de pe o haină.

I-aș spune ce fel de persoană cred eu că este și ce prăpăd a lăsat în urma lui, în această viață.

I-aș spune că omul din oglindă, omul care are el impresia că este, n-are nicio legătură cu cel din realitate.

Da, regret că nu sunt o persoană iertătoare și blândă, poate vă dezamăgesc cu treaba asta, dar dacă „unchiul” meu mi-ar sta în față acum, chiar aș avea multe să-i spun.

Vedeți voi, fiind cea mai mică din familie, am crescut cu acest secret plutind în aer, cu plânsul înfundat al bunicii, cu nodul în gât pe care-l simțeam când mama vorbea de sora ei, cu acea pâclă groasă și înecăcioasă de durere care părea impregnată în tot ce ne înconjura.

Oamenii vorbesc de față cu copiii crezând că ei nu înțeleg și nu știu, dar de fapt ei știu tot.

Povestea reală a mătușii mele a fost una dintre primele lecții de viață auzite vreodată.

Așa că, dacă viața va dori să mi-l scoată în cale pe acest onorabil membru al societății – eu nu voi forța lucrurile, las destinul să se ocupe – voi avea grijă să știe că nu l-am iertat și că nu-l voi ierta niciodată.

Să-l ierte Cel de Sus, dar eu sunt om și, în corpul meu de om, din carne și oase, chiar nu pot s-o fac.