Aceasta nu e o poveste despre bucle perfecte, nici despre psihologie aplicată, e o poveste despre VIAȚĂ APLICATĂ, concretă.

Acum câteva zile, mi-am făcut o poză cu buclele. Doar cu buclele, mi se părea că stau grozav, și am postat-o pe Instagram-story, adăugând: „Părul meu nu e perfect, dar îl iubesc”. E poza de mai jos.

 

Chiar îmi plăcea mult cum îmi stătea părul în acea zi și am vrut să mă amuz puțin.

Am uneori senzația că ne luăm foarte în serios pe rețelele sociale, încercând să postăm lucruri cât mai lucrate, bibilite și pline de miez, când de fapt ar trebui să fie un fel de viața văzută prin ochii tăi.

Viața măruntă, zilnică, exact așa cum e ea, iar pentru mine buclele reprezentau un moment din viață.

În timp ce făceam poza, m-am trezit alunecând ca Alice pe gaura de iepure din romanul lui Lewis Carroll, și mi-am amintit o poveste citită acum 20 de ani într-o carte de dezvoltare personală, respectiv o carte despre legea atracției.

Ca să ne lămurim din start: cred cu tărie că suntem ceea ce gândim, că atragem lucrurile pe care ne concentrăm, astea sunt adevăruri universal valabile confirmate inclusiv de toate religiile.

Nu cred, însă, în „manifestatori”, „coach de manifestare”, „rețete de manifestare” și toată industria asta hocus-pocus-preparatus care monetizează în ultimii ani niște principii altminteri simple și de bun-simț.

Așa cum nu poți să bagi junk-food în corp și să fii sănătos sau să stai toată ziua pe canapea și să ai mușchi lucrați, nu ai cum să trăiești într-un nor negru de gânduri negative și să fii fericit, senin sau prosper. Simplu.

Acum 20 de ani existau puțini oameni care vorbeau despre asta și una dintre cărțile care mi-au căzut în mână era un volum american cu povești reale ale unor oameni care folosiseră legea atracției în viața lor.

Nu am terminat niciodată acea carte, dar din ceea ce am apucat să citesc, mi-a rămas în minte o poveste. De fapt o frază.

Era povestea unei femei care trecea printr-o perioadă foarte urâtă și grea, cu nesiguranță de sine, probleme profesionale, personale, o furtună perfectă.

Și, citind undeva despre gândirea pozitivă și faptul că putem să ne reprogramăm creierul indiferent de vârstă, decide să urmeze un fel de calendar de afirmații, pe 30 sau 60 de zile, nu mai țin minte.

Știți povestea cu afirmațiile pozitive de spus în oglindă sau în minte, în fiecare zi, e deja un principiu de care auzim pe toate drumurile.

 

Ei bine, prima afirmație cu care începea calendarul ei de gândire pozitivă era: „I like my hair”.

Ceva simplu, banal, ușor de asimilat, care să paveze drumul spre lucruri mai serioase și grele, legate de valoarea personală și respectul de sine.

Ideea era ca, de câte ori te uiți în oglindă în ziua respectivă, de câte ori îți amintești, de câte ori ești într-un moment de respiro, să-ți repeți treaba asta: „I like my hair”.

Povestea mi-a rămas în minte fiindcă era scrisă foarte amuzant și pentru că femeia respectivă nu trecuse niciodată de această primă afirmație.

Pentru că i se părea oricum dificil să-și spună lucruri frumoase despre ea însăși, nu a mai considerat oportun să treacă la restul și rămas la „I like my hair” pentru 30 sau 60 de zile, oricum o perioadă lungă de timp.

Ce mi-a rămas în minte din poveste și motivul pentru care nu am uitat-o a fost următorul.

La un moment dat, repetând DOAR treaba cu părul, de multiple ori pe zi, femeia ajunsese la un asemenea entuziasm încât – ceea ce m-a amuzat teribil și n-am uitat – i se părea că ”I have the best damn hair in the universe”.

Chiar acestea erau cuvintele.

Fraza asta a fost cea care mi-a rămas în cap, cârligul de care a rămas povestea atârnată în memoria mea, fiindcă – deși nu se ținuse de acel decalog de afirmații – își dovedise sieși că gândirea chiar face totul.

 

Dacă te gândești suficient de mult la un lucru, nu ai cum să nu-l „crești”, așa cum crește un cozonac, în condițiile potrivite, sau așa cum se deschide o floare când are parte de lumină.

Pare amuzantă treaba cu „I have the best damn hair…”, dar dacă îți repeți în fiecare zi ”Sunt urâtă”, „Am cel mai urât corp”, „Nu sunt bună de nimic”, nu va mai fi deloc amuzant, ci dimpotrivă.

Pentru că astea sunt vocile cu care noi trăim adesea în cap nu 30 de zile, nu 60 de zile, ci ani întregi, vieți întregi.

Scriu de peste 20 de ani despre femei, fac evenimente cu femei, le ascult, am prietene femei și povestesc cu ele. Vreți să știți care sunt cele mai frecvente lucruri pe care le aud?

• Eu nu pot să port scurt, am picioare/glezne groase.
• Aș vrea să pot purta brățări, dar uite ce încheietură grosieră am.
• Nu am cine știe ce păr, e rar și subțire.
• Mi-ar plăcea să fiu mai slabă, dar uite ce fălci am…
• Dacă eram mai înaltă cu 5 centimetri măcar…
• Aș vrea să am talia mai mică…
• Dacă aș avea șoldurile mai înguste…
• Dacă aș putea să mă îngraș 5 kilograme măcar…
• Dacă aș putea să slăbesc măcar două kilograme…

Aș putea să extind la infinit lista asta, de fapt dacă adun doar lucrurile pe care mi le-am repetat EU, MIE, de-a lungul vremii, aș putea umple două pagini A4.

Fiindcă, acesta e adevărul, e mult mai ușor să îți zici lucruri urâte și să le crezi.

Știu femei care se insultă pe sine inclusiv cu expresii de genul „M-am făcut cât o vacă”, dar nu ar putea să-și spună „Sunt superbă” fără să bufnească în râs, considerând-o ceva ridicol. Ori asta spune totul despre cât de strâmb e raționamentul nostru interior.

Lumea aruncă spre tine predominant lucruri urâte încă din copilărie, când totul, de la educație la tachinare și amiciție se face cu răutăți și înțepături.

Apoi începi să-ți adresezi singură răutățile și ironiile, iar viața ți le confirmă, scoțându-ți în cale tot mai mulți oameni care să îți oglindească nesiguranțele.

E un adevăr al vieții, pur și simplu, de astea sunt atâtea femei neatractive convențional – adică nu cele pe care le-ai numi frumuseți – care au un succes nebun la oameni și o charismă incandescentă, în timp ce femei superbe după toate standardele societății sunt mereu singure, nefericite și atrag numai oameni care le fac să sufere.

Depinde ce emani.

Știu că pare banal, dar cum ar fi dacă, în următoarele 30 de zile sau până la Crăciun, ți-ai spune un singur lucru, zilnic, de mai multe ori pe zi?

Îmi place părul meu.

Am picioare frumoase.

Am o talie suplă.

Cred că sunt frumoasă.

Asta, ultima, e afirmația cu care voi lucra eu, dar poți să alegi orice simți tu, orice simți că ai nevoie să-ți „reprogramezi”

Nu, nu o afirmație în fiecare zi, ci aceeași până la finalul anului.

Ai putea fi surprinsă să constați că, din starea în care te afli acum și care, din tot ce văd și aud în jur, e posibil să nu fie prea grozavă pe acest final de an 2025, să ajungi peste o lună sau două să crezi că ai „the best damn life” și asta chiar să fie adevărat.

Și, orice ar fi, chiar nu ai nimic de pierdut dacă faci asta.