Fotografia de mai sus este una dintre preferatele mele și exprimă unul dintre cele mai frumoase momente de fericire pură pe care le-am trăit în această viață.

Ca toate instantaneele cu adevărat bune, e complet neregizată și surprinde un moment de tandrețe ludică trăit în balconul lui mamaie, de la Botoșani, împreună cu ea și cu mama.

Aveam cinci ani și, chiar dacă nu mi se vede bine fața, se vede că râd cu poftă și că sunt prezentă sută la sută în acel moment. Că sunt fericită năvalnic, acel gen de fericire care te inundă și te face să țopăi de bucurie, ca și cum tot corpul ți-ar fi traversat de un curent electric. O fericire vocală, gurmandă, care te umple ca pe un vas, până când simți că dai pe-afară de atâta entuziasm, energie, poftă de viață.

Am avut norocul să trăiesc multe momente fericite de atunci încoace, dar dacă m-ar întreba cineva „Ce este fericirea?”, i-aș arăta în primul rând această fotografie. Asta e fericirea, pentru mine. Să simți că te afli în singurul loc în care îți dorești să fii, alături de singurele persoane cu care vrei să împărtășești acea clipă. Și că totul e atât de perfect încât ți-e frică să nu-ți facă inima „poc”, ca baloanele, de atâta fericire pură, concentrată, deplină. De atâta iubire pentru tot ce ți se întâmplă, pentru viața ta, pentru clipa pe care ai privilegiul s-o trăiești cu toate simțurile.

Pentru mine, definiția iubirii va rămâne de-a pururi cea auzită într-una dintre piesele mele de suflet: ,,Cimitirul păsărilor”, de Antonio Gala. Nu am trăit-o până acum, doar am citit-o, dar o port în suflet de mai bine de 16 ani, de când am văzut prima dată povestea pusă în scenă pe scândura Teatrului Mic din București: