Despre tot ce-i fin și fain

Actrița Ana Bianca Popescu: ,,Eu de musical n-o să mă las niciodată!”

By 23 martie, 2021People
read time 11 min
 
23 martie, 2021

Actrița Ana Bianca Popescu: ,,Eu de musical n-o să mă las niciodată!”

Bianca interpretează, cântă și dansează, dintr-un talent construit strat peste strat, cu rigoare și pasiune. În pandemie, i-a reușit cel mai nuanțat și complex personaj de până acum: Maria de Buenos Aires, în musicalul cu același nume. Și este doar începutul.

by

Ana Bianca Popescu este un artist incandescent.

 

Când apare în mijlocul spectatorilor, în decorul neconvențional din „Maria de Buenos Aires” – cel mai recent musical semnat Răzvan Mazilu – ai instinctul de a-ți ține respirația pentru o clipă.

 

Cântă, dansează și interpretează sfâșietor un personaj tragic și în același timp plin de speranță: pe Maria, simbolul tangoului, al orașului Buenos Aires și al iubirii neîmplinite.

 

Când ne întâlnim pentru interviu, la o cafenea de lângă Teatrul Mic, unde are repetiții pentru o viitoare piesă, Bianca nu mai are nimic din Maria, dar în același timp are totul.

 

E îmbrăcată în blugi și un pulover oversize, complet nemachiată și cu un zâmbet larg.

 

E la fel de frumoasă, dar e frumoasă ca Bianca, nu ca Maria.

 

 

Și, contrar a ceea ce și-ar putea imagina oricine o vede la teatru, în realitate Bianca este o timidă incurabilă.

 

Dacă pare că are flăcări sub tălpi când apare pe scenă, în viața de zi cu zi e liniștită, serioasă și extrem de stângace în preajma străinilor.

 

„Dacă aș putea să nici nu exist lângă oamenii pe care nu îi cunosc bine, ar fi minunat”, râde ea.

 

Iar în acel moment n-ai cum să n-o placi și să nu-ți fie dragă, deopotrivă pentru candoarea omului Bianca, cât și pentru talentul enorm cu care artistul Bianca se îmbracă în altcineva, în fiecare seară, și face asta să pară cel mai firesc lucru din lume.

 

Chiar dacă la lumina zilei Bianca nu e Maria, simt că stau la masă cu amândouă, fiindcă zilele astea Maria este omniprezentă în gândurile Biancăi.

 

Este personajul pe care l-a construit din octombrie 2020 încoace și care a fost, pentru întreaga echipă a spectacolului, o gură de oxigen într-o perioadă cumplită.

 

În sala de la Teatrelli, unde se juca „Maria de Buenos Aires” până la (re)închiderea teatrelor, mai rămăseseră 27 de locuri, conform noilor reguli de distanțare socială.

 

Nici nu apucau zilele de spectacol să fie afișate pe site că biletele „dispăreau” în câteva minute.

 

O bucurie învelită în tristețe, fiindcă energia unei săli este cu totul alta atunci când e plină de oameni.

 

„Nu doar pentru noi, ci și pentru public. Când sunt mai puțini oameni în jurul tău, parcă te simți stingher, nu ai curaj să reacționezi, să te manifești așa cum ai face-o când e plină sala”, crede Bianca.

 

În decorul realizat de Dragoș Buhagiar, budoir-ul Mariei se află chiar în mijlocul oamenilor, printre scaunele lor, ceea ce face „golurile” din sală cu atât mai vizibile.

 

Pentru Bianca, o actriță care în urmă cu câțiva ani umplea Sala Palatului trei zile la rând, cu spectacole precum „We Will Rock You”, la care veneau 4.000 de oameni pe seară, golul se resimte și mai tare.

 

Totuși, chiar dacă Ozzy Osbourne din ”We Will Rock You” sau Fionnula din „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”, două dintre personajele ei, erau obișnuite doar cu săli pline, ea, Bianca, a mai trecut cândva prin asta.

 

Doar că atunci era pur și simplu parte din „chinurile facerii” unui artist.

 

Când a terminat facultatea, Bianca și colegii ei de generație jucau mult la fostul „Godot Cafe Teatru”.

 

Era un loc unde puteai să propui spectacole și să joci cu public plătitor, ceea ce pentru un tânăr actor reprezenta o dublă șansă: să capeți experiență și să ai senzația că ești răsplătit pentru munca ta.

 

Chiar dacă uneori „răsplata” însemna… 30 de lei pe seară.

 

„Aveam seri in care veneau mai mulți oameni, în timp ce în altele veneau doar câțiva, fiindcă nu eram cunoscuți și nu atrăgeau numele de pe afiș”, își amintește Bianca.

 

„Când erau puțini oameni în sală, ți se rupea sufletul. Și țin minte că vorbeam cu colega mea, Oana Pușcatu și ziceam: «Măi, oare așa o să fie toată viața?»”.

 

Au fost niște angoase, inevitabile în procesul devenirii profesionale, dar niciodată scenariul renunțării nu a fost o variantă pentru Bianca.

 

Și, din momentul în care l-a cunoscut pe Răzvan Mazilu și a prins contur ideea de musical, și-a dat seama că își dorește să le facă pe amândouă: și teatru, și musical.

 

„Eu de musical n-o să mă las niciodată!”

 

De altfel, dacă o întrebi pe Bianca, ca tip de emoție și de artă, granița dintre teatru și musical este una abia perceptibilă.

 

„Baza musicalului este tot rolul clasic de teatru, dar scenele sunt mult mai intense, mai comprimate, și când ating un vârf se descarcă în cântec”.

 

Gelu Colceag, cu care a lucrat la „Chicago” în timpul masteratului, i-a spus ceva care rămâne cea mai frumoasă și simplă definiție a musicalului:

„Când sari din text în cântat, într-un musical, o faci pentru că intensitatea emoțiilor este atât de mare încât personajul nu mai poate să tacă. Și e prea puțin să vorbești, așa că începi să cânți”.

 

Chiar dacă, la nivel de artă, teatrul și musicalul vin din aceeași rădăcină solidă a rolului clasic și a emoției, în practică diferențele sunt considerabile.

 

Să fii artist de musical în România este o probă deplină a talentului, fiindcă țara noastră nu deține o școală de musical, cu atât mai puțină o industrie în această direcție.

 

Oamenii care joacă rolurile Biancăi pe Broadway sau în West End-ul londonez sunt produsele unui mecanism pus la punct de decenii și, încă din școala generală, sunt ajutați să devină „mașinării” de interpretare: canto, coregrafie, step, actorie, un fel de „om orchestră”, pregătit special în acest sens.

 

În România, această pregătire nu există.

 

Pentru a cânta la operetă sau la Operă, există Conservatorul. Pentru actorie există UNATC. Pentru dans și coregrafie, există alte drumuri specializate.

 

Însă pentru a pregăti artiști care să poată naviga, în mod firesc și unitar, toate aceste lumi, nu există nimic, în afara câtorva discipline strecurate în programă, uneori doar de formă.

 

”Sincer, e vorba talentul pur al fiecăruia, adaptat la situație. O faci din tine, din talent, din experiență, văzând și făcând”, crede Bianca.

 

În 2014, când Bianca a venit la castingul pentru West Side Story, Răzvan i-a selectat pe tineri nu doar pentru un musical, ci pentru o adevărată școală, ad-hoc.

 

A fost un cantonament în adevăratul sens al cuvântului”, își amintește ea.

 

„Stăteam în Teatrul Național, ne-au dat o sală acolo, și făceam tot: coregrafie, studiu pe text, tehnică vocală. În șase luni am scos spectacolul, lucrând zilnic, și a fost o școală de musical în adevăratul sens al cuvântului”.

 

Când începi să studiezi un libret de musical, el este ca un monolog de teatru, căruia i se mai adaugă elemente precum note, respirație specifică și alte lucruri care în afară se învață în școli, dar pe care Bianca le-a prins din zbor și i-au plăcut la nebunie.

 

„În musical e și o altă formă de rostire și trebuie să treci altfel rampa decât la teatrul clasic. Să-ți ții corpul într-un anume fel, să vii cu o anumită energie”, explică Bianca.

 

„Dacă la teatrul clasic poți transmite emoție și tensiune făcând o scenă în care protagoniștii stau pe două scaune – și să iasă ceva superb – în musical scenele sunt mult mai solicitante fizic. Trebuie să ai suflu pentru cântec, să-ți dozezi energia pentru dans, să fii într-o coordonare totală cu mintea, corpul, emoțiile…”.

 

Răzvan i-a învățat să ceară mult de la ei înșiși și, odată aflate punctele vulnerabile, să caute mereu altele și altele.

 

Dacă ai ajuns stăpân pe o anumită tehnică sau pe un fel de a face lucrurile, nu te mulțumești să bătătorești acea potecă, ci iei calea mai grea. Iar Bianca are deja o experiență pe zona de musical: „West Side Story”, ”Mon Cabaret Noir”, ”Sunetul Muzicii”, „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”, „We Will Rock You”.

 

Și acum, o are pe Maria. 

 

 

„Eu de musical n-o să mă las niciodată”, spune Bianca, și o crezi instantaneu fiindcă, deși e genul de om care nu se ia prea mult în serios, când rostește aceste cuvinte o face cu toată seriozitatea și asumarea.

 

Musicalul a devenit parte din ea și nu mai e loc de întoarcere.

 

Alături de Lucian Ionescu, partenerul ei din „Maria de Buenos Aires”, joacă de 11 ani.

 

Au fost colegi de facultate și de masterat și, chiar dacă lucrează la teatre diferite – Bianca la Teatrul Mic, Lucian la Teatrul de Comedie – amândoi s-au regăsit și în proiectele inovatoare ale lui Răzvan Mazilu. Toți trei au devenit o echipă.

 

„Faptul că ai echipa ta de suflet, la care să revii să faci mereu ceva nou, este o binecuvântare. E ca și cum ai avea cu adevărat rădăcini. Pentru mine, Răzvan e o rădăcină. La fel și Lucian. Chiar dacă iubim să lucrăm și cu alți oameni, ne regăsim mereu în spațiul nostru”.

Am povestit cu Ana Bianca Popescu despre timiditate, despre drumul providențial către cariera ei de teatru, dar și despre cum ea și personajele ei au navigat ultimul an de pandemie.

FINE SOCIETY: Tu, ca timidă, ți-ai dorit dintotdeauna să faci teatru, să ajungi actriță?

 

ANA BIANCA POPESCU: Nu, nu mă gândeam la asta.

 

Totuși, când eram mică, am cântat într-o trupă numită Dolly (proiect în care s-a lansat și cântăreața Sore, n.red).

 

A fost o colaborare care a durat câțiva ani, până la admiterea în liceu. Era ceva foarte profi, eram un fel de ASIA, dar mai mici (râde).

 

Doar că, inițial, nici nu mi-am dorit asta. Eram doar o elevă silitoare, care voia să-și vadă de treaba ei.

 

Nu voiam nimic artistic. Mama mea, în schimb, simțea că nu e chiar așa și intuia că mă ascund în spatele unei timidități.

 

Avea dreptate, sunt o mare timidă. De exemplu, la evenimente, dacă nu cunosc oamenii din jur, îmi pun o carapace și mă închid în ea. Asta sunt eu.

 

Ei, și mama, cunoscându-mă, a încercat să mă ghideze, foarte subtil: „Bianca, nu ai vrea să încerci asta? Sau asta?”.

 

 

Mama e artist liric la operetă, iar bunicul a făcut parte, mulți ani, din lumea circului.

 

Îmi povestea cum pleca cu caravana, era acrobat, dar de fapt făcea de toate acolo. Viața l-a dus în alte locuri, a plecat din circ la un moment dat, dar amintirile au rămas.

 

Doar tata e „civil” (râde) și a fost mai sceptic în legătură cu viitorul meu artistic, dar restul familiei a știut din prima că am o înclinație în acest sens. Chiar înainte să-mi dau eu seama.

 

Mama a fost cea care mi-a deschis drumul, prin acele întrebări. „Hai să încerci asta, dacă nu îți place nu trebuie să mai continui, ce zici?”.

 

Îi sunt foarte recunoscătoare, fiindcă mi-a dat un elan de care o timidă ca mine avea nevoie.

 

Așa am ajuns la casting pentru Dolly, l-am luat și am început să avem concerte weekend de weekend, filmări de videoclipuri…

 

Tot mama m-a ținut și cu picioarele pe pământ, fiindcă era o perioadă fragilă, a pre-adolescenței.

 

Gândește-te că ieșeam pe stradă și se întâmpla să strige oamenii după mine, să mă recunoască. Eu nu realizam, eram fericită că pot să fiu pe scenă, dar ar fi fost ușor să-mi pierd busola, dacă nu era mama.

 

În clasa a noua, când am intrat la liceu, la Colegiul Național Gheorghe Șincai, am simțit că e cam gata cu muzica, nu-mi mai doream să fiu parte din genul acesta de formație.

 

Și, chiar dacă am ales Șincai pentru că era un liceu foarte bun și pentru că era aproape de mine, în Șincai mi s-a deschis un drum neașteptat. Exista trupa de teatru a liceului și una chiar foarte bună.

 

FINE SOCIETY: Și te-ai dus la preselecție, evident…

 

ANA BIANCA POPESCU: Am intrat în trupă tot de gura mamei (râde). Nu voiam!

 

Am spus o fabulă, a fost ceva jenant, când îmi aduc aminte mă infior.

 

Și cred că oamenii de acolo, când au văzut că totuși eu mai și cânt, au zis na, hai să te luăm și pe tine. Dar nu am intrat în trupa de teatru mare, trupa principală, ci în trupa mică, pregătitoare.

 

A început să-mi placă tot mai mult, au văzut că sunt bună și mi-au dat roluri.

 

Așa am ajuns să iau premiul de interpretare la Festivalul de teatru pentru elevi „George Constantin”. În juriu erau Victor Rebengiuc și Mihai Constantin.

 

Și Mihai Constantin mi-a zis, după spectacol: „Auzi, tu nu te-ai gândit să dai la teatru? Să faci o profesie din asta?”.

 

FINE SOCIETY: A fost încă un imbold, un elan…

 

ANA BIANCA POPESCU: Da, aveam nevoie de cineva să-mi spună că e un drum pe care aș putea să-l urmez.

 

Îmi era teamă să nu am un eșec, pentru că sunt sensibilă și aș fi suferit foarte mult. Iar acel „nu te-ai gândit?” a fost de-ajuns. Atunci mi-am dat seama că asta vreau să fac.

 

FINE SOCIETY: Deci ai ales Șincai pentru prestigiul liceului și ai nimerit tocmai liceul cu una dintre cele mai bune trupe de teatru. Dacă asta nu e destinul…

 

ANA BIANCA POPESCU: Da! Și ce mi-a plăcut în liceu, apropo de trupa de teatru, nu a fost neaparat să fiu pe scenă, ci procesul repetițiilor. Faptul că trebuia să mai fac încă o dată și încă o dată o scenă, până iese.

 

Apoi lucrul cu obiectul, tehnicile. Mi-a plăcut mecanismul din spate, faptul că trebuia să vii mereu cu ceva nou, să înveți să refaci până iese perfect. Până la urmă asta e baza profesiei noastre.

 

Atunci am avut prima oară o discuție cu mama, i-am zis că eu vreau teatru clasic și mi-a spus „Pentru asta există UNATC. Te interesează?”. ”Da!”.

 

Și din acel moment, din clasa a noua, opțiunea a fost clară și nu am mai dat niciodată înapoi.

 

Singurul care nu era convins era tata, așa că, la momentul admiterii, am dat la UNATC, dar și la alte cinci facultăți. Turism, istorie, limbi străine.

 

M-am ambiționat și am învățat, am intrat cu notă mare, ca să-i dovedesc lui, dar eu știam că vreau doar UNATC.

 

Admiterea la UNATC era în toamnă, era ultima pe listă, așa că deja eram intrată la celelalte facultăți și tata încerca să mă convingă să fac actoria doar așa, de hobby.

 

I-am explicat că nu se poate și că eu n-o să mă las până nu intru la teatru. Și a înțeles.

 

La primul spectacol din facultate și-a dat seama cu adevărat că sunt bine, că acolo e locul meu, că sunt fericită. Și cred că orice părinte normal la cap asta își dorește: să-i fie copilul bine, să fie fericit.

 

Bunicul, în schimb, își dorea mult să dau la teatru. Și înainte să dau la facultate a fost un moment special între noi.

 

Erau puține momentele în care bunicul era vulnerabil în fața mea. Și mi-a zis „Dar ce-ar fi să faci monologul ăsta?”. Și a început să-mi joace un cuplet, în care el interpreta ambele personaje… Era atât de bun!

 

Acel cuplet era o bucățică din ceea ce făcea el pe vremuri, dar și acum mi se umple sufletul când îmi amintesc. Îmi pare rău că n-am scris atunci, că n-am notat replicile, fiindcă el s-a dus apoi…

 

Dar sunt sigură că, de acolo unde este, se bucură să mă vadă pe scenă.

FINE SOCIETY: Apropo de scenă, ce ți-a lipsit cel mai mult în perioada asta de pandemie?

 

ANA BIANCA POPESCU: Totul.

 

Dar mai ales… știi, e un tip de oboseală după spectacol. O oboseală dulce.

 

Asta mi-a lipsit: oboseala de după spectacol, când vii acasă și decantezi: cum ai fost tu, cum a fost publicul, ce a ieșit, ce putea ieși altfel.

 

 

De asemenea, mi-au lipsit discuțiile cu colegii, cu cabiniera, cu paznicul de la teatru. Toate micile amănunte zilnice.

 

Eu nu sunt un om care să poată spune un monolog în fața monitorului. Dacă trebuie, o fac, cu toții ne-am adaptat în perioada asta, dar nu sunt în largul meu acolo.

 

FINE SOCIETY: Faci favoritisme între roluri, adică le ierarhizezi în vreun fel?

 

ANA BIANCA POPESCU: Inevitabil, abordezi fiecare rol cu aceeași energie și pasiune, dar da… fiecare actor are o ierarhie a lui.

 

 

Nu neaparat în sensul de favoritism, ci lucruri de genul „Rolul ăsta m-a stors complet”, „Rolul ăsta mi-a adus ceva ce nu aveam” și tot așa.

 

Maria de Buenos Aires este cel mai complex rol al meu de până acum. Nu doar fiindcă e ultimul, nu doar pentru că am dansat tango pentru prima oară, ci pentru că felul în care Răzvan l-a pus în scenă este copleșitor.

 

De exemplu, pe lângă scenele de interpretare, cântec, dans, personajul meu are momente în care există în scenă, se vorbește despre ea, ea este acolo și trebuie să transmită emoție și tensiune fără să scoată un cuvânt.

 

Trebuie să fie acolo, prezentă ca energie, să o vezi, să-ți atragă atenția. Acesta a fost pariul.

 

În Maria de Buenos Aires totul se întâmplă simultan: suntem trei personaje, dar când eu am scenă cu Lucian, domnul Visu se află în fundal. Când domnul Visu vorbește, în spatele lui se întâmplă ceva. Și tot așa.

 

Trebuie să îți domini spațiul, să fii prezent și să te faci simțit. Nu vorbesc de orgoliu aici, de ideea de a te vedea, ci de a domina spațiul ca personaj. Să știe publicul că ești acolo, că despre tine se vorbește.

 

Această coordonare a fost minuțioasă fiindcă, dacă nu ești complet în poveste și nu ai firul roșu clar, dacă ți-a fugit gândul în altă parte două secunde… gata, s-a dus emoția, s-a dus prezența.

 

Așa cum a construit Răzvan acest musical, nu ai voie să fii absent, ca artist, nici măcar o fracțiune de secundă. E o tensiune perpetuă și asta a făcut ca acest spectacol să fie un pariu fantastic.

 

Firește că nu trebuia să fie așa. Putea să fie mult mai liniștit, cu o miză mai mică, mai puțin intens. Dar Răzvan l-a vrut așa și noi la fel.

 

Când îți pui limitele foarte sus, te costă fiecare spectacol. Emoțional te costă enorm. Dar merită, iar eu nu-mi pun niciodată opreliști. Dacă joc, joc cu toată ființa mea, merg acolo unde mă duce rolul.

 

Cand ies din scenă după Maria de Buenos Aires, la finalul serii, am nevoie să stau un pic. (zâmbește). 

FINE SOCIETY: În „Maria de Buenos Aires”, scenele cu Gheorghe Visu sunt total deosebite, au o energie aparte.

Ana Bianca Popescu: Mă bucur că spui asta, fiindcă Gheorghe Visu este omul cu care am debutat la Teatrul Foarte Mic, în „Numele” lui Vlad Cristache (pentru care Bianca a primit și premiul UNITER pentru debut, n.red).

 

Este un mare actor cu care am interacționat prima dată când eram mică de tot. Pe atunci îmi era teamă, nu știam cum să fac să nu deranjez, să nu pic prost (râde). Dar a fost atât de generos, atât de bun cu noi, tinerii.

 

Apoi am mai lucrat la două spectacole împreună, la Teatrul Mic, în „Vania și Sonia și Mașa și Spike” și ”Anul dispărut 200/7” și apoi nu am mai lucrat și mi se făcuse un mare dor.

 

Și când mi-a spus Răzvan că s-a gândit la domnul Visu pentru rolul Spiritului, a fost o mare bucurie.

 

 

Avem o relație specială, fiindcă mă știe de mică și am învățat enorm de la dânsul.

 

Mereu discutăm, am mers și în turnee împreună, îmi permit să spun că suntem prieteni. O prietenie deosebită, fiindcă pentru mine este un mentor, un om pe care îl venerez.

 

Pentru domnul Visu a fost primul musical, primul spectacol cu lavalieră, cu orchestră, și s-a lăsat complet dus de poveste, și-a construit un personaj atât de frumos…

 

De asta, în scenele noastre ne lăsăm amândoi foarte mult, fiindcă există încredere. Mă bucur că s-a simțit energia, fiindcă e meritul domnului Visu, care e un actor mare și foarte generos.

 

FINE SOCIETY: Nu toți actorii au această formă de generozitate. Poți să fii un actor mare, dar să nu știi să oferi…

 

ANA BIANCA POPESCU: Categoric! E o chestiune umană, nu ține de talent. O ai sau nu o ai.

 

Doar că nu poți să fii tu bine în scenă dacă nu oferi ceva ca să fie bine și cel de lângă tine.

 

Uneori înveți să te pui în plan secund, fiindcă important e să iasă bine împreună, nu să ieși tu în evidență.

 

 

Când ești tânăr, e important să joci cu actori mari. Nu sunt vorbe mari, chiar contează.

 

Și am avut parte de oameni care au știut să fie generoși cu tinerii, să-i ia alături de ei. Firește că mai sunt și oameni orgolioși, dar sunt mai puține cazuri.

 

Actorii mari realizează că, ajutându-i pe tineri, nu fac decât să se ajute pe ei înșiși.

 

Fiindcă se vor mai întâlni cu actorul ăla tânăr și, dacă omul e prost și nu îi ajută pe scenă, vor juca singuri, va fi un blocaj. Ca și cum ai juca cu peretele. Iar publicul simte asta, simte când ceva nu e în regulă.

 

De asta, trebuie să îl crești și pe cel din fața ta, ca să ai un partener pe viitor.

 

Mulți spun „Lasă, să fiu eu bine”, dar în actorie nu poți să fii bine de unul singur.

 

Poate la un moment dat voi face un spectacol-monolog, un one-woman show, dar mie cel mai mult îmi place să fiu cu oameni pe scenă și să construim împreună povestea spectacolului.

 

Pentru mine, lucrul în echipă reprezintă frumusețea acestei meserii.

Foto: Andrei Gîndac (fotografiile din ”Maria de Buenos Aires”), Florin Bondrilă, Steluța Popescu, Andrei Runcanu, arhiva personală a Anei Bianca Popescu.