Recunosc, îmi plac filmele ciudate, filmele care te pun pe gânduri și care te urmăresc multă vreme.

 

Genul de filme pe care, și după 10 sau 20 de ani, ți le amintești pentru o idee sau pentru un twist.

 

Și da, îmi plac și filmele horror, dar A Quiet Place: Part II (tradus la noi “Fără zgomot 2”) e mai degrabă un film straniu și fascinant decât un horror clasic.

 

Sunt câteva scene horror, însă teama generală și senzația de înfricoșare continuă pe care o ai urmărind filmul se datorează unor mijloace mult mai simple și mai nuanțate decât apariția unui monstru pe ecran.

 

E suficientă ideea de ansamblu: lumea a fost invadată de monștri care atacă doar la auzul sunetelor ascuțite, iar puținii supraviețuitori au învățat să trăiască… în tăcere.

Per total, la fel ca primul film din serie, apărut în 2018, A Quiet Place: Part II  reușește performanța de a realiza enorm cu foarte puțin, adică fără mari efecte speciale, dar cu ingeniozitate regizorală din plin.

 

Fiecare amănunt contează și contribuie la poveste: fiecare pas (la propriu), fiecare umbră, fiecare cuvânt (din nou… la propriu, fiindcă sunt probabil 20 de replici în tot filmul), fiecare zgomot… totul are un rol și o semnificație și toate piesele se conectează unele cu altele.

 

Nu fac niciun spoiler, dar există o scenă în care patru personaje sunt urmărite simultan, fiecare find pe cont propriu, iar gesturile lor sunt atât de meticulos oglindite, armonizate cu muzica și construite într-un crescendo de suspans încât te faci mic în scaunul de cinema și încerci să nu răsufli, ca să nu faci nici tu zgomot.

 

E un film care te trece prin toate stările… fără sunet. În șoaptă, doar din gesturi, mimică, priviri și cuvinte citite pe buze.

 

O prietenă m-a întrebat, imediat după film, dacă e un film horror de tipul brutal, precum „The Ring” sau altele asemenea.

 

Nu este nici pe departe și folosesc aici aceeași analogie pe care i-am oferit-o ei: dacă un film horror este în general ca un topor, cele două filme din seria Fără zgomot sunt ca un pumnal sculptat minuțios în sidef și cu lama zimțată ca o dantelă. Eventual și cu o piatră prețioasă încrustată pe mâner. Cam asta e diferența.

 

Bonus, mai joacă și cuplul meu favorit din lumea filmului – Emily Blunt & John Krasinski – cel din urmă fiind regizor și producător în același timp.

 

O revelație este și micuța actriță care o interpretează pe Regan, fiica cu deficiențe de auz a cuplului, respectiv Millicent Simmonds.

 

Hipoacuzică și în realitate, Simmonds reușește un rol fabulos, cu o expresivitate a privirii și o eficiență a gesturilor demne de o viitoare mare actriță.

 

Dacă vă doriți un film a cărui idee să vă rămână multă vreme în minte, nu sub formă de frică, ci mai curând ca un insinuant „Ce-ar fi dacă?”, cred că veți savura A Quiet Place – și partea întâi și partea a doua – la fel de mult cum am făcut-o și eu.