Încercăm și noi să fim oameni?
Rareori plâng: la un film cu adevărat dramatic, ascultând o melodie sfâșietoare sau într-un moment în care mă simt înfrântă. Niciodată, până azi, nu am plâns cu sufletul și cu ochii citind un articol pe un site. Poate pentru că a fost prima oară când am simțit că lumea asta a noastră, toată, e înfrântă.
Ieri, a murit marele actor Mircea Albulescu. Una dintre figurile și vocile emblematice ale teatrului și filmului românesc, cunoscute chiar și celor care n-au avut în viața lor treabă cu teatrul sau cu vreo brumă de cultură în general. Chipul lui era instant recognoscibil, era un simbol, din păcate unul dintre ultimele. De cinci ani încoace, simbolurile noastre se încăpățânează să moară, iar noi ne încăpățânăm să nu ne pese prea tare de asta.
Jurnalistul Cătălin Sava, de la Republica.ro, a fost fără să vrea martorul unei scene din ultima zi de viață a actorului. Unul dintre acele momente pe care ți-e rușine că le-ai trăit și care te lasă cu sufletul greu. Găsiți aici articolul complet și o să vă pună același nod în gât pe care mi l-a pus mie:
,,Un bătrân înalt traversează foarte greu, de-abia merge. A rămas ultimul pe trecere. Instantaneu, claxoane. Multe, un cor cacofonic. Un tânăr din dreptul meu, mai tânăr ca mine, pe banda 1, înjură lung și apăsă claxonul cu fața tumefiată. Se aud și alte sudălmi. Bătrânul se întoarce, nedumerit, cu o expresie deznădăjduită pe chip. E Mircea Albulescu. De-abia merge” (Cătălin Sava)
Am încă un nod în gât recitindu-l, unul care va persista încă multă vreme. Jean-Paul Sartre spunea ,,Infernul sunt ceilalți“, într-un alt context și cu o altă subtilitate a semnificației, dar niciodată nu mi s-au părut mai potrivite cuvintele lui. Da, infernul suntem noi. Suntem infernul celorlalți, prin josnicia cu care ne comportăm uneori, și la rândul nostru avem impresia că tot ce e urât, josnic și întunecat nu li se poate întâmpla decât altora. Infernul sunt alții și e strict PENTRU alții. Niciodată pentru noi.
Noi nu vom îmbătrâni niciodată, nu vom avea niciodată mersul mai slab, nu vom fi aduși de spate, nu vom fi inutili, nu vom avea niciodată dureri și ne putințe ale trupului. Noi nu vom muri niciodată. Nu, noi suntem eterni, atât timp cât refuzăm existența bătrâneții, a slăbiciunii, a vremelniciei noastre. Și o refuzăm cu mojicie, ca niște Peter Pan în mizerie, care nu trăiesc o copilărie eternă, ci doar suferă de un sindrom de retard emoțional. Au impresia că sunt tineri, invincibili și eterni.
De multă vreme mă macină ceea ce aud și citesc despre oamenii bătrâni, despre ,,pensionari răsuflați“, ,,asistați social“ și alți termeni propagați de la vârf, pe care societatea noastră i-a însușit instantaneu, hăpăindu-i pe nerăsuflate tocmai pentru că se mulau perfect pe mizeria și slăbiciunile ei. Nu, după o viață de muncă cinstită și de cotizat la fondul de pensii, noi nu vom avea pretenția de a primi câteva sute de lei pe lună, ca milogii ăia care așteaptă ,,pomană“ de la stat. Uităm că au muncit pentru ,,pomana“ aia. Ce treabă avem noi? Noi suntem hipsteri, noi suntem generația Facebook, noi suntem cool, noi suntem influenceri. Noi suntem nemuritori.
Nu fac politică și nu mă interesează politica în sensul militant al cuvântului: ,,pro“ cineva sau ,,contra“ altcineva. Nu am febleți și nu fac pasiuni la acest capitol, dar nici nu am putut să mă entuziasmez vreo clipă laolaltă cu tot poporul facebookist de-a lungul ultimilor doi ani în care oamenii bătrâni au fost supuși unei tirade de bătăi de joc fără precedent. Miștourile, disprețul și sfidarea lor au devenit titlu de glorie și motiv de bătut în piept a mândrie. Iar dacă aveți impresia că nu are legătură cu povestea tristă de la începutul acestui articol, vă contrazic răspicat. Are. Are toată legătura din lume.
Ne-am obișnuit să-i umilim pe bătrâni, să-i numim „moși” și „babe”, să ne dăm ochii peste cap când îndrăznesc să-și dorească un loc în autobuz sau când hainele grele ale vârstei îi fac să fie mai puțin răbdători, poate mai acri, mai obosiți de vremurile prin care au trecut și de care noi n-avem habar. Uităm că noi facem o criză de isterie și dacă ne taie cineva calea în trafic și că ne suduim dintr-o suflare copiii, nevestele și pe oricine ne nimerește într-o zi mai proastă.
Spune multe despre un popor modul în care îi tratează pe cei slabi și neajutorați, pe cei care au nevoie de sprijin. Vorbește mai răspicat decât orice povești de vitejie de acum 200 de ani, orice medalii la olimpiade sau teorii despre daci și romani și supremația ,,grădinii Carpaților”.
Modul în care știm să hrănim un câine flămând, blândețea cu care suntem în stare să privim un copil, compasiunea pe care o arătăm celor mai slabi și neputincioși decât noi, mai ales celor care s-au grăbit să ia timpul în piept înaintea noastră, toate astea ne fac oameni. Nu brandingul personal sau brandul inexistent de țară.
Da, noi avem voie să fim răi și mizerabili, să fim zgârciți, mici și chițibușari, să cârcotim, să bârfim și să ne scuipăm pe la spate, după ce ne-am like-uit în prealabil pe rețelele sociale, dar un bătrân care face o remarcă într-un autobuz e un pensionar obosit care ar face bine să se închidă în casă și să nu mai iasă de acolo.
Noi avem voie să ne batem joc de viețile noastre, să ne băgăm în pământ de atâta muncă și să uităm de familii, prieteni și copii, să dormim cu telefonul lipit de ureche și să trăim ca niște roboți. Avem voie să votăm imbecili, după care să ne dezicem de ei. Avem voie să fim iresponsabili. Alegerile noastre ,,nu se pun“, iar greșelile sunt simple rătăciri după care ne revenim cu cărți motivaționale și coaching.
Cele făcute de ei, în schimb, cu 20 sau 30 de ani în urmă, acele alegeri strâmbe și greșeli adunate nu se prescriu niciodată. Din cauza lor ne este nouă rău, e vina lor, e povara lor. Viețile noastre eșuate sunt povara lor. Dacă ar fi făcut altfel, dacă ar fi ales altfel, dacă ar fi fost mai mult sau mai puțin. Noi nu suntem în stare să luăm decizii pentru noi înșine, dar știm exact cum trebuia rescrisă istoria. Și e vina lor, e numai vina lor.
Și după toate astea, își mai doresc locuri în autobuz, gratuitate pe troleu sau mila noastră când îi vedem trecând strada, șontâc-șontâc, nu fiindcă n-ar vrea să zburde pe trecerea de pietoni, ca acum 20 de ani, ci fiindcă nu-i mai ajută corpul, viața, lumea, nu-i mai ajută nimic? Auzi tu, câtă sfidare, ce tupeu, câtă neobrăzare, să-și mai dorească să trăiască!
Mi-aș dori ca acei șoferi grăbiți din povestea lui Cătălin Sava să citească articolul lui și să le fie rușine, dacă mai sunt capabili de asta. Să se gândească măcar o clipă că pe acea trecere de pietoni putea să fie mama lor, tatăl lor, bunicul sau, dând pe repede-nainte vreo 40 de ani, ar putea fi chiar ei cândva. Și nu cred că ar vrea să meargă să moară în sudălmile unor neaveniți. Nimeni nu merită asta.
Cea mai mare tristețe și ironie a sorții mi se pare faptul că un actor atât de mare și de iubit – măcar la nivel vocal – de o țară întreagă a avut parte de o ieșire din scenă atât de tristă. Un actor care nu a făcut decât să muncească o viață pentru a face o sală plină de oameni să-și apropie palmele în semn de apreciere a părăsit această lume într-un cor de înjurături. Să ne fie rușine, dacă mai suntem și noi capabili de asta.
De asta am și ales un titlu în care nu spun ,,Să fim oameni”, ci să încercăm. Atât. Nu mai sunt sigură de ce suntem capabili și de ce nu. Tot mai mult în ultima vreme am impresia că am uitat să fim cu adevărat oameni, în acea accepțiune a substantivului care ne desparte, cel puțin teoretic, de alte animale. Nu știu dacă ne putem reaminti cu adevărat, având în vedere voluptatea cu care ne-am avântat înspre întuneric, dar mi-ar plăcea măcar să încercăm. Altfel noi chiar vom merita să sfârșim așa: umiliți și înfrânți pe o trecere de pietoni, în dezgustul mulțimii.