Despre tot ce-i fin și fain

Marea liniștire

By 6 aprilie, 2019Uncategorized
read time 5 min
 
6 aprilie, 2019

Marea liniștire

Cu ocazia celei mai recente călătorii făcute în scop profesional, mi-am dat seama că s-a schimbat taman acea parte din mine pe care o credeam de neclintit.

by

Am fost, (prea) mulți ani, un control freak. Parcă sună oțâră mai frumos în engleză decât „maniacă a controlului”.

 

Anul trecut, am lăsat hățurile și mi-am schimbat viața din temelii. Și, exact în acea perioadă în care lucrurile se precipitau și se amestecau în fel și chip, poate cea mai complicată perioadă a vieții mele, am lăsat multe lucruri pe planul doi sau trei. Sau am uitat complet de ele. Sau le-am bifat printre picături, fără grija extremă (a se citi: obsesia) pe care o manifestam pentru ele înainte. Am revoluționat lucrurile mari, iar cele mici s-au așezat de la sine.

 

Așa mi-am dat seama, retroactiv, că am avut mereu tendința să țin cu dinții de fixuri, detalii și mărunțișuri atunci când nu eram bine cu mine însămi. Micile fixații erau modul meu de a considera că dețin controlul, de aceea mă și cramponam de ele cu atât de multă patimă.

 

Spre exemplu, securizarea locului la culoar în avion putea deveni laitmotivul și prioritatea absolută a zilei de dinainte de plecare (cum să nu am spațiu să mă mișc cum vreau și pe unde vreau?), îmi făceam programările cu secole înainte, de parcă m-aș fi bătut cu jumătate din populația României pentru același interval orar (dacă nu prind loc, dacă se ocupă, dacă ratez cumva?), rezervările la orice restaurant/teatru/hotel/concert se făceau febril, de parcă în orice secundă eram pe punctul să pierd ceva nedefinit, nedeterminat, dar absolut vital.

 

Nu puteam să las niciodată lucrurile să se întâmple pur și simplu sau să am încredere în rezolvarea lor spontană. Nu, trebuia să știu exact cum se mișcă acel cursor pe GPS-ul destinului meu, să fac EU totul, cu mâna mea, și nu mâine sau poimâine, ci acum.

 

În cea mai recentă călătorie profesională, făcută la Milano în urmă cu o lună, m-am trezit mergând spre Otopeni fără check-in-ul făcut online (ceea ce nu s-a mai întâmplat din 2006), întinzând pașaportul și luând boarding pass-ul cu o seninătate desăvârșită. Abia la Security Check mi-am adus aminte și m-am gândit să mă uit „Ia uite, ce loc mi-a dat?”. Era la mijloc, locul pe care îl urăsc în avion. Sau îl uram. De data asta am stat între doi străini, citind reviste și lucrând la laptop, fără să mă preocupe câtuși de puțin.

 

Nu sunt claustrofobă, iubesc să zbor, nu sunt genul care se mișcă mult prin avion: care era treaba cu acel loc la culoar? M-am gândit mult la asta și am realizat că simpla certitudine a alegerii deliberate mă liniștea. Să mai zic și că aveam un fix cu locurile din prima jumătate a avionului? O zic și pe asta.

 

Că îmi planificam săptămânile cum își planifică unii acum imaginea contului de Instagram, ca să fie fotografiile cu același filtru și în aceleași nuanțe? Da, încercam să am totul aranjat ca la Tetris, cu activitățile delimitate precis în fiecare zi din săptămână și în fiecare săptămână din lună, iar orice ieșire din acest tipar mă enerva teribil.

 

Analizându-mă singură, inclusiv în decursul ultimelor zboruri, când am avut multe ore la dispoziție și nimic să mă tulbure, am tras o concluzie. Pe de-o parte, atunci când nu suntem bine cu noi înșine, unii dintre noi începem să acumulăm: să adunăm lucruri (hoarderii nu devin hoarderi de prea multă fericire), să cumpărăm în exces, să strângem, să umplem vieți și iluzii. Pe de altă parte, putem deveni fixiști și rigizi, iar tabieturile încetează să mai fie ritualuri plăcute și devin o sursă de stres, de bifat lucruri și de respectat tipare.

 

Dacă nu suntem bine cu noi, dacă nimic nu pare să fie bine în jur, tot ce avem uneori sunt niște repere obsesive, niște fixisme pe alocuri stupide. În ele refulăm, iar asta ne liniștește, ba chiar e mult mai terapeutic decât orice altă formă nocivă de refulare. Nu ne amenință viața și integritatea fizică și psihică, doar ne transformă în niște chițibușari: dacă nu poți stăpâni 10 de lucruri mari, tot e ceva să guvernezi la perfecție 1000 de lucruri mici.

 

Nu, soluția nu e să „Let Go” și să te arunci în gol, spontan, chiar de mâine, așteptând ca universul să-ți amortizeze căderea. Asta scrie în cărțile motivaționale ieftine și nu are nicio explicație, schemă sau notă de subsol care să explice cum și de ce. Dacă ar fi așa simplu, toți am face-o și n-am mai avea angoase, decepții, frustrări, obsesii și fixuri.

 

Soluția, în viziunea mea de om „pățit”, este să dăm încet-încet la o parte acele lucruri mărunte și numeroase și să vedem lucrurile mari, puține și importante, pe care le ascund mărunțișurile. Ca algele care cresc pe fundul oceanului și ajung, în timp, să ascundă pietre, comori, vase naufragiate și tot ce s-a pierdut vreodată în adâncuri. Adâncurile în care uneori nu vrem să privim.

 

E mai ușor să ne facem iluzii și fixații, să ne hrănim cu bucuria scaunului ideal, cu masa preferată de la geam și cu programul bifat la minut  și să le investim cu puterea de a ne oferi certitudini, cât mai multe certitudini cu care să ne liniștim anxietățile, în loc să le radem din temelii. Poate că a doua variantă durează mai mult, e un proces mai dureros și mai complicat, dar odată ce ai ridicat vasul naufragiat la suprafață și l-ai depus pe mal, adâncurile tale vor fi mult mai liniștite.