Am făcut cândva un interviu cu o doamnă de profesie ciocolatier și i-am mărturisit că nu înțeleg ciocolata amăruie sau neagră. „Eu am nevoie de zahăr ca să simt că mănânc un desert”, i-am zis. ”Acea amăreală nu-mi aduce nicio satisfacție”. Ea a fost persoana care m-a învățat cum se savurează o ciocolată amăruie și mă gândesc la discuția noastră de câte ori rup câte un pătrățel și-l las să se topească și să-și dezvăluie aromele. Și-mi amintesc invariabil și lecția de viață pe care mi-a livrat-o un lucru atât de (aparent) banal precum ciocolata.

Pasiunea noastră pentru dulce are o explicație teribil de simplă, cu rădăcini psihologice: dulciurile cu mult zahăr și lapte sunt făcute să provoace plăcerea instantaneu și intens, să ne copleșească în câteva milisecunde și apoi să ne lase cu dorința de gusta din nou, mai mult. Fiecare înghițitură este o recompensă instantanee pentru simțuri, după care ne mai trebuie încă una și încă una.

La ciocolata neagră, în schimb, trebuie să te oprești, să faci față câteva secunde unor reacții de ajustare a papilelor gustative și abia apoi să descoperi valurile de arome. Tiptil. Nu să mesteci pe nerăsuflate, ci să aștepți, să fii atent. Doar că eu, de cele mai multe ori, vreau acea cascadă instantanee de dulce, acel zahăr cu gust de curubee, unicorni și praf de norișori roz. Și o vreau pe loc.

Discuția mea cu doamna ciocolatier mi-a venit în minte din nou ieri după-amiază. Nu mâncam ciocolată amăruie de data asta, ci priveam fotografiile din ultima prezentare de modă Gucci, desfășurată într-o sală care imita atmosfera unui spital, cu tot cu mesele de operație, scaunele din plastic și luminile de neon.

Manechinele defilau purtând sub braț mulaje ale propriilor lor capetele tăiate, unele aveau trei ochi (al treilea fiind aplicat în mijlocul frunții) sau strângeau la piept șerpi și dragoni din plastic. Mi s-a părut, deși îmi place la nebunie brandul, o încercare aproape disperată de viralizare a unui concept cât mai șocant, pe care o înțeleg parțial.

În lumea în care trăim, nimeni nu mai vrea să ne convingă, să ne învăluie ademenitor, să ne seducă lent. Nu, toți vor să ne șocheze, să ne uimească, să ne dea peste cap, să ne răsucească viețile la 180 de grade. Să ne copleșească simțurile ca o ciocolată pe care o devorezi toată din două înghițituri, aproape pe nemestecate, hulpav. Pentru că ai nevoie să-ți bombardezi simțurile.

Un prieten bun, care lucrează cu milennials și cu generația Z, mi-a explicat pe bună dreptate că targetul brandurilor de azi este altul decât filozofii idealiști ca mine și că tinerii pe care toate companiile vor să-i câștige de partea lor în ziua de azi au nevoie de zgomot. ”Mileniștii” și „zeții” au atenție scurtă și întorc capul către cine țipă mai tare și mai strident decât toți ceilalți. Ca să-i convingi să stea pe loc și să privească, trebuie să-i zăpăcești cu totul, să-i uimești. Cam ca în bazarurile orientale, unde treci pe lângă standuri și cineva îți întinde ba o bucățică de halva, ba un pătrățel de rahat, ba o jumătate de baclava, ba te prinde de mână și te poftește să-i treci pragul.

Ei, ca să-i prinzi de mână pe tinerii de azi nu mai e suficient să întinzi o bucățică de halva sau să spui o poveste cu un zâmbet și o tavă de baclavale. Nu, nu, trebuie să te îmbraci în Darth Vader (pardon, Kylo Ren, varianta lui milenistă), să-ți dai drumul de pe acoperișul bazarului și să faci să plouă peste oraș cu bucățele de halva și baclavale în formă de inimioară, totul în luminile telefoanelor care fac Boomerang-uri, live-uri și Instagram stories.

Dând la o parte tușele îngroșate de glumă, cam la asta s-a ajuns. Nu mai e de-ajuns să facem, să trăim, să creăm lucruri. Trebuie să fie ceva îndeajuns de șocant să adune like-uri, share-uri, inimioare, fețe uimite, exclamații de „Wow”. Altfel e ca și cum n-am fi făcut.

Sunt un om modern în gândire, în sensul că îmi place tot ce e nou și mă regăsesc mai curând în spațiul avangardist al viitorului decât în trecut, dar nu reușesc sub nicio formă să găsesc tihna sau bucuria unei vieți în acest zgomot perpetuu. Vom trăi înconjurați de goarne și de portavoci care să ne urle lucruri în ureche și vom ajunge imuni la ele, adânciți într-un ADHD tot mai pronunțat. Da, vremurile se schimbă, moda se schimbă, așteptările oamenilor sunt altele. Dar, oricât de diferiți ar fi de noi, copiii vremurilor noastre au tot un creier, două urechi, 24 de ore și o capacitate limitată de a procesa stimulii înconjurători.

Oricât m-aș strădui, nu pot să-mi imaginez un viitor în care marketingul, vânzarea, creația, totul să se bazeze strict pe efectul de șoc și de „Cine strigă mai tare”. Nu putem trăi cu degetele în priză la 220 tot timpul. Mințile noastre sunt ca papilele gustative: bombardate de stimuli, vor avea nevoie cu timpul de tot mai mult, mai mult, mai mult ca să se sature măcar un pic. Și da, un cap tăiat și un dragon de plastic pot fi spectaculoase…  pentru moment. Ce urmează? Mama dragonilor? Când nu o să mai fie șocantă o sală de operație, aducem niște cadavre de la morgă, pentru veridicitate? Nu e vorba aici de un brand anume, ci de ceea ce suntem dispuși să facem pentru a ieși în evidență și a face lumea să „strige” cu noi. Sau măcar să întoarcă privirea.

Am citit cândva o carte stranie, scrisă de Amelie Nothomb:  „Sulphuric Acid”. Subiectul: un reality-show în care oameni obișnuiți erau luați de pe stradă cu forța și aduși la o tabără de supraviețuire televizată. Săptămânal, telespectatorii votau cine trăiește și cine moare, în funcție de simpatii, antipatii și gradul de divertisment furnizat de fiecare concurent. La asta se ajunsese, în societatea descrisă de Nothomb, din dorința de a trezi interesul și emoția, de a-i face pe cei din fața televizorului să se simtă vii, într-o lume copleșită de propria lipsă de sens.

Am citit cartea în 2007 și mi s-a părut o utopie interesantă, la fel ca „Truman Show” al lui Jim Carrey. Acum, după ”Hunger Games” și alte povești similare, nu mi se mai pare deloc utopică. Suntem dependenți de emoție livrată la kilogram și de iluzia că suntem mai vii decât ne simțim de fapt. Amenințarea cu „Atenție, imagini care vă pot afecta emoțional” pe care o auzim atât de des în emisiunile TV este mai puțin o amenințare și mai mult o promisiune irezistibilă. Urmează ceva care o să vă asurzească sufletele și o să vă amorțească tot ce a mai rămas neamorțit.