În 2007, locuiam la Londra și eram o studentă la masterat care abia descoperea lumea.

 

Îmi aduc aminte cum, în fiecare zi, aproape fără excepție, coboram la stația de metrou Baker Street și vedeam, la loc de cinste, tabloidele zilei având pe prima pagină fotografii cu Amy.

 

Tot aproape fără excepție, o înfățișau ieșind din diferite cluburi, beată sau sub influența stupefiantelor.

 

 

Titlurile de genul „It’s a miracle she’s still alive” erau la ordinea zilei, până când n-a mai fost niciun miracol. Doar tăcere.

 

În acea perioadă m-am simțit de parcă aș fi fost martoră la viața ei, de aceea moartea ei m-a și impresionat atât de tare.

 

Și nicicând nu mi s-a părut mai potrivit titlul cărții lui Garcia Marquez: „Cronica unei morți anunțate”.

 

Mai mult decât anunțate, trâmbițate în văzul tuturor, ca un spectacol dezolant al vieții și al morții.

Realitatea e că această fată a avut un talent uriaș, un dar generos de la viață, dar un anturaj de coșmar.

 

I s-a dat o comoară, dar în același timp s-a trezit stingheră într-un colț, înconjurată din toate părțile de șacali care vor o bucată din ea.

 

Încotro s-o iei, când nu te poți baza pe nimeni?

 

Din filmul-documentar despre viața ei nu ai cum să nu rămâi cu un sentiment de profund dezgust față de bărbații din viața lui Amy: soțul – Blake Fielder-Civil – și tatăl, Mitch.

 

Blake îi aducea heroină în camera de spital in care ea se afla, în stare gravă, dupa o supradoză.

 

Tatăl refuza să o trimită la dezintoxicare, fiindcă avea „concerte importante de onorat”.

 

Țineți minte refrenul ei din melodia „Rehab”:  ,,They tried to make me go to Rehab/But I said no, no, no/I ain’t got the time/And if my daddy thinks I’m fine…”? Nu era „fine” deloc, dar tatăl ei avea lucruri mai importante de care să aibă grijă.

 

Tot în film – care este un colaj de secvențe originale din viața și cariera lui Amy – se vede cum ea îl cheamă de fiecare dată cu disperare pe tatăl ei, în momentele cele mai grele și mai întunecate ale carierei.

 

El vine, de fiecare dată, dar însoțit de camere de filmat și paparazzi, pentru a nu pierde o șansă de a capitaliza încă și încă o dată brandul Amy.

 

Se vede și cum ea vrea sa mearga la dezintoxicare, iar Blake se teme ca, odată vindecată, îl va părăsi, luând cu ea singura lui sursă de venit.

 

Se vede cum îi mărturisește mamei ei că și-a făcut un obicei din a mânca în ritm compulsiv și de a vomita apoi totul, iar mama îi spune, senină, că e „o fază care o să treacă de la sine”.

 

Din păcate, în acest documentar se vede totul, necosmetizat.

 

La o alta scară, „Amy” m-a dus cu gândul la Michael Jackson și la anturajul de coșmar care l-a dus și pe el tot către moarte.

 

Spre final, într-o conversație telefonică avută cu unul dintre puținii ei prieteni adevărați, ea îi spune ,,I’m so fucked up, so fucked up in the head, but I keep coming with all this stuff, all these lyrics and I don’t know why”.

 

Amy Winehouse nu avea doar o voce incredibilă, ci și darul de a lua toate lucrurile urâte și tot întunericul din viața ei și de a le transforma în muzică de cea mai bună calitate. De a face din ceva foarte rău ceva foarte bun, ceva care să dăinuiască în mințile oamenilor de la prima ascultare.

 

Doar că nici măcar asta nu a fost de ajuns. Întunericul care o învăluise deja era prea dens.

Am rămas din acest film cu un laitmotiv al vieții scurte și dramatice a lui Amy. O declarație făcută de ea, la începutul carierei, când era absolut convinsă că va rămâne mereu o solistă de jazz de nișă, fiindcă muzica ei este prea elaborată ca să atingă gustul maselor.

Când s-a lansat, Amy era o fată de 18 ani cu o voce matură ca de 65, îndragostită până peste cap de jazz și care visa să cânte în săli mici, pentru oameni care să-i înțeleagă și să-i simtă muzica.

 

Ea repetă asta aproape obsesiv pe tot parcursul documentarului, în toate momentele importante ale scurtei ei vieți.

 

Nu-și dorea paparazzi, stadioane pline sau faimă, poate fiindcă știa că, într-adevăr, „she would go mad”.