Se împlinesc cinci ani de la ”Colectiv”.

 

Acest articol nu este un bilanț și nici vreo zgândărire filosofică a unei răni cumplite care nu s-a închis și nici nu se va închide vreodată.

 

L-am scris fiindcă mă urmăresc două lucruri.

 

Primul este filmulețul cu începutul incendiului.

 

Când a apărut înregistrarea cu intervenția pompierilor și a ISU, am urmărit-o pe YouTube, iar la final algoritmul m-a băgat automat în următorul material care avea legătură cu Colectiv.

 

Așa m-am trezit vizionând un filmuleț pe care eu una nu îl văzusem niciodată, nici măcar nu știam că există.

 

Țin minte că m-am trezit cu el derulându-se pe ecran și inițial am crezut că e fake.

 

M-am uitat de trei ori până să realizez că nu e din documentar, nici din reconstituiri. Mintea mea încerca să blocheze evidența.

 

E fix momentul declanșării incendiului, filmat de cineva care a fost acolo.

 

Un lucru m-a zguduit și mi se învârte în cap de atunci.

 

Filmulețul începe cu ultima rundă de artificii, apoi se sting luminile de pe scenă și se aude vocea solistului “Goodbye to Gravity”: “Mulțumim că ați venit. La mulți ani!”.

 

Și, după o pauză de o secundă de liniște, în acel semi-întuneric, el completează: “Să trăim!”.

 

Exact după acest “Să trăim!” începe să urce flacăra  pe stâlp, iar în momentul în care ajunge sus, efectiv tot tavanul este cuprins de flăcări.

Am dat rewind de zece ori cred, fiindcă nu îmi venea să cred că poate lua foc ceva atât de repede.

 

Dar ceea ce mă urmărește și probabil nu voi uita niciodată este acea voce, vocea lui Andrei Găluț.

“Să trăim”.

 

Nu voi pune link către acel material, eu aș vrea să-i dau „unseen” dacă aș putea, dar îl găsiți lesne pe YouTube.

 

Vreau să vă rog însă ceva. Și chiar este o rugăminte, nu doar o recomandare.

 

Unul dintre supraviețuitorii Colectiv, jurnalista Alexandra Furnea, a scris pe site-ul ei, GenUnderground.ro, un jurnal post-Colectiv în cinci capitole, pe care sper să-l transforme la un moment dat într-o carte.

 

Dincolo de durerea care transpare din fiecare rând și care m-a făcut să mă infior și să strâng pumnii de revoltă în timp ce citeam, Alexandra scrie extraordinar.

 

A pierdut multe, dar are un imens talent pe care nimeni nu i-l va putea lua vreodată.

 

Vă rog să intrați și să citiți, poate și să-i lăsați un mesaj, dacă simțiți asta.

 

Nu vă așteptați la o lectură tip „reportaj”, jurnalul Alexandrei este o operație pe suflet, pe cord deschis. Eu am avut nevoie de pauze și l-am citit strângând din dinți, dar l-am citit.

 

Fiecare dintre noi trebuie să îl citească.

 

Despre seara infernului din Colectiv: „Noaptea în care am ars”

 

Despre experiența reală din spitalele românești: „Spitalul nevindecării”

 

Despre viața după spital: ”Arșii nimănui”

 

Despre tratamentele din afară și readaptarea la viața normală: „Veșnic pacienți, câteodată oameni”

 

Despre rănile sufletești și trupești care nu se vor vindeca niciodată: „Viața NU merge înainte”.

 

În loc să tragem concluzii și să facem bilanțuri doar ca să scriem ceva, cred că ar fi mai bine să citim povestea Alexandrei.

 

Să înțelegem în ce lume trăim de fapt și să conștientizăm că, în momentele grave în care ne-am aștepta să existe structuri pregătite și oameni care să ne ajute, suntem de fapt mai singuri și mai vulnerabili ca niciodată.