Există o poveste adevărată pe care am trăit-o și pe care le-o spun tuturor oamenilor plecați peste mări și țări, când îmi explică de ce nu au considerat oportun ca urmașii lor să știe vreo boabă de română și nici să aibă vreo idee de țara din care vin.

Că nu e nevoie, că știu germana la perfecție sau franceza sau olandeza, că oricum nu se vor mai întoarce în țară, că viața lor e acolo, că n-au simțit s-o facă.

Mama mea a lucrat, vreme de vreo douăzeci de ani, cu un om de afaceri din Germania, o persoană cu totul deosebită și unul dintre cei care au mizat pe piața din România la începutul anilor 90, deși afacerile lui globale făceau de cincizeci de ori pe-atât și România reprezenta un ocol.

Pur și simplu a avut fler, la momentul potrivit.

Domnul Goldstein – am folosit alt nume – era un om de afaceri abil, dar și un om bun, care la un moment a decis să lase frâiele afacerii fiului său, Stefano, pe atunci în vârstă de 25 de ani.

Când fiul a venit în România pentru a face cunoștință cu mama și cu ceilalți parteneri ai tatălui lui și să preia relația comercială cu ei, vorbea o română perfectă, ceea ce a uimit pe toată lumea.

Familia Goldstein nu avea nici urmă de origine românească, erau nemți din tată-n fiu, dar Stefano – născut și crescut la Stuttgart și studiat la Londra – vorbea românește ca și cum ar fi copilărit aici.

Motivul, enunțat chiar de tată, domnul Goldstein senior?

„Doamnă Cosmin, eu însumi l-am învățat românește fiindcă în viața asta o limbă în plus este un atu. Nu știam dacă o să continuăm afacerile în România, dar de vreme ce eu am învățat singur limba în toți acești ani, mi s-a părut util să o vorbească și el. Și iată că acum îi folosește!”.

Stefano face afaceri în România până-n zilele noastre, ba chiar a deținut, vreme de mulți ani, unul dintre marile lanțuri de retail de modă de la noi.

Parabola domnului Goldstein mi-a rămas în urmă, prin bunul ei simț: nu era vorba despre iubirea pentru România, nu era vreo limbă de mare circulație, dar reprezenta un activ util de dobândit în viață și care nu implica un efort colosal. De ce să nu-l folosești?

Pe de altă parte, am veri de gradul al doilea care locuiesc în alte țări și cu care – când ne întâlnim – vorbim în engleză sau franceză, fiindcă ei nu înțeleg limba română nici măcar la nivel de minimă conversație.

 

Jocul Diasporei, gândit de Alex Zamfir și echipa de la THE FUNNY BRAND, mi-a deblocat aceste amintiri și gânduri, fiindcă este creat special pentru toți cei care trăiesc între două lumi.

Întrebările sunt precum cele de mai jos:

Ce nu ai vrea să uiți vreodată despre România?

Ce miros îți vine în minte când te gândești la România?

Ce înseamnă acasă pentru tine?

De cine îți este cel mai dor din România?

Ce îți place cel mai mult la comunitatea românească din orașul tău?

Întrebările de pe cartoline nu sunt gândite doar pentru a elibera amintiri și a naște discuții palpitante și pline de sens despre locuri, oameni și despre cum se vede România de departe.

Ele reprezintă și un mod de a simți împreună, a povesti și a folosi limba română în familie.

Când am auzit de lansarea jocului, mi s-a părut o idee faină și care merită dată mai departe, mai ales că vine perioada în care toți căutăm cadouri cu semnificație.

Îl puteți cumpăra de pe site-ul THE FUNNY BRAND.