Despre tot ce-i fin și fain

Andreea Micu: povestea vinului, istorisită de un avocat care scrie cărți pentru copii

By 1 iunie, 2018Virtues
read time 10 min
 
1 iunie, 2018

Andreea Micu: povestea vinului, istorisită de un avocat care scrie cărți pentru copii

Este avocat, mamă la puterea a doua, scriitoare de cărți pentru copii și asociat în Crama Avincis din Drăgășani. Faptul că le poate ține pe toate în echilibru, cu succes, este o demonstrație de organizare, disciplină și foarte multă pasiune. Și motivul pentru care fiecare dintre noi are ceva de învățat din povestea Andreei Micu.

by

Poate cea mai frumos-istorisită poveste despre vinuri am auzit-o de la un avocat. Presărată cu anecdote, cu multă pasiune și cu o bogăție de amănunte, o discuție despre vinuri cu Andreea Micu te introduce într-un univers complex și pe alocuri foarte tehnic, dar pe care reușește să-l facă să pară simplu și logic. La întâlnirea noastră îmi spune, de exemplu, despre ultima carte a profesorului american Mike Veseth, numită „Războaiele Vinului”, pe care o citește în această perioadă. 

 

”Îmi place pentru că argumentează modul în care regiunile geografice ale lumii au evoluat economic din punct de vedere al vinurilor”, se entuziasmează ea. ”Veseth explică de ce vinurile de terroir sunt mai vândute în anumite zone, față de altele unde predomină vinurile de masă, cum aleg oamenii un vin și care sunt particularitățile de consum în diferite colțuri de lume”.

 

 

Chinezii, spre exemplu, preferă vinurile dulci și demidulci, inclusiv în combinație cu sucuri – ceea ce îmi sună cumplit – iar esențială este eticheta.

 

”Dacă vrei să le descrii buchetul vinului, e inutil să vorbești despre vanilie sau despre note aspre sau blânde, trebuie să le spui că aduce a pădure de mangrove sau a un anumit copac care crește la ei în zonă, să fie referințele lor tradiționale”, explică Andreea. „E foarte interesant”. 

 

Andreea vorbește calm și își condimentează poveștile multe amănunte, ca și cum ar avea tot timpul din lume. Deși timpul este ultimul lucru pe care îl are și, în locul ei, foarte mulți oameni ar fi grăbiți, hăituiți, mereu cu ochii la ceas.

 

Recunosc, acesta a fost elementul care m-a intrigat prima oară și principalul motiv pentru care mi-am dorit să o intervievez: cum să fii atât de senină, când faci atât de multe lucruri simultan?

 

 

Diminețile și serile Andreei sunt dedicate exclusiv soțului și celor doi băieți ai lor, weekend-urile și vacanțele de asemenea.

 

Toate celelalte momente din viața ei sunt o echilibristică atentă între cariera de avocat full-time în București, munca pentru Cramele Avincis din Drăgășani, unde este partener activ alături de părinții ei (și unde se ocupă de toate amănuntele, de la marketing la chestiuni juridice și relația cu clienții), și activitatea de scriitor pentru copii, cu o carte publicată și încă două în lucru. Plus micile ei hobby-uri, precum cititul, fără de care nu concepe să treacă ziua.

 

„Disciplina este esențială: programul e fix, orele sunt clare, doar la serviciu se amestecă avocatura și vinul, în funcție de priorități. Valorific toate momentele pasive și mă ajut de telefon. De exemplu, când îl aștept pe cel mic să adoarmă seara, dar nu pot ieși din cameră fiindcă orice scârțâit l-ar trezi. Atunci mă bag sub plapumă și răspund la mailuri sau mă așez pe parchet și citesc documente pentru serviciu”, râde ea.

 

„Când copiii sunt treji sunt 100% disponibilă pentru ei, dar în rest mă străduiesc să valorific fiecare minut, iar când ei dorm lângă mine îmi dau o senzație de pace și liniște, mă încarcă”.

 

În toată această jonglerie, Andreea mai are câteva reguli: se trezește la 7 dimineața, întotdeauna vine pentru prânz acasă, cu soțul (”Contează să avem acest timp noi cu noi”), iar când e la birou se străduiește să lege task-urile între ele la foc automat: fără pauză, fără ferestre, fără sincope. „Am noroc că locuiesc aproape de birou, dar să mă fi văzut săptămâna trecută încercând să alerg pe tocuri până acasă, pentru prânz”, râde ea. „Cred că se uitau oamenii ciudat la mine, dar asta e, eu trebuia să ajung acasă”.

 

Andreea e foarte așezată în ceea ce este și cum este, iar părerile sau privirile oamenilor sunt prea puțin importante. Important e să facă tot ceea ce are de făcut într-o zi, să ajungă acasă, să scoată la aer copiii și să le gătească și o masă proaspătă. Ceva simplu și bun, făcut pe loc: paste, avocado cu parmezan, un sendviș cu ingrediente sănătoase. Proaspăt să fie.

 

Nu e genul de mamă care face o obsesie pentru ingredientele perfecte și eco, dar se străduiește să facă totul cât poate de bine. De fapt, cred că acest echilibru senin este secretul ei în toate, dar și motivul pentru care pare să aibă timp pentru toate. 

 

Spre exemplu, vorbind despre faptul că își face timp de prânz pe când mulți preferă să ronțăie ceva rapid, peste tastatură, ea punctează fără patimă: „E o chestiune de respect al tău față de tine și de respect al angajatorului față de tine. Asta se propagă mai departe: ești respectat, respecți și tu la rândul tău. În avocatură, eu mă aștept ca un client cu care lucrez să îmi respecte timpul și nevoia de pauză, automat și eu îmi respect colegii și nevoile lor”, explică ea. „În industria noastră prestăm servicii, lucrăm împreună, deci e un parteneriat, nu o subordonare, asta trebuie să se vadă în respectul reciproc”.

 

Statutul de asociat în Crama Avincis a apărut după ce părinții ei au decis să refacă o moștenire pierdută în vremea comunistă. Primul meu contact real cu brandul a fost la momentul proiectului făcut cu Alexandru Tomescu și Omar Massa – de care am scris aici – un CD realizat în crama din Drăgășani. 

 

Acum o săptămână am făcut și o vizită la cramă, cu ocazia Picnicului anual de Rusalii, și m-a impresionat îmbinarea dintre vechi și nou: pe lângă conacul vechi în stil neoromânesc pur, refăcut conform schițelor inițiale, există o clădire nouă, în formă de farfurie zburătoare (la propriu), cu un acoperiș de pe care se văd cele 40 de hectare de vie, într-o liniște deplină.

 

Totuși, primul meu contact cu Avincis a fost cu mult timp înainte s-o cunosc pe Andreea, să ascult CD-ul lui Tomescu sau să merg la crama din Drăgășani. Prima întâlnire a fost sub forma unui pahar de „Crâmpoșie selecționată”, un vin care mă intrigase fiindcă oameni cu gusturi dintre cele mai diferite se intersectau straniu în aprecierea lor pentru el. Gustând, am înțeles de ce.

 

Ulterior am aflat că această Crâmpoșie este un soi dacic, care a supraviețuit secolelor și s-a adaptat în decursul a 2.000 de ani regiunii Drăgășani. Avincis are deja o serie de vinuri cu rezonanță în mințile românilor, precum ”Domnul de Rouă”, ”Cuvee Petit Sauvignon Blanc”, ”Cuvee Andrei” sau ”Negru de Drăgășani”. Crâmpoșia rămâne, însă, vinul cu care cei mai mulți pasionați asociază Domeniul Vila Dobrușa.

 

 

 

 

FineSociety: Ce a fost mai întâi: avocatura sau vinul?

Andrea Micu: Cred că prima oară a fost avocatura, părinții mei fiind avocați și eu văzând asta zilnic, acasă. Am urmat această cale, considerând-o ceva sigur pentru viitorul meu. La 15-16 ani voiam să devin regizor de film, îmi doream ceva care să aibă legătură cu imaginația și creativitatea. Doar că mi-am dat seama că regia presupune o viață fără un program fix, mereu pe drumuri, iar eu știam dintotdeauna că îmi doresc o viață mai ordonată, cu familie și copii. Așa că avocatura părea varianta cea mai bună.

 

 

Recunosc că m-a cucerit treptat această meserie: pe măsură ce începeau proiectele, mi-am dat seama că mă provoacă intelectual foarte mult și că ideea de a le fi de folos oamenilor mi se potrivește.

 

Povestea Avincis a apărut ulterior, ea fiind de fapt continuarea unei povești mai vechi din istoria familiei. A fost o proprietate pierdută în perioada comunismului, iar în 2007, când eu terminam Facultatea de Drept, părinții mei au început să se gândească să reia lucrul la Domeniul Vila Dobrușa.

 

Au reușit să recupereze partea lor din proprietate și să o refacă: fiind fărămițată, au mai cumpărat de la rude, ca să întregească domeniul. Au refăcut și conacul, care fusese complet distrus, ca un tribut adus strămoșilor care au fost smulși din propria poveste. La început nici ai mei nu știau în ce se bagă și cât de complicat va fi.

 

Era o lume complet nouă, despre care ei nu știau foarte multe, eu abia terminam facultatea și nici eu nu aveam idee ce înseamnă asta. Dar treptat au evoluat lucrurile, eu am mai crescut, am început să mă implic alături de ei și am dat drumul cramei în 2011.

 

E un domeniu foarte vast, care are lucruri tehnice din toate domeniile: de la chestiuni fiscale la proprietate intelectuală, contracte, distribuție, mărci, etichete. Nu mai spun de chestiunile practice: oenologie, viticultură, horticultură. 

 

 

Desigur că nu știu toate detaliile tehnice, dar important e să găsești oameni care să se potrivească pe fiecare compartiment în parte. Avem peste 20 de angajați, iar la recoltă putem avea și câteva zeci de oameni în plus. Lumea vinului e frumoasă, dar foarte grea.

 

Când se gândesc să facă vin, mulți se imaginează relaxați la umbra viței de vie, dar nu e deloc așa. Nu ne prea odihnim când mergem la cramă, fiindcă tot timpul e ceva de făcut.

 

Abia după ora șase seara ne strângem toată familia și ne bucurăm de loc și de momentele împreună, dar în rest este mereu foarte mult de muncă.

E greu și să gestionezi de la distanță lucrurile, să faci naveta între București și Drăgășani.

Într-adevăr e complicat să coordonezi de la distanță și mai ales să fii un bun manager în absență. Un manager bun trebuie să fie prezent în mijlocul echipei, iar noi nu putem lăsa echipa noastră din București, de la Stoica&Asociații, ca să fim prezenți în Drăgășani.

 

Avem niște oameni de nădejde pe care ne bazăm acolo și vrem să ne păstrăm la o dimensiune pe care să o putem stăpâni. Nu putem și nici nu vrem să ne extindem prea mult, fiindcă trebuie să fie posibilă gestiunea așa, pe două fronturi. Să te și bucuri un pic de lucruri, nu să fie totul despre business.

 

Eu nici pe partea de avocatură nu cred într-o structură strictă și lipsită de suflet. Desigur că există reguli și proceduri în acest domeniu, dar am fost mereu adepta unei atmosfere de lucru care să fie în primul rând mai… umană. Să te duci cu plăcere la birou, să ai oameni care să vorbească cu tine, să ai timpul tău. 

 

Cred că e important să știi care punctul potrivit pentru tine, pragul la care un proiect nu e „nici prea mare, nici prea mic” și dincolo de care devine o provocare să gestionezi o afacere. Oricum ce facem noi e complicat, nu vrem să creștem mai mult decât putem duce. 

 

În viață trebuie să înveți să prioritizezi și să alegi: nu poți să le faci pe toate, așa că alegi esențialul. Stabilești care sunt limitele, renunți la ce te distrage, când lucrezi la un proiect te focalizezi direct pe el și tot așa. Dar când aleg să fac ceva, atunci fac la standardele cele mai înalte pe care mi le-am impus. 

 

De exemplu, verific orice broșură, document sau comunicat legat de Avincis, pentru că vreau să fie gramatical impecabile. Vine tot din profesia de avocat, unde totul trebuie să fie perfect când prezinți un caz în instanță. Cred mult în coordonare și într-o înlănțuire a lucrurilor: totul trebuie să fie verificat, notat și clar.

Cum se raportează românii la vinurile românești?

Tot mai bine, eu sunt foarte optimistă: e interes mare față de vin de calitate, iar gusturile oamenilor se rafinează și se nuanțează. Dacă până în urmă cu câțiva ani lumea căuta vinuri de Chile sau Australia, care sunau bine și exotic, acum vor și soiuri autohtone. Fetească Neagră, Fetească Regală, Tămâioasă Românească, Crâmpoșia. 

 

E o întoarcere spre tradițiile și istoria noastră, care mă bucură, fiindcă noi vrem să atragem atenția românilor și a străinilor deopotrivă. Soiurile noastre sunt deosebite și statornice, iar vinul a fost mereu un produs  bun în România, avem ce oferi. 

 

Tradiția vinurilor bune a fost omorâtă la noi de comunism, din păcate. Oamenii și-au pierdut domeniile, moștenitorii nu au avut capacitatea financiară de a reface ceea ce aveau strămoșii lor. Și într-adevăr e un domeniu foarte consumator de timp și de bani, ai nevoie de oameni, de cunoștințe tehnice…

 

Ca suprafețe viticole suntem în top din punct de vedere a cifrelor, dar prezența vinurilor românești la târguri e foarte mică. Ar fi un vector de „brand de țară” foarte bun și totuși nu se întâmplă. Partea bună este că în Drăgășani au apărut 4-5 crame noi, se mișcă lucrurile, iar asta e minunat. Turiștii din zonă au mai multe de văzut, concurența e bună în acest domeniu fiindcă toți avem de câștigat.

Lucrezi cu părinții tăi, atât în cabinetul de avocatură cât și în Avincis și din prima clipă mi s-a părut că sunteți o echipă sudată, un tot-unitar. Așa a fost mereu?

Da, eu și părinții mei suntem asociați în ambele, iar lumea are impresia că lucrăm non-stop împreună. În realitate nu ne intersectăm prea mult pe avocatură fiindcă fiecare dintre noi coordonează echipe și dosare diferite. Ne consultăm pe lucrurile sensibile și ne vedem zilnic, ceea ce e perfect.

 

Știi, mie îmi place mult să fiu acasă, cu ai mei: cu părinții, soțul, copiii. Eu am nevoie de o constanță și de mică am ținut foarte mult la acest aspect. De asta nici nu m-a interesat niciodată să plec la burse în străinătate sau să locuiesc în altă țară. Mie îmi place aici, acasă, aproape, cel mai bine e acasă cu ai mei.

 

Faem o echipă bună și îmi place ideea de continuitate pe care sper s-o preia și băieții mei. Eu am fost una singură, dar pentru generația următoare vreau să fie mai ușor, să-și împartă între ei răspunderile.

Ce ai învățat de la părinții tăi și aplici mai departe în viața ta?

De la mama am învățat să fiu spontană, să mă bazez pe intuiție și să-mi folosesc imaginația. Ea e o persoană foarte veselă, creativă, știe să fie strictă când e cazul dar are o latură spontană foarte  pronunțată.

 

Tata e mai rațional și de la el am luat perseveranța, încăpățânarea de a duce ceva la bun sfârșit și partea de tact și diplomație: să încerci să vorbești oamenilor astfel încât să înțeleagă dar să nu-i lezezi și să nu-i superi.

 

Și mai există o persoană foarte importantă sufletului meu: bunica din partea mamei, care are 82 de ani și m-a crescut de mică. Am locuit o vreme cu ea la Târgu-Jiu, iar apoi în fiecare vară veneam s-o vizitez. Este prietena și confidenta mea, un om care a muncit enorm toată viața.

 

E o gospodină talentată, o persoană iubitoare și prietenă cu toată lumea. Crede-mă, de la gunoier și până la cel mai mare profesor, oricine îi calcă pragul e tratat fix la fel, cu același respect. Oamenii o iubesc.

 

Bunica a ratat multe șanse în viață din pricina regimului comunism, dar a încercat să privească mereu cu optimism înainte și să se adapteze vremurilor. Asta încerc să învăț eu de la ea: vorbim zilnic și am și un proiect care o include.

 

Vreau să fac o serie de interviuri cu ea despre povestea familiei, fiindcă ea știe foarte multe detalii. Vreau să o transcriu și să le rămână copiilor mei și generațiilor viitoare. Scriu de mână, fiindcă se inhibă cu reportofonul, și așa e mai confortabil pentru ea. Ea îmi povestește și eu scriu.

De unde a venit ideea cărților pentru copii, cu Lunus Plinus?

Ți-am spus că am renunțat la visul de a fi regizor când am dat la Facultatea de Drept, dar mi-am făcut atunci o promisiune: că eu, la un anumit moment din viață, o să ajung să scriu povești pentru copii. Sunt copilăroasă, așa am fost mereu, între 7 și 12 ani organizam în cartier scenete, teatru de păpuși, îi mobilizam pe toți și răsuna tot cartierul. Tăiam bilete și, la final, îi duceam pe copii la cofetărie.

 

 

Am realizat că e parte din mine să fac lucruri care să-i includă și pe copii și mi-am făcut acea promisiune, eu mie. A trecut vremea și m-am luat cu avocatura, cu familia, dar n-am uitat, iar după ce l-am născut pe primul copil a încolțit ideea. Inițial mă gândeam „Ce aș putea eu să scriu mai bine decât s-a scris deja?”, dar după al doilea copil mi-am zis „Acum ori niciodată”. 

 

Am zis să încep să scriu și să păstrez pentru mine manuscrisul, dar văzând în final că povestea e închegată m-am gândit să încerc mai departe, să-mi dau o șansă. Pentru mine, această carte a fost un pas într-o altă lume. Am intrat în lumea cărților de pe partea cealaltă. 

 

Eu iubesc cărțile de când mă știu, am o relație materială cu ele, le țin în mână, le iubesc, mă ajută și mă relaxează. Nu adorm seara fără să deschid o carte și să citesc măcar două pagini. Faptul că am trecut pe partea cealaltă m-a emoționat și mi-a dat curaj.

 

Pentru că „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei” a fost bine primită de copii, am început să fac ateliere prin școli și grădinițe, chiar mâine am unul. Sub pretextul discuției despre cartea mea, vreau să îi învăț că e frumos să citești, că fiecare copil are imaginație și că poate să și-o dezvolte… Vreau să trezesc în ei încrederea, fiindcă am văzut reacțiile copiilor la primele ateliere: mi-au scris scrisorele, s-au apucat să scrie și ei povești…

 

Cine știe, poate unii dintre acești copii vor ajunge să fie scriitori peste niște ani, acum se sădesc semințele, cum a fost și la mine când eram mică. Și uite, chiar și după 20 de ani, eu tot m-am întors la ideea mea de a scrie cărți pentru copii.

 

Mă simt datoare să contribui și la educarea lor, iar această carte e un instrument de a le atrage atenția. O consider o parte din misiunea mea. La toamnă va fi un volum al doilea al cărții, un volum special de Crăciun, și mai am multe idei în minte, dar le iau pe rând. Vreau ca atunci când iese pe piață cartea să fie perfectă: ilustrată frumos, pusă în pagină, totul să fie impecabil. 

 

Și, ca să vezi cum se leagă lucrurile, noua etichetă pentru „Domn de rouă” este realizată de Cristiana Radu, care este ilustratoare pentru copii, deci se îmbină cumva și aceste două domenii.

 

Fotografii: Mihnea Ratte

2 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.