Cel mai plăcut tip de interviu pe care poate să-l facă un jurnalist este cel pe care eu îl numesc „de reîntâlnire”.

 

Să ai ocazia să vezi un om la începuturile lui, să devii părtaș, în micro, la visurile lui, iar cinci sau zece ani mai târziu să-l reîntâlnești ca să vorbiți despre varianta reală și tridimensională a acelor visuri.

 

Întâlnirea cu Suzana Vasilescu a fost acest tip de reîntâlnire providențială.

 

Prima oară când ne-am văzut, Suzana avea 25 de ani, tocmai încheiase un job într-o galerie prestigioasă din București și hotărâse să-și deschidă propria galerie de artă.

 

La acel moment, povestea despre viitor cu un tip de entuziasm vizionar: nu era doar visare, ci un plan concret care se desfășura, pas cu pas, în mintea ei, invizibil pentru oricine altcineva.

 

Tocmai de asta, nu mi se pare deloc surprinzător că, la reîntâlnirea noastră de la Muzeul de Artă Recentă (din al cărui board face parte), Suzana a început discuția vorbind despre cum „s-au legat” toate lucrurile din viața ei în ultimii zece ani.

 

În acest moment, conduce propria galerie de artă contemporană, SUPRAINFINIT, și este cofondatoare ANS AZURA, o platformă de licitații de artă contemporană și modernă, cu birouri la București, Beirut și Viena.

 

Este un om născut pentru artă, care și-a urmat vocația indiferent de zgomotul din jur, conectată la o formă viscerală de intuiție.

 

”Mă culc și mă trezesc cu pasiunea asta nebună pentru artă, nu pot să mă gândesc la altceva”, recunoaște ea, râzând.

 

”Pe măsură ce fac, aș vrea să fac și mai mult, și mai mult. Mai ales când simt că noi, generația de acum, construim niște comunități, punem bazele unei scene de artă, practic facem o bucățică de istorie”.

 

În lumea artei, Suzana este omul pe care toată lumea îl vorbește de bine, tocmai pentru că a cultivat activ ideea de solidaritate și de sprijin reciproc în breaslă.

 

A fost aleasă președinte al Asociației Galeriilor de Artă Contemporană din România și se numără printre cei care au pus bazele RAD Art Fair, târgul de artă care aduce împreună galeriștii, colecționarii și artiștii înșiși.

 

Pe lângă pasiunea pentru artă, un atu esențial al Suzanei este mintea de business, consolidată și printr-un MBA la care s-a înscris la doar trei luni după nașterea băiețelului ei: „Am înțeles, de la un punct încolo, că nu e suficient să fii antreprenorial din fire, trebuie să și înțelegi ce înseamnă să faci business cu adevărat”.

 

Înțelegând produsul cultural în ansamblu, atât la nivel de valoare artistică cât și din punct de vedere a poziționării în piață, Suzana reușește să vorbească fluent și firesc despre networking, vânzare și alte lucruri de care artiștii fug de obicei.

 

De asemenea, este omul care s-a specializat în conectarea tuturor actorilor de pe scena de artă: artiștii, galeriștii, colecționarii și publicul larg.

 

Conectarea oamenilor vine în tandem cu nevoia de educație pe care Suzana o resimte în acest domeniu.

 

”Mulți oameni se tem să intre într-o galerie de artă, simțindu-se ca și cum ar fi la un examen și nu ar cunoaște destulă materie ca să treacă”, explică ea. „În continuare avem oameni care ne sună să ne întrebe cât costă biletul de intrare la galerie și cărora trebuie să le explicăm diferența dintre un muzeu și o galerie de artă”.

 

Evenimentele precum RAD Art Fair sunt relevante tocmai din acest punct de vedere: aducând laolaltă toate verigile sistemului, barierele cad și oamenii se relaxează și prind curaj să întrebe și să fie curioși.

 

Dintr-un strop de curiozitate se poate naște inclusiv un viitor colecționar, adică exact categoria de public pe care Suzana își dorește s-o cultive.

 

Chiar dacă mulți dintre colecționarii de artă din generația nouă citesc enorm și sunt enciclopedii ambulante, cea mai mare satisfacție pentru un galerist este ca un om din afara acestei lumi să-și dorească să facă saltul.

 

”E minunat să vină la tine cineva care știe că nu se pricepe la artă, dar care vrea învețe și să-și înceapă o colecție”, explică Suzana, care vrea să dărâme acest mit conform căruia poți avea o colecție doar dacă ești deja un connaisseur în domeniu.

 

POVESTEA SUZANEI

 

Într-un fel, Suzana a făcut artă „împotriva tuturor”, bazându-se pe acel instinct care îi spunea că aici este locul ei.

 

Familia își dorea ca ea să studieze Științe Politice, un domeniu cu perspective financiare mult mai promițătoare, iar momentul în care a intrat la Facultatea de Istoria Artei a reprezentat un mic cutremur la nivelul așteptărilor pe care le aveau părinții ei.

 

„Eu vin dintr-o familie simplă și, chiar dacă mama este artist, pictor de biserici, ai mei și-au dorit pentru mine o carieră sigură, care să-mi permită un câștig decent. Istoria Artei mă plasa, în viziunea lor, în poziția de muzeograf, uitată într-o încăpere de muzeu”, explică ea. „Un scenariu care, ca să fim sinceri, s-ar fi putut întâmpla…”.

 

Pesimismul părinților în raport cu o facultate de artă era parțial justificat: in generația Suzanei, doar o mână de foști colegi de facultate mai activează în domeniul artei în acest moment, restul găsindu-și vocații și cariere alternative.

 

Nu e ușor să faci artă în România dacă nu ai ambiția nebună de a merge inclusiv împotriva curentului, atunci când e cazul.

 

Ceea ce a ajutat-o pe Suzana și a diferențiat-o de alți colegi de generație a fost, pe lângă pasiune și ambiție, un pragmatism nativ.

 

A avut mereu conștiința locului în care vrea să ajungă, dar și un spirit orientat mereu spre a face, a rezolva, a construi.

 

Pentru a se întreține la București, a avut mai multe joburi încă din perioada facultății, iar la 23 de ani s-a angajat la proaspăt-înființata casă de licitații Artmark, care avea să devină biroul, casa și viața ei timp de cinci ani.

 

De la gestionarea telefoanelor pentru licitații (un fel de call-center pentru artă), a ajuns să conducă departamentul de Artă Postmodernă și Contemporană.

 

Dincolo de titulaturi, a făcut de toate, de la așezarea paletelor pe scaune la licitații și ambalat opere de artă până la condus licitații, făcut evaluări și menținerea relației cu colecționarii.

 

„Munceam 24 de ore din 24, la propriu. În multe seri adormeam pe o canapea din clădire, iar dacă mă sunau la patru dimineața să facem evaluările operelor, eu eram deja acolo”, își amintește ea.

 

Nu a fost un travaliu, ci o perioadă de efervescență și de entuziasm care a făcut cât trei facultăți.

 

”Știam toate colecțiile private, toți artiștii, mi-au trecut prin mână în acei ani mai multe lucrări decât văzuseră într-o viață profesorii mei din facultate”, recunoaște ea.

 

Tot la Artmark a organizat prima licitație de artă contemporană și post-modernă din România, pe care, ca un fel de cireașă pe tortul unei munci enorme, tot ea a și prezentat-o.

 

La Artmark l-a cunoscut și pe Mihai Nicodim, românul care își deschisese încă din 2006 prima galerie de artă în Los Angeles.

 

Fiind invitat să țină o conferință la Institutul de Management al Artei de la Artmark, galeristul a devenit responsabilitatea Suzanei, având în vedere că amândoi aveau ca domeniu de activitate arta contemporană.

 

Acea întâlnire a născut o relație de cordialitate profesională, iar după două luni, Nicodim a sunat-o cu o ofertă de job: își deschidea prima galerie în România și ar fi vrut să lucreze împreună.

 

Plecarea a fost o decizie dificilă, pentru că Suzana văzuse mereu Artmark ca o familie de care i-ar fi greu să se rupă, dar și-a dat seama că viziunea ei este mai degrabă unilaterală: într-o companie mare, angajatul este întotdeauna o rotiță în angrenaj și nimic mai mult.

 

A petrecut încă trei ani ca director al galeriei Nicodim, acela fiind momentul în care ne-am și întâlnit prima oară.

 

La primul nostru interviu, cu zece ani în urmă, Suzana tocmai plecase de la Nicodim, organiza prima ediție a Bienalei de artă Art Encounters de la Timișoara și își lansa galeria SUPRAINFINIT.

 

În aceeași perioadă, se căsătorea: „M-am căsătorit și a doua zi am plecat la Timișoara să fac bienala”, râde ea. „Era acea inconștiență și pasiune de a construi ceva, de a face să se întâmple ceva ce nu s-a mai întâmplat”.

Lăsând deoparte entuziasmul amestecat cu inconștiența vârstei – înțeleasă ca lipsa oricărei frici și a oricăror prejudecăți legate de propriile puteri – Suzana are un tip de energie care face lucrurile să se întâmple.

 

Când a pornit SUPRAINFINIT, avea mult entuziasm, un univers de informație și de cunoștințe valoroase despre artă și ceva bani puși deoparte. Dar, mai ales, știa exact ce vrea să construiască.

 

Ca dovadă, a găsit locul perfect pentru galerie exact în perioada în care organiza bienala de la Timișoara, iar aceeași lună s-au deschis atât bienala de artă cât și galeria ei din București. Așa se întâmplă lucrurile în lumea Suzanei, fiindcă ea le înșiruie și crede în ele.

 

La început, mulți oameni din zona artei erau siguri că „are pe cineva în spate”.

 

Cum să deschizi o galerie și să faci atâtea lucruri pe care nu le-a mai făcut nimeni, fără să ai un „spate” puternic?

 

Suzana a râs și a mers mai departe, dovedindu-le contrariul prin evoluția spectaculoasă a galeriei SUPRAINFINIT, devenită în prezent un pilon important pe scena de artă din România.

 

Când se află pe frecvența lucrurilor pe care și le dorește, ele i se întâmplă, cu condiția să fi făcut deja munca necesară.

 

De exemplu, modul în care a ajuns parte din boardul Muzeului de Artă Recentă (MARe) pare total cinematografic: creatorul muzeului, Roger Akoury, a văzut-o pe stradă întâmplător și și-a amintit că o cunoaște din perioada Artmark.

 

”Treceam pe o străduță din zona Ateneului, el m-a oprit și m-a întrebat dacă nu am lucrat cumva la Artmark. I-am spus că da, iar el mi-a povestit că urmează să deschidă un muzeu și că ar vrea să colaborăm”.

 

Pare ireal, dar de la acea întâlnire de două minute a pornit un parteneriat care durează de peste zece ani. Intuiția lui Roger Akoury a fost perfectă: Suzana știa unde sunt lucrările de care muzeul era interesat, cunoștea colecționarii și avea entuziasmul care îi făcea pe oamenii cu care lucrase să o țină minte.

 

Faptul că a rămas în relații bune cu toți cei cu care a colaborat în carieră a ajutat-o și în aventura pornită la finalul anului trecut: ANS AZURA, o plaformă de licitații creată în colaborare cu Andreea Stănculeanu și bazată pe o nevoie pe care au identificat-o în piață.

 

Mai precis nevoia de educație pe piața secundară de artă și dorința de a face publicul să înțeleagă că lucrurile pot fi făcute transparent și corect pentru toată lumea.

 

”Numele meu este cel mai important pentru mine, reputația mea e ceea ce prețuiesc cel mai mult și nu aș strica-o pentru niciun ban”, crede ea. „Pentru mine contează să las ceva în urma mea și să fac lucrurile corect, de asta avem puține licitații, corecte și cu selecții la care lucrăm cu atenție, ca să fim siguri că sunt spectaculoase”.

 

Când a început ANS AZURA, a sunat oameni cu lucrări interesante și care se potriveau viziunii ei și a avut surpriza plăcută de a vorbi cu oameni pe care nu-i mai văzuse de un deceniu ca și cum s-ar fi despărțit ieri.

 

Ideea de licitație se bazează mult pe ideea de relații interumane, fiindcă nu poți aduce lucrări bune dacă nu cunoști toate colecțiile și colecționarii.

 

Ce înțelege Suzana printr-o licitație corectă?

 

”Transparentă total și corectă pentru toate părțile implicate”.

 

De exemplu, un detaliu pe care eu una nu-l cunoșteam și care mi s-a părut interesant a fost conceptul de preț de rezervă, folosit într-un mod care ajunge să aducă un deserviciu operelor mai degrabă decât să le crească cota.

 

”Să zicem că prețul de licitație al unui tablou pleacă de la 2 lei, are estimare de preț final de 5 lei, dar prețul de rezervă e de 20 de lei, adică prețul pe care-l vrea proprietarul lucrării pentru a fi de acord s-o vândă”, explică Suzana.

 

„Cel care este interesat licitează și licitează, dar nu știe că proprietarul își dorește o sumă mult mai mare decât cea estimată, așa că lucrarea nu ajunge să fie ajudecată de nimeni. Și apare în cataloage și online ca fiind <opera nevândută, la suma de 2 lei>, cât a fost prețul de pornire”.

 

Ce se întâmplă cu astfel de lucrări? „Ele mor pur și simplu, în sensul că nu mai poți ridica o cotă a unei opere după ce ea a rămas marcată în registre ca fiind neadjudecată la 2 lei”, explică Suzana.

 

Nimeni nu știe că a rămas neadjudecată fiindcă vânzătorul își dorea o sumă disproporționată față de estimarea casei de licitații, ci apare că nimeni n-a dorit-o nici măcar la 2 lei, cât a fost suma de pornire.

 

Din acest motiv, ANS AZURA gestionează lucrurile transparent, chiar cu riscul de a fi considerată o casă de licitație mai scumpă decât media, având în vedere că prețul de pornire și estimările sunt făcute corect: ”Le explicăm oamenilor că stabilirea unui astfel de preț de rezervă nu-i ajută cu nimic să vândă mai scump, doar le distruge orice șansă de a mai vinde vreodată acea operă la un preț bun”.

 

Educația implică să le explici oamenilor aceste detalii, să-i „crești”, nu doar să iei niște opere de artă și să le scoți la licitație.

 

Tocmai de asta, modul în care ANS AZURA a evoluat a fost „din vorbă-n vorbă”, printre colecționari care au apreciat modul lor diferit de a face lucrurile și care au avut încredere în ei.

 

Poate mai mult decât în alte domenii, componenta interumană este esențială în artă, așa cum este și abilitatea de a discerne dintre mii de artiști și a intui care sunt cei care vor face carieră.

 

„E vorba despre o cultură vizuală educată în timp, pe măsură ce îți trec prin față sute și mii de obiecte de artă. Înveți să faci diferența între un artist care are viitor și unde vezi o căutare, o cercetare, și altul care face ceva punctual, doar dintr-un hobby”, argumentează Suzana.

 

Pentru că întreaga zonă a Europei Centrale și de Est este efervescentă artistic, Suzana își dorește să aducă în prim-plan și artiști din fosta Iugoslavie – Croația, Albania, Serbia, Slovenia – o zonă în care numărul galeriilor de artă este foarte redus, dar potențialul artiștilor este enorm.

 

Indiferent de naționalitatea sau de anvergura artiștilor cu care lucrează, crezul ei rămâne însă același: dincolo de valoarea artistică a unei persoane, primează valoarea umană.

 

Mai ales într-un domeniu în care nu e vorba de subordonare a unei părți către alta, ci de un parteneriat pe termen lung în care un artistul și galeria colaborează umăr la umăr.

 

Tocmai în virtutea reputației la care ține atât de mult și a onestității față de numele pe care și l-a construit, Suzana tranșează lucrurile fără menajamente:

 

„În viață și în carieră, alegi cine vrei să facă parte din lumea ta și cu cine vrei să construiești, iar eu nu aș putea să vând cu inima deschisă pe cineva cu care nu am o relație bună la nivel uman. Nu pot să vând un artist al cărui caracter nu îmi place, fiindcă nu aș putea vorbi cu pasiune și sinceritate despre lucrările lui”.