Ieri, Răzvan Pascu a scris un articol foarte bun despre experiența lui la Londra, la conferința lui Tony Robbins, poate cel mai tare speaker motivațional din lume. Mi-a plăcut relatarea ponderată și mi s-au părut foarte interesante comentariile oamenilor.

Am citit cărțile lui Robbins, omul are unele idei interesante, dar evenimentele live mi se par mult prea marketate și centrate pe vânzări ca să fie potrivite pentru mine (deși cândva mă tentau). Articolul lui Răzvan mi-a confirmat-o. Ce m-a intrigat a fost, însă, reacția oamenilor. Comentarii foarte deștepte și argumentate, dar și foarte ferme. „Toți cei de acolo sunt niște rătăciți”, ”Niște oameni fără voință”, „Niște oameni fără încredere”, „O turmă”.

Eu una am citit foarte multe cărți motivaționale. Foarte multe. Am fost o adolescentă cu multe întrebări și, pentru că am iubit cărțile, primele răspunsuri acolo le-am căutat. Din toate cărțile motivaționale pe care le-am citit (sau le-am răsfoit, că unele chiar erau doar maculatură) am rămas cu câteva idei generale, pe care le-aș rezuma cam așa:

Asumă-ți responsabilitatea pentru viața ta. Nu are nimeni o problemă cu tine, nu există o conspirație universală, nu ești urmărit de ghinion. E treaba ta să te ridici, să mergi mai departe și să nu dai vina pe nimeni pentru eșecurile tale.

Crezi în tine, altfel o să fie greu să creadă altcineva. Altfel spus: tu trebuie să fii primul tău aliat, să nu-ți cauți doar defectele și lipsurile și să ai încredere că poți reuși.

Egoismul nu e ceea ce crezi tu. Suntem învățați că egoismul e apanajul personajelor negative din cărți sau filme și că egoiștii sunt niște oameni care calcă peste cadavre. Un lucru pe care l-am învățat din literatura americană motivațională a fost că a avea grijă de tine înainte de a avea grijă de alții e o chestiune de supraviețuire. Că trebuie să-ți „pui primul masca”, la fel ca-n avion.

Disciplinează-te. Degeaba ai vise mari, dacă ești dezorganizat și habar n-ai nici măcar ce o să faci astăzi. Faptul că trebuie să-ți faci planuri, să pui pe hârtie și să-ți urmărești evoluția e un lucru foarte sănătos.

Ai grijă de corpul și de mintea ta, în tandem: mănâncă sănătos, mișcă-te (chiar Robbins are teoria că „Mișcarea se naște din mișcare, iar statul pe loc conduce la și mai mult stat pe loc”), roagă-te (mulți au și această componentă în discursurile lor) sau meditează ca să-ți limpezești mintea, fă-ți mici ritualuri zilnice care-ți aduc bucurie. Lucruri elementare, care ar trebui învățate din familie sau din școală.

Fii recunoscător. Un principiu foarte frumos și real: decât să contabilizezi tot ce nu ai încă, mai bine fii mulțumit cu ce ai aici și acum. Fă-ți o listă de lucruri bune care ți s-au întâmplat zilnic, oricât de mărunte ar fi ele, fiindcă doar așa poți să-ți schimbi gândirea de la minus la plus, într-un mod firesc.

Stabilește-ți scopuri clar cuantificabile. Dacă nu știi unde vrei să ajungi, toate drumurile sunt greșite. Toți autorii motivaționali vorbesc de un „plan de viață”: să-ți stabilești, negru pe alb, ce ți-ai dori în carieră, în viața personală, la nivel de hobby-uri și visuri mărețe. Pune-le pe toate pe hârtie și stabilește-le un deadline. Unul dintre cele mai deștepte lucruri luate de la autorii motivaționali este că „Un scop este un vis cu plan de execuție”.

Contribuie la societate. Gândește-te ce poți să dai înapoi, fie făcând voluntariat, fie donând unor cauze, fie făcând mentorat. E ceva despre care nu se vorbește mult în societatea noastră, dar autorii motivaționali pomenesc des despre asta.

Nu înceta niciodată să înveți și să acumulezi informație. Foarte adevărat și valabil indiferent de domeniu. Citește, caută, documentează-te, folosește în avantajul tău faptul că trăim în secolul tehnologiei și nu considera niciodată că ai studiat „suficient”.

Caută să devii cea mai bună versiune a ta. Foarte real. Toți avem niște abilități native sau niște puncte forte, ține doar de noi să ni le șlefuim și să încercăm să ne îmbunătățim de la an la an. Când privim înapoi, peste 20 de ani, ideal ar fi să vedem de unde am plecat și să fie un drum ascendent, nu descendent. Eu când privesc înapoi la Diana de acum 10 ani, cea de acum arată mai bine (fiindcă am făcut sport, mănânc mai sănătos, sunt mai grijulie cu tot), e mai înțeleaptă (fiindcă am învățat, am citit, am experimentat lucruri), mai ambițioasă, știe mai multe lucruri și tot așa.

Sunt în general lucruri de bun-simț. Nu e nimic revelator sau nemaiauzit, doar că felul în care ți se explică anumite lucruri, fix în momentul în care ai nevoie (în general când ești demotivat, derutat sau da, „rătăcit”), face ca ele să facă clic cu mintea ta. La un moment dat circula o glumă pe internet: „Eram în mașină, foarte deprimat, și la un moment dat GPS-ul mi-a zis «După următoarea stradă, mergi tot înainte». M-a bușit plânsul, chiar aveam nevoie de o încurajare”.

Pe de altă parte, trăim într-o societate în care nesiguranțele și slăbiciunile sunt tot mai mari și alimentate în bună măsură de presiunea în care trăim, de incertitudine, de schimbările care apar de la zi la zi și de faptul că lumea de azi nu prea mai seamănă cu lumea în care ne-am născut. Mulți dintre oamenii care au acum 30-40 de ani au crescut într-un mediu dur, în care emoțiile erau considerate slăbiciuni iar educația se făcea cu palma (ăsta e adevărul!) și e normal că informații precum „Poți să faci orice îți dorești” sau „Meriți să reușești în viață” devin revelații, la momentul oportun.

Să vă dau un exemplu concret. Acum doi ani, o fostă colegă de breaslă intrată într-un MLM m-a invitat la o întâlnire. Nu știam că intrase în respectivul MLM și că voia să mă „racoleze”, așa că m-am dus cu inima deschisă. Mi-a povestit pasional despre afacerea extraordinară care dăduse peste ea, eu am ascultat-o politicos și apoi am întrebat-o, diplomatic, ce anume a atras-o la acest domeniu (care nu avea nicio legătură cu backgroundul ei) și ce i-a plăcut la acest business, care – între noi fie vorba – era mai mult decât dubios.

Fata s-a uitat la mine și mi-a dat un răspuns care mă va urmări mereu: „Mi-au spus că pot să fac absolut orice îmi propun. Nimeni nu mi-a spus asta niciodată”. Vorbim de o femeie absolut superbă, deloc proastă, care a avut mereu succes în viață și pe care eu o considerasem mereu o norocoasă a sorții. Și totuși, mintea ei a făcut clic pe ceva banal, fiindcă „banalul” acela fusese ceva care îi lipsise și care îi alimentase niște nesiguranțe adânci. Faptul că din afară părea siguranța întruchipată n-avea legătură cu interiorul ei.

Atunci am înțeles, „live”, de ce unii oameni sunt „spălați pe creier” de asemenea discursuri: când trăiești toată viața cu un ghem de nesiguranțe, dubii, neîmpliniri sau oricum vrei s-o spui, cineva care te ia deoparte și-ți spune niște lucruri elementare devine, într-un fel, salvatorul tău. Și, fie că ne place sau nu, motivaționalii „repară” ceea ce strică familia, școala sau societatea. Dacă toți am învăța în școală principiile de mai sus, Tony Robbins ar da faliment.

Am scris mai demult un articol pe tema asta, numit „Unde greșim cu cărțile motivaționale?”. După părerea mea, locul în care se „rupe filmul”, sau cel puțin pentru mine așa a fost, este cel în care ești îndrumat să „bagi sub preș tot ce e rău”. Acea pozitivitate artificială și, în viziunea mea, nesănătoasă. Tot ce nu e norișori roz, iubire, acceptare, speranță, lucruri diafane, totul trebuie omorât, bătut, ucis, exterminat, șters, întru dobândirea fericirii noastre.

Nu cred în asta, fiindcă nu poți elimina niște emoții umane firești, nu le poți scoate din sistemul tău de operare, ca și cum ai da delete unor fișiere. Să-ți propui să fii pozitiv cu orice preț este ca și cum ai decide să mănânci toată viața un singur fel de mâncare: poți rezista o zi, două, un an, dar la un moment dat o să refulezi și o să te repezi într-un kilogram de zahăr sau în zece pâini.

La fel e și cu pozitivismul: o să-ți repeți că viața e minunată și perfectă, până într-o zi când o să faci o criză de isterie pentru că Uber-ul a întârziat 5 minute sau o să începi să plângi de nervi în mijlocul străzii. Această propovăduire a pozitivismului e falsă și nocivă, cel puțin în viziunea mea.

Mulți oameni spun că speakerii motivaționali sunt niște escroci. Nu, nu sunt. Ah, că vor să vândă multe cursuri și sesiuni de coaching? Asta da. Că e un business înfloritor? Categoric. Dar acele lucruri, aparent banale, chiar reușesc să schimbe viețile unor oameni. Nu contează cum îi considerăm noi a fi pe acei oameni, pentru ei acel conținut este valoros și asta e în regulă. Decât adâncurile depresiei, mai bine o speranță, cât de mică, în faptul că viața se poate îmbunătăți.

În plus, oricât de cârcotaș ai fi, informațiile expuse sunt de bun-simț, chiar excesiv de „basic”. Poate nu-ți răstoarnă universul, dar nici nu fac vreun rău. Ceea ce poate fi nociv este aura „mesianică” în care sunt îmbrăcate și mecanismul infernal de vânzare. Dar, de când lumea, există informații pentru toți și oameni dispuși să plătească pentru aura unui „guru”.

 

Sfatul meu? Dacă sunteți curioși sau aveți nevoie de un restart de motivație, citiți cărțile lui Robbins, ale lui Sharma, ale tuturor speaker-ilor celebri. Răsfoiți-le măcar. Puteți căuta și filmulețe pe YouTube, care rezumă informațiile din cărți cu vocea autorului. Cu ceva veți rămâne sigur din ele și costă infinit mai puțin decât sutele sau miile de euro plătite pe seminarii sau conferințe. În plus, marele avantaj este că vă scapă de partea de „sectă” de care spunea și Răzvan în articolul lui.

Ca evenimente „live” eu am fost doar la Bob Proctor și la Robin Sharma, dar în ambele dăți am preferat cărțile. Mi se pare că la seminarii informația din cărți este expandată și „întinsă” ca să acopere mai multe ore sau chiar zile de seminar și totul este împănat cu mult marketing, plus ceva ce o introvertită ca mine nu prea agreează: „îmbrățișări”, „exerciții”, „să ne iubim și un cântecel vesel să cântăm” și altele.

Nu mă înțelegeți greșit, iubesc să vorbesc cu oamenii, dar nu am chef să mă îmbrățișez neaparat cu vecinul de scaun, să ne masăm reciproc umerii sau să ne facem confesiuni, nici măcar ca parte a unui exercițiu. Și, pentru că tot vorbesc autorii motivaționali despre limitări personale, acestea sunt „limitele” mele auto-impuse și – ca un adult independent și conectat la propria persoană – mi le asum deschis și nu simt nevoia să le schimb cu forța.