Trebuie să spun din start: îmi plac cărțile motivaționale.

 

Unele dintre ele.

 

Puține domenii sunt atât de polarizate precum acesta: am întâlnit fie lecturi extraordinare, fie cărți bune de aruncat la gunoi. Mai rar partea de mijloc.

 

Cred cu tărie în faptul că trebuie să ne îmbunătățim în permanență pe noi înșine și uneori asta necesită exercițiu.

 

La fel ca mersul la sală, dar în varianta pentru creier: sfaturi ale unor oameni mai deștepți, trucuri, „scheme”, tipare pe care să ți le însușești ca să faci schimbări în punctele esențiale. Se poate spune că sunt un fan al cărților motivaționale bune.

 

Cu un lucru nu o să fiu niciodată de acord însă, iar acesta este, după părerea mea, principalul „păcat” în care cad motivaționalele și adepții lor fervenți: încercarea disperată de a băga „gunoiul” emoțional sub preș și de a șterge sentimente umane firești de pe harta emoției.

 

Totul sub semnul „gândirii pozitive”.

 

Am avut mereu o teorie empirică, dezvoltată din analiza mea și a oamenilor din jur: emoțiile negative sunt precum cutremurele.

 

Mai bine câteva mai mici, care se eliberează la momentul oportun, decât unul mare, care să schimbe formele de relief prin viața ta.

 

E un principiu care se aplică de minune și la relații.

 

Cel mai tare m-au speriat întotdeauna oamenii care spun „Vai, eu și soțul meu suntem împreună din clasa a zecea, avem 10 ani de căsnicie și nu ne-am certat niciodată. Dar niciodatăăăă…”.

 

Ei sunt, de regulă, oamenii care într-o zi își iau bagajele și pleacă, după care se dovedește că aveau o viață paralelă, cinci copii din flori și o dependență ciudată de ceva substanțe.

 

Exagerez, firește, dar nici foarte departe de adevăr nu este.

Apropo de propoziția magică „Gândește pozitiv” (care a ajuns să-mi provoace alergie de câte ori am auzit-o), am postat la un moment dat pe Facebook ceva despre un șofer care m-a înjurat din mașină fiindcă treceam pe zebră, iar el se grăbea.

 

Era un haz de necaz, îmbrăcat într-o dilemă: de ce simțim nevoia să fim atât de mitocani în mod gratuit?

 

Au fost păreri de toate felurile, de la opinii revoltate până la glumițe haioase.

 

Un comentariu se detașa de toate celelalte: o persoană pe care o știam foarte „pro gândire pozitivă”  și foarte interesată de tot ce înseamnă „motivațional” mi-a scris un ditamai pomelnicul, explicându-mi că sigur am atras eu acea experiență în viața mea, pentru că trebuie să învăț o anumită lecție din întâlnirea cu mitocanul și din faptul că înjurăturile lui m-au supărat.

 

De fapt el nu e un mitocan, este un mesager trimis de univers să mă școlească într-ale răbdării.

 

Trebuie să îmbrățișez experiența, să respir adânc și să mă gândesc DE CE oare m-am enervat, ce îmi lipsește mie sufletește.

 

Să zâmbesc, să îmbrățișez viața, să nu mă împiedic de ceva atât de mărunt precum o înjurătură gratuită.

 

Aș vrea să fie o glumă. Nu e.

Da, știu, am un miliard de lecții de învățat din această viață, dar… hai să păstrăm proporțiile, totuși.

 

Aceste psihanalize de ocazie nu ne transformă în oameni zen, ci în niște paranoici pe de-a-ndoaselea: și când o să ne scape chelnerul o cafea pe pantaloni o să ne gândim ce delict emoțional am comis, in viața asta sau în alta.

 

Unele lucruri rele sau enervante se întâmplă pur și simplu, e o aritmetică a vieții, a naturii.

 

Da, cu siguranță că există un „software” în spate, în care totul are o semnificație, dar în mod sigur n-o vom găsi reprimându-ne reacțiile umane firești: enervarea, mânia, supărarea, tristețea.

 

Nu mă refer aici la stările extreme, la depresii de durată sau la manifestări violente, ci la reacțiile firești, instinctive, care vin și pleacă, descarcă o energie și se duc în câteva minute.

Am făcut și eu cândva exercițiul cu băgatul sub preș, pe vremea când încercam să ”gândesc pozitiv”  ca task pe ordinea de zi.

 

Am zâmbit vieții și am tratat cu colțurile gurii orientate cu forța în sus toate frecușurile unei săptămâni.

 

Mi-am repetat în cap ce minunată e lumea asta și cum fiecare incident nu este decât o scamă pe haina universului, ceva insignifiant de mic.

 

După 5 zile eram ca o șampanie care fierbea la 60 de grade, iar în momentul în care am intrat la supermarket și am văzut că n-au înghețata mea favorită, mi-a venit să plâng. Serios.

 

Aveam nevoie de o supapă, de ceva care să agite sticla, și fix acolo am făcut poc.

 

Instantaneu mi-au venit în minte toate mizeriile trăite în ultima săptămână, cele mai multe fiind simple mărunțișuri neglijabile, banale.

 

Dar, tocmai pentru că îmi interzisesem dreptul de a le trăi banalitatea la momentul oportun, energiile lor se uniseră mai ceva ca „planetarii” lui Captain Planet și trecuseră de la statutul de mizerii mărunte la cel de uber-mizerii, de mame ale tuturor nefericirilor.

 

Tot le-am trăit până la urmă, dar de-a valma, la secțiunea frigorifică de la supermarket, după ce absența aromei de vanilie pe raftul de vafe tocmai îmi declanșase un tsunami emoțional.

 

”Păi sigur, după ce că X s-a purtat urât, Y nu m-a apreciat, Z mi-a spus cutare lucru, după ce că n-a ieșit nimic cum voiam, după ce că am stat 3 nopți să lucrez la un proiect, după ce – inserați aici încă 20 de motive de nefericire – NICI MĂCAR O AMĂRÂTĂ DE ÎNGHEȚATĂ NU POT GĂSI, DUPĂ 12 ORE DE MUNCĂ!”.

Așadar nu, nu cred în băgat gunoiul sub preș și în sufocat emoții cu perna.

 

Cred că asta poate submina toate celelalte eforturi de schimbare și de îmbunătățire a propriei persoane, fiindcă dă efect de yo-yo: te duci ca elasticul, de la extaz la agonie. Suprimarea unui stimul duce inevitabil la creșterea lui în intensitate.

 

Am citit acum 2 ani și o carte pe tema asta, numită „Positivity”, în care autoarea (profesor universitar, doctor în psihologie și creatoarea primului curs academic de „Positivity”) demonstra științific că sufocarea emoțiilor este mai nocivă pentru psihic decât pesimismul.

 

Conform doctorului în psihologie Barbara Fredrickson, emoțiile negative precum anxietatea sau mânia au unele efecte negative asupra corpului nostru, dar la fel sau chiar mai nocivă este… pozitivitatea nesinceră.

 

Dacă nu adopți pozitivitatea din convingere, ci te forțezi să o faci în ciuda emoțiilor tale naturale de la momentul respectiv, corpul percepe acțiunea ca pe un stres.

 

Soluția nu e să-ți suprimi emoțiile negative rostind mantre învățate din cărți, ci să găsești zilnic tot mai multe motive de a râde din suflet și de a gândi pozitiv. 

 

Și, ce să vezi, o să cultivi pozitivitatea fără efort.

 

Uită-te la comedii, fă haz de necaz, ascultă un banc spus de un coleg, citește ceva amuzant, ascultă un interviu al unui personaj pe care-l admiri și care are o viziune sănătoasă despre viață.

 

Este cel mai bun antistres natural din câte există și cea mai onestă sursă de „pozitivitate”.

Iar pentru ACELE zile în care toate merg prost (… și e în regulă și așa), o melodie clasică, a lui Lesley Gore: „It’s My Party (and I Cry If I Want To)”, cu scenele dintr-o comedie clasică a anilor ’90.