Noi, femeile, ne temem adesea că ocupăm prea mult loc. Că deranjăm.

 

Că părem răsfățate, pretențioase, dificile. Superficiale.

 

În DEX, cuvântul „a răsfăța”, la varianta reflexivă, înseamnă și „a ocupa un spațiu mare, a se întinde”.

 

Și ce insultă mai mare la adresa unei femei decât să-i spui că „se răsfață”? Că e o pretențioasă?

 

În loc să fie serioasă, rațională, înțelegătoare, modestă, așa cum ne-a învățat societatea că trebuie să fie femeile?

 

Am cunoscut nenumărate femei care fugeau de ideea de răsfăț ca de necuratul.

 

„Cine, eu? N-am timp de prostiile astea? Eu sunt o femeie serioasă, nu o superficială”. ”Ah nu, eu nu am nevoie de mare lucru, astea sunt pentru femeile alea superficiale care caută atenție”. ”Eu lucrez, n-am timp să stau degeaba ca altele”.

 

Cu toate astea, niciuna dintre femeile pe care eu le-am văzut făcându-se mici, mici ca să fie mai ușor de apucat și de iubit de către cei din jur nu au fost nici alese, nici iubite, nici apreciate pentru efortul lor de a se potrivi cât mai bine în așteptările celorlalți.

Ba chiar din contră, pentru fiecare femeie care s-a făcut mică într-o situație, ca să se potrivească în cutia dorită de societate, a existat alta care a dat ușa de perete fără să-și ceară scuze și i-a zburat cutiuța cât colo.

 

Și i-a luat jobul, iubitul, oportunitățile.

 

Nu aș putea scrie niciodată un articol intitulat „Aș vrea ca bărbații să nu se mai mulțumească cu puțin”, fiindcă eu n-am întâlnit această tipologie.

 

Știți cum se așază bărbații pe scaun? Cu picioarele întinse larg, relaxați, fără să se gândească măcar cum arată din afară? Exact așa sunt ei și în viață.

 

Femeile, în schimb, se așază pe un scaun încercând parcă să ocupe cât mai puțin loc pe el.

 

Să se strângă în ele însele astfel încât să se facă ghem. Nu e vorba aici doar de grație și eleganță, ci și de o diferență fundamentală de atitudine.

 

E o vorbă pe care am citit-o cândva și care se potrivește teribil de bine: „Aș vrea ca unele femei remarcabile de pe lumea asta să aibă măcar jumătate din încrederea în sine a unor bărbați mediocri”.

 

Nu e vorba aici de nicio bătălie între bărbați și femei, e doar o constatare făcută în ani de zile de lucrat cu ambele categorii. Și bărbați, și femei, de toate categoriile, de la oameni aproape geniali până la persoane care păcăleau cu succes munca și competența.

 

În toate categoriile, la capitolul încredere în sine bărbații punctau decisiv, în timp ce femeile, chiar și cele mai realizate, trăiau mereu în umbra unui „Dar oare totuși…”.

 

Unii dintre cei mai gălăgioși și aroganți bărbați pe care i-am cunoscut – ca să nu zic cei mai – nu aveau absolut nimic care să-i recomande.

 

Nu erau nici extraordinar de frumoși, nici fenomenal de deștepți, nici farmec nu aveau (dacă nu încadrăm glumele proaste la categoria charismă), nici competențe ieșite din comun, nici nu aveau vreun pomelnic de realizări în spatele lor.

 

Erau, și o spun cu toată luciditatea, absolut și strălucitor de mediocri.

 

Ceea ce nu e neaparat un lucru rău, fiindcă în viață cei mai mulți oameni reprezintă „media”.

 

Doar că atitudinea lor era, de fiecare dată, cu mult peste nivelul la care îi adusese viața.

 

Erau primii care să vorbească și să-și spună părerea, primii care să judece ceva, primii care să se simtă îndreptățiți să primească anumite beneficii sau oportunități. Nu am văzut niciodată un bărbat „așa și așa” care să considere că NU merită tot ce e mai bun de la viață.

 

Niciodată nu mi s-a întâmplat să sun un bărbat să-i propun să scriu despre el, să-l invit ca speaker la un eveniment sau să-i spun că am decis să-i acordăm o distincție, iar el să spună „Vai, dar nu cred că merit, sunteți sigură?”. Niciodată.

 

Femeile, în schimb, indiferent că sunt mici antreprenoare sau femei cu zeci de ani de carieră la activ, au de cele mai multe ori o strângere de inimă atunci când primesc laude, oportunități sau propuneri.

 

Un „Dar poate n-ar trebui” sau „Poate încă n-am ajuns acolo” alimentat de societate, familie, școală ori de poveștile romantice despre femeia liniștită și la locul ei care e descoperită într-o zi, ca prin minune, de jobul perfect sau de Făt-Frumos. Sau de amândouă la un loc.

 

„Nu vreau să deranjez”.

Acesta ar fi laitmotivul multor femei extraordinare care se mulțumesc cu prea puțin.

 

De ce nu vrem să deranjăm?

 

Ca să nu părem dificile

 

Există expresia americană „high-maintenance”, care descrie o femeie „cu pretenții”.

 

Adică o femeie care, pentru a fi fericită, are nevoie să fie răsfățată, iubită, cucerită neîncetat.

 

O femeie pe care trebuie s-o ții lângă tine constant, nu doar ai cucerit-o, ai luat-o acasă ca iubită sau soție și gata, acolo s-a încheiat efortul pentru totdeauna.

 

Cele mai multe dintre noi nu vrem să fim „high-maintenance”, fiindcă nu am fost crescute să fim așa. Am fost crescute să fim „la locul nostru”, să ne vedem „de treaba noastră” și să nu avem pretenții mari.

 

„Cine, eu? Nici n-o să știți că sunt aici. Nu deranjez pe nimeni, puteți să vă prefaceți că nici nu exist…”

Pentru că ni s-a spus că modestia este o virtute

 

Nu este.

 

A nu se confunda lipsa modestiei cu tupeul sau nesimțirea, ci doar cu o conexiune sănătoasă cu propria persoană. Practic, să știi cât valorezi.

 

Nu e nimic virtuos sau grațios în a respinge complimentele și a lăsa capul în pământ când cineva te laudă. E o copilărie.

 

Nu e nimic lăudabil în a te aștepta ca oportunitățile să-ți spargă ușa încercând să dea de tine, fiindcă tu crezi că e de prost-gust să te propui sau să ieși în față.

 

Și nici să crezi că așa e jocul: „Tu zici nu, nu, oportunitățile spun da, da și până la urmă tu cedezi, îmbujorată de gândul că universul s-a gândit și la tine și la dorințele tale”. Nu, nu așa funcționează.

 

Pentru că nu credem că merităm

 

Totul se reduce până la urmă la stima de sine, un capitol la care noi, femeile, stăm foarte prost.

 

Am fost în multe călătorii alături de femei și am putut observa, în ultimii 20 de ani, toate variantele de modestie prost-înțeleasă și de stimă precară.

 

De fapt, ideea acestui articol mi-a venit de la o călătorie în care am observat, pe viu, cum o femeie frumoasă și deșteaptă, cu o carieră impresionantă în spate, se comporta ca o școlăriță care nu vrea să deranjeze pe nimeni.

 

Când toată lumea face poze profesionale cu fotograful angajat special pentru asta, există mereu o femeie care spune „Nu, știți, eu nu am nevoie, lăsați, faceți voi… Eu îmi fac una cu telefonul și e de ajuns”.

 

Când cineva întreabă la o masă cine vrea să înceapă ceva, orice, de la un tur de cramă până la o prezentare cu nume și prenume, bărbații sunt cu mâna pe sus și femeile așteaptă să înceapă altcineva, ca să nu pară că vor să fie „cu moț în frunte”.

 

Când cineva întreabă cine vrea ultima felie de ceva sau prima felie de ceva, niciodată o femeie nu o să zică „Eu!”, să nu pară lipsită de grație sau pofticioasă.

 

Când cineva le tratează fără respect, femeile lasă de la ele, ca să nu „pună paie pe foc”.

 

De la lucrurile mici la cele mari, văd prea des femei spășite. Umile.

 

A nu se confunda umilința cu smerenia sau cu relaxarea aceea care te face să fii bine în pielea ta și să nu vrei să exagerezi în nimic.

 

Nu, pur și simplu ne mulțumim cu (prea) puțin și suntem mereu concentrate pe alții și nu pe noi.

 

De asta îi înțelegem pe toți iubiții care uită să ne ia flori sau mărțișoare sau un fir de trandafir de Dragobete fiindcă „nu au timp” sau „nu cred în această sărbătoare”, fără să ne pese că noi credem și că ne-ar fi plăcut.

 

Îi înțelegem și pe șefii care ne muncesc zi-lumină fără să ne acorde meritele, fiindcă „au și ei presiunile lor de mai sus” sau „nu au de ales”, sau e ”așa se comportă ei, mai dur”, uitând că avem și noi presiunile și așteptările noastre.

 

Suntem dispuse să înțelegem gusturile, plăcerile sau neplăcerile tuturor și să le respectăm ca la carte – „Așa este el”, ”Așa e situația” – fără să ne treacă prin minte că mai sunt și gusturile noastre, așteptările noastre, plăcerile noastre.

 

Data viitoare când o să te gândești că ți-ar plăcea să primești „măcar un trandafir” de 1 martie sau „măcar un telefon” de la persoana pe care o placi sau „măcar o vorbă bună” de la șef după un proiect greu, uită de acest „măcar” și gândește-te că meriți tot buchetul de trandafiri, că meriți o invitație la cină în oraș, nu doar un mesaj pe whatsapp și că meriți o apreciere reală pentru munca ta, nu doar o palmă pe umăr.

 

E alegerea ta dacă vrei să te mulțumești cu puțin, dar în același timp e păcat.

 

Poate cel mai mare păcat pe care poți să-l comiți față de tine însăți, în această viață.