Am scris o bună parte din acest articol săptămâna trecută, dintr-o suflare.

 

Alături de Cristina, Noemi, Mara și Ana, fetele din #ACinceaPutere, ne propuseserăm ca temă pentru luna februarie violența și bullying-ul. Întâlnesc nesfârșite întrupări ale acestor realități în jurul meu, în fiecare zi, așa că am scris articolul respectiv dintr-o suflare.

 

Apoi a venit războiul, suprema violență, și tot ceea ce scrisesem eu inițial mi s-a părut redundant.

 

Era încă valabil, firește, dar deconectat de la realitatea imediată, în care, în Europa secolului XXI, încă vedem raiduri aeriene și refugiați care fug peste graniță, de frica bombelor.

 

Apoi, intrând să-l recitesc și să-l modific, mi-am dat seama că tot ceea ce se întâmplă în jur pornește fix de la ceea ce am scris. Lucrurile grave din jur pornesc de la lucrurile aparent mici, din interior.

 

Dictatorii nu se nasc dictatori, bullies nu se nasc bullies, ucigașii nu se nasc ucigași.

 

Chiar dacă putem fi predispuși nativ la anumite emoții, mediul este cel care ne modelează într-o direcție sau alta, iar procesul de schimbare este lent și invizibil, ca un lichid care fierbe într-o oală, până dă în clocot.

 

Citiți povestea oricărui personaj reprobabil din istorie sau al oricărui infractor sau ucigaș și veți găsi, de cele mai multe ori, momentul clar de cotitură, macazul care s-a rupt și care a deraiat omul pe o linie cu totul diferită de cea care ar fi putut să fie.

Oamenii care intră mișelește în istorie nu sunt  niciodată oameni fericiți, care au avut copilării senine, familii normale și un raport armonios cu cei din jur.

 

Oamenii care fac rău sunt, aproape întotdeauna, oameni cărora viața le-a făcut rău mai întâi: oameni bătuți, abuzați, hărțuiți, bullied, marginalizați, ironizați și disprețuiți.

 

Răul nu se naște din aer, se naște tot din oameni.

 

Una dintre cărțile care m-au marcat de-a lungul timpului este „Adolf H”, a lui Erich Emmanuel-Schmitt, o poveste extraordinar de bine scrisă despre viața reală și cea imaginară a lui Adolf Hitler.

 

Jumătate din carte este bazată pe viața reală a dictatorului german și are ca punct de pornire ura pe care Adolf Hitler a acumulat-o în urma unei copilării abuzive și a faptului că a fost respins la facultatea de arte.

 

A doua jumătate este despre același băiat pe nume Adolf care, deși crescut într-un mediu precar, este admis la facultatea de arte și își realizează visul de a deveni pictor.

 

Ajunge să călătorească prin lume, cunoscând marii artiști ai vremii și făcându-și o viață fericită. Anonimă, mediocră, dar fericită.

 

Diferența dintre cei doi este dată de un singur moment, cel în care, în sufletul adevăratului Adolf H, copilul orfan și fragilizat emoțional, și-a făcut loc ura, iar el i-a deschis larg ușa și a lăsat-o să-l consume.

 

Cartea lui Schmitt demonstrează, fără a o enunța explicit, că monștrii nu se nasc, ci se construiesc.

 

Toți avem, la interior, un macaz care se poate rupe și ne poate deraia în orice moment.

 

De asta oamenii ajung să se bată pentru un loc de parcare, să se învinețească reciproc pentru o privire „nepotrivită” sau să facă moarte de om pentru o jignire.

 

Nu e niciodată despre locul de parcare, despre privire sau despre cuvântul aruncat la nervi. Ele sunt doar momentul în care presiunea interioară devine atât de mare încât macazul se rupe.

 

Îmi vine în minte acel caz de anul trecut, al motociclistului care s-a enervat atât de tare în trafic pe un participant la trafic care mergea pe o trotinetă încât și-a scos casca și a aruncat-o în el cu toată puterea. Trotinetistul s-a dezechilibrat, a căzut și a fost călcat de o mașină.

 

Cât de tare și de rapid te poate enerva un om necunoscut încât să vrei să-l vezi mort? Cu siguranță nu e vorba despre acel om, ci despre tot ce ai strâns tu în tine până la acel moment.

 

Generațiile de azi vorbesc mai mult ca niciodată în termeni precum lifestyle, wellness și wellbeing, dar în ultimii ani mai ales, mi-a fost evident că stilul nostru de viață e despre cu totul altceva.

 

Este, în primul rând, despre violență.

Violența, în sensul ei de dicționar, ne duce exact la războiul pe care îl vedem desfășurându-se în aceste zile, atât de aproape de noi.

 

În realitate, așa cum războaiele contemporane se poartă în multiple forme, și violența interumană a devenit mult mai nuanțată.

 

Are nesfârșite forme și încarnări, dar cea mai des-întâlnită are un nume intraductibil în română și totuși atât de familiar: BULLYING-UL.

 

Acum 20 de ani, un „bully” era zdrahonul care venea în recreație la școală și îți ardea un pumn pe spinare, spunându-ți că ești prea gras, prea slab, prea tocilar.

 

Acum, un bully se poate lua de tine dintr-o infinitate de motive, te poate găsi în zece feluri diferite și îți poate da acel pumn în moduri care lasă mai mult decât o sperietură și o vânătaie. 

 

Realitatea este că fiecare dintre noi poate fi un bully. Nu doar cu alți oameni, ci cu propria persoană. Una vine din cealaltă.

 

Când ne uităm în oglindă și ne spunem „Uite în ce hal arăți azi” sau când vorbim despre noi înșine ca despre niște ratați, incapabili și penibili, suntem violenți cu noi.

 

Când abia așteptăm ca un om să aibă un moment de slăbiciune, ca să ne simțim superiori și să-l putem ironiza, subtil sau nu, suntem violenți cu el.

 

Când îl facem pe copil „cretin” sau „prost”, chiar dacă nu-i ardem și o scatoalcă, se cheamă tot violență. Verbală.

 

Când ne gândim la un om cu ură, ca la „Idiotul ăla” sau „Idioata aia”, chiar dacă nu rostim cuvintele suntem violenți emoțional cu o altă ființă.

 

Când ne enervăm pe casiera de la supermarket și țipăm la ea fiindcă am avut o zi proastă și avem nevoie să ne descărcăm, suntem tot niște bully.

 

Când judecăm, când comentăm răutăcios, când ne bucurăm de comentariile urâte de pe paginile altora, suntem violenți față de ei, în gând. E tot violență, chiar dacă se consumă doar în interiorul nostru. Și poate că e chiar mai intensă și mocnită.

 

Când cineva ne taie calea în trafic și înjurăm cinci minute fără să ne repetăm, suntem violenți, chit că nu scoatem capul pe geam, ci doar rostim acele cuvinte, printre dinți, în intimitatea propriei mașini.

 

Violența pe care am strâns-o în noi se vede în lucrurile mici: în cât de repede ne sare țandăra, cât de tare ne enervăm pe lucruri mărunte, cât de ușor ne strică ziua ceva, de cât de puțin are nevoie alt om ca să ne facă să-l urâm, chiar și pentru două secunde.

 

Dincolo de multiplele avantaje ale rețelelor sociale, ele au reușit, de un deceniu încoace, să propage mult mai ușor violența, ura, judecata, nedreptățile.

 

Un nebun se poate întâlni mult mai lesne cu alt nebun, ca să fiu directă, iar dovada o reprezintă valurile de răutate digitală, tot mai învolburate.

 

În plus, frustrările interioare sunt alimentate și de vocea societății, care ne învață să biciuim propria persoană până când ea se va schimba așa cum ne dorim sau va lua forma pe care o cere lumea.

 

Nimeni nu îți spune vreodată, în societatea de azi, „Ia-o încet, fii blând cu tine, ai răbdare”.

 

Nu, discursul social este mereu despre grăsimea de pe coapse care trebuie „distrusă”, timiditatea care trebuie „învinsă”, limitele care se cer „strivite”, părul care trebuie „disciplinat”, îmbătrânirea care trebuie „combătută”. 

 

Vă provoc să urmăriți reclamele de la televizor timp de o săptămână și să observați câte dintre mesaje sunt despre produse sau servicii care te ajută să „bați” sau să „înfrângi” ceva: de la simptome și dureri ale corpului până la stratul de grăsime de pe farfuriile din chiuvetă. 

 

În orice secundă, viața noastră e o luptă între noi și… ceva. Oameni, termene-limită, probleme ale casei, limitări ale propriului corp.

 

Totul e o competiție în care cineva trebuie să bată, iar altcineva (sau altceva) să se lase înfrânt.

 

Acest strat gros de ură, frustrare și nemulțumire s-a îmbibat în fibra noastră internă, mai ales în ultimii ani.

 

Violența din noi a devenit ca o apă care curge și umple totul: e pretutindeni, așa că e imposibil să nu-ți intre în pantofi, în haină, în suflet.

 

Ce putem face?

 

Pentru lumea din jur? Nimic.

 

Nu putem schimba mesajele publicitare, nu putem să apăsăm DELETE și să dispară toți trolii de internet, dictatorii și bullies.

 

Nu putem duce oamenii cu forța la terapie să-și rezolve problemele psihice, nu putem exorciza partea întunecată pe care o vedem în alții, nu putem să ne punem în fața războiului și să spunem „Pe aici nu treci”.

 

Putem alege, în schimb, să ne schimbăm pe noi înșine. Să ne luminăm propriile părți întunecate. Să ne uităm la violența din jur și să spunem „Nu, pe aici nu treci”. Prin mine NU.

 

Ne putem schimba reacțiile zilnice și cuvintele folosite când ne sare țandăra.

 

Putem să încetăm să folosim termeni precum „Îmi venea să-l bat”, „Îți dau una de nu te vezi”, „Te pocnesc” sau câte altele folosim, uneori în glumă sau din reflex, în viața de zi cu zi.

 

Putem să ne temperăm vehemența din trafic, enervarea de la cozi și nervii vărsați pe oameni care nu ne-au făcut nimic.

 

Putem să fim mai blânzi cu noi înșine, chiar dacă viața nu a fost.

 

Hai să facem un pas în spate și, în fața acestor gânduri, să punem o linie de demarcație. 

 

Nu înseamnă că nu o să le mai avem niciodată, dar vom pune o frontieră între ele și noi. Un fel de „Știu că ești acolo, dar nu mai sunt de acord. Asta nu mai sunt eu. Nu vreau să mai fiu eu”.

 

Deloc întâmplător, acesta este și unul dintre principiile meditației: nu să îți neutralizezi gândurile, ci să iei distanță de ele și să le observi cu detașare.

 

Când simți cum ura, violența sau sentimentul de bucurie față de răul altora amenință să pună stăpânire pe tine, închide ochii și… evadează. Spune o rugăciune, meditează, numără până la 100, fă orice trebuie să faci pentru a ieși din cercul vicios.

 

Chiar și cea mai banală și mediocră dintre vieți este mai valoroasă decât o viață „performantă”, dar în care faci rău și propagi răul, zi de zi.

 

Chiar nu contează cum a fost viața ta până acum, contează cum alegi să fie de acum înainte.