De zece ani, antreprenorul Cristian Preotu pare să fi luat oficial în grijă o porțiune din centrul Bucureștiului, pentru a-i reda farmecul interbelic. Mai precis zona Ateneului Român, pe străduțele căreia a presărat magazine și localuri de gastronomie fină. Mai întâi boutique-ul de delicatese franțuzești „Comtesse du Barry”, apoi localul „Le Bistrot Francais”, urmat de ciocolateria ,,Michel Cluizel”, de restaurantul japonez ”Sushi Room” și, din vara aceasta, un local românesc denumit „La Vinuri”, unde se vor servi tapas tradiționale și se vor face degustări de țuică și de vinuri autohtone.

Pentru că ,,Le Bistrot Francais” (care există din 2013) s-a mutat de câteva luni în clădirea Galleron, vechea reședință a arhitectului care a proiectat Ateneul Român, familia Preotu a hotărât să-și expună în încăperile cu tavan înalt și o parte a colecției private de tablouri. Respectiv 20 de opere ale maeștrilor picturii românești, evaluate la 150.000 de euro, printre care se află “Tătăroaice” de Tonitza (estimat la 18.000-25.000 de euro), “După Bal”, de Eustațiu Stoenescu (8.000 de euro) și “Rochia Verde”, de Ion Theodorescu-Sion (7.000 de euro).

Recunosc, am o afinitate pentru ,,Le Bistrot Francais”, dar și pentru povestea familiei Preotu, fiindcă e una dintre acele istorii personale în care există nu doar pasiune, ci și coerență. Cristian a locuit în Franța, Londra și America, iar povestea ocupației sale din prezent, de gurmand, bon-vivant și negustor de finețuri, a început pe la 13 ani, în Grenoble.

Copil fiind, îl fascina un bar de lângă piața centrală din Grenoble, cu o istorie de 100 de ani. ,,Eram prea mic să mă angajeze, dar m-am oferit să lucrez gratis, câteva zile pe săptămână, aranjând mesele. Îmi plăcea mediul și era mereu ceva de făcut”, își amintește Cristian. ,,Unul dintre clienții fideli era un legionar bătrân care își primea pensia în bancnote de 500 de franci. Într-o seară a venit ud de ploaie și ne-a rugat să îi uscăm bancnotele pe mașina noastră de cafea. Aveam barul plin de bancnote de 500 de franci”.

,,Mi s-au cerut evenimente private în care chelnerii să poarte mănuși albe și le-am explicat că mănușile se poartă doar atunci când aranjezi argintăria pe masă, ca să nu lași amprente, atât”, explică Cristian. Chiar dacă interioarele sunt elegant-franțuzești, cu accente Hermès, pe chelneri i-a învățat să servească firesc, amabil, cu o fluiditate a mișcărilor: ,,Nu întorci masa pe dos doar ca să servești dintr-o anumită parte. Contează firescul, naturalețea gesturilor, clientul simte asta”.

Deschis alături de un chef francez care a lucrat cu Joel Robuchon, localul face parte din categoria numită BISTRONOMIE: ,,Ne adresăm unor oameni cărora le place să mănânce bine, care înțeleg mâncarea bună și vin pentru bucuria proprie”. E un mod de viață, nu o declarație publică.

Înseamnă feluri de mâncare nu foarte complicate, dar impecabil executate. Ingrediente calitative, de sezon, din surse sigure, valorificate cu respect. Somonul e bio din Scoția, stridiile sunt de la un anumit producător, parmezanul vine de la un anume furnizor din Italia, totul are o origine precisă. „Poți face și o fasole bătută, dar trebuie să fie o anumită fasole, aleasă cum trebuie și preparată ca la carte”, explică Cristian.

În mâncarea de bistrou se mănâncă tot din farfurie, nu există nimic pus pentru decor și nici pentru vanitate. Cristian recunoaște că și-a făcut localul „ca pentru el”, ceea ce explică amănunte pe care nu le-ar înțelege un om de finanțe, dar un gurmand da. De exemplu, lista de vinuri are 60 de pagini și a fost premiată de revista Wine Spectator, care a inclus restaurantul în lista primelor 1000 din lume.

Costul stocului se ridică la 200.000 de euro, iar dacă mâine ar reduce selecția pentru a scădea costurile, impactul asupra business-ului ar fi neglijabil. Totuși, nu o face. ,,Falsurile se văd, atât în gastronomie cât și în artă, iar eu prefer să mă țin departe”.

Mergând tot pe firesc, Cristian a ales pentru încăperile bistroului acele tablouri care se potrivesc cu epoca în care a fost proiectată clădirea lui Galleron.

Ca tot-unitar, colecția lui Cristian Preotu este atipică pentru tiparul colecționarilor români. ,,În primii ani după ’90, oamenii cumpărau după vanități”, explică Tudor Octavian. ,,Toți începeau cu un Pacea și un Musceleanu. După ce le aveau, nu mai cumpărau alt Pacea și alt Musceleanu, treceau la următorii. Mult mai târziu a apărut categoria de de colecționar care, stăpân pe banii și pe gusturile lui, începe să-și facă propriile alegeri”. 

Din acest punct de vedere, familia Preotu știe foarte bine ce vrea și încotro se îndreaptă. Cele mai multe dintre tablouri sunt portrete, atipic pentru o colecție, dar și pentru autorii respectivi. ,,Pictorii sunt și ei oameni care trebuie să trăiască, să producă, așa că de când lumea fac ceea ce se cheamă serie”, explică Tudor Octavian.

Musceleanu, spre exemplu, avea 800 de tablouri ,,Femeie pe divan”. La portrete, în schimb, era aproape imposibil să replici tablourile, fiindcă pictorii lucrau cu individualități: prieteni, familie, personaje. În relația pictor-subiect apare elementul afectiv și totul e mai personal. Ceea ce face portretele o alegere îndrăzneață și originală pentru o colecție.

,,România are cea mai mare producție de flori în glastră”, glumește Tudor Octavian. ,,Când eram eu tânăr, complimentul suprem al mamei era «Ești frumos ca o floare-n glastră!». Era superlativul estetic al poporului român. Peste 40% dintre lucrările expuse în România, în ultimii 45 de ani, erau flori în glastră sau naturi moarte”. 

Pictura europeană, în schimb, e plină de oameni care trăiesc, stau la fereastră, mănâncă, beau: ,,Cele mai interesante tablouri de Nicolae Vermont, care înfățișează reuniuni de familie, oameni care joacă pocher, care mănâncă și beau, sunt în depozitele muzeelor de la noi. Cum să expui la muzeul de artă niște burghezi care beau și mănâncă?”.

,,În cultură e bine să lucrezi cu adevăruri”, crede Tudor Octavian. ,,Poți susține niște fudulii naționale, dar făcând precizările necesare și având curaj”. Averea nu înseamnă o comoară îngropată la rădăcina unui copac, ci bunuri care circulă și prind viață, însă discursul pe care-l auzim de decenii este că valorile naționale nu trebuie să iasă din țară.

,,Muzeul Național de Artă are peste 12.000 de tablouri care nu au fost expuse niciodată. Ar putea să le vândă și, în felul acesta, cineva din celălalt colț al lumii să ajungă să spună «Uite, portretistica asta românească are ceva interesant și aparte»”. De ce nu?

Tătăroaice - Nicolae Tonitza

„Patrimoniul nu este doar în muzee, este ceea ce se găsește în casele a milioane de români. Ideea de stup cultural n-a fost lăudată și nici încurajată la noi, iar din ’90 încoace niciun muzeu de stat n-a mai cumpărat ceva de la colecționari”, explică Tudor Octavian. „Există Muzeul Colecțiilor de Artă, dar acolo e vorba de colecționari dispăruți dintre noi, e altceva”.

Baticul Roșu - Rudolph Schweitzer-Cumpăna

Pe de altă parte, legislația de până în 1990 îl considera pe colecționar un fel de vinovat din oficiu. „Cumpărai un tablou și imediat erai luat la întrebări: de unde ai banii? E greu de înțeles, dar a existat un control atât de drastic încât colecționarul a avut mereu conștiința unei vinovății latente”.

În America, spre exemplu, colecționarul a fost un pilon al construirii culturii. Muzeul Metropolitan din New York nu e orânduit pe școli de pictură, ci pe colecții, fiindcă oamenii au avut această vanitate a constituirii de colecții care să fie donate ulterior statului.

Tablourile ar trebui să aibă obligatoriu un traseu al existenței lor, lucru foarte complicat în România. Până la apariția comerțului de stat, în 1947, când tablourile au început să circule pe bază de chitanță, niciun pictor român nu a vândut cu acte. Toți au vândut fără urme, astfel încât e foarte greu sau aproape imposibil ca tablourile vândute în prezent să aibă o biografie corectă (an de vânzare, cumpărători etc).

Teoria lui Tudor Octavian este foarte plastică și elocventă: un Grigorescu într-o mare de kitschuri va arăta a kitsch, fiindcă urâtul contaminează. Dar un kitsch așezat între 10 valori indubitabile arată și mai kitsch, iese în față. E o contaminare pe dos. ,,Plăcerile nu sunt un bun public, ele se cer valorizate, protejate și învățate. Până și răsfățul ăsta e o treabă aparte”.