Despre tot ce-i fin și fain

Să nu lași lumea să-ți spună ce să simți

By 6 august, 2020Learning
read time 8 min
 
6 august, 2020

Să nu lași lumea să-ți spună ce să simți

Cum să ne ascultăm intuiția, când lumea ne-a învățat de mici să nu avem încredere în barometrul emoțiilor noastre? Ca să ne încredem în vocea interioară, trebuie să ne dăm voie mai întâi… să simțim.

by

Cei mai mulți dintre cei care avem peste 25-30 de ani în acest moment ne-am născut într-o lume care nu ne-a dat voie să simțim tot ce aveam noi de simțit.

 

Din contră, de mici am învățat că a avea alte emoții în afară de cele care îți aștern un zâmbet larg pe față reprezintă un lucru rău, ceva ce trebuie eradicat în cel mai scurt timp.

 

Am învățat să privim emoțiile, mai ales pe cele negative, la fel cum privim praful care se pune pe o cameră superb-mobilată. Îl mături, repede-repede, să nu vadă nimeni, îl bagi sub preș și treci mai departe. 

 

Am scris mai demult un articol despre intuiție – ”Intuiția mea n-a dat greș niciodată, eu da” – și în fiecare zi îmi dau singură dreptate.

 

Mai exact, mai descopăr câte un context și un moment în care intuiția mea, acel „gut feeling” atât de real, se dovedește a fi răspunsul instantaneu la dubiile și întrebările pe care le am. 

 

Și, în oglindă, revăd momente din trecut în care aceeași intuiție îmi urla din toți rărunchii, iar eu alegeam să-i bag un ciorap – metaforic – în gură și să trec mai departe. Ce știe ea? Ce știu eu?

 

Am realizat zilele astea că motivul principal pentru care NU mi-am ascultat intuiția și pentru care oamenii de regulă nu și-o ascultă este pentru că intuiția e vocea corpului și a emoțiilor. E vocea interioară.

 

Cum să-ți asculți vocea interioară, când de mic înveți să „mături” cât mai bine orice urmă de emoție care nu se potrivește cu acel zâmbet larg pe care vrea lumea să-l vadă? 

 

Prin „lume” mă refer la tot: familie, societate, profesori, anturaj, ceea ce auzim în jur, ceea ce citim în reviste. Tot ceea ce ni se susură la ureche din fragedă pruncie.

 

Ești supărat?

 

”Ce motive ai să fii supărat? Ai de toate, ești copil, copiii din Africa n-au ce mânca, ar trebui să fii vesel”

 

Plângi?

 

„La ce te ajută să plângi? Nu vezi ce urât ești când plângi? Copiii cuminți nu plâng”

 

Te-ai îndrăgostit?

 

”Ce prostie! O să mai cunoști încă 100 de oameni, abia ești mic, habar n-ai tu ce înseamnă dragostea”

 

Ești umilit sau bullied la școală?

 

„Dacă de pe-acum începi să te plângi, să vezi cum o să fie când te angajezi și o să ai șef. Crezi că viața e ușoară? Trebuie să te călești!”

 

Când ești mic, oamenii tind să îți minimalizeze emoțiile pentru că ei „știu mai bine”.

 

De fapt, adesea știu chiar mai puțin decât tine, copilul, fiindcă și-au îngropat de mai multă vreme pornirile primare firești.

 

În fapt, și ei dau mai departe ceea ce au auzit la rândul lor, la vremea lor. Că nu trebuie să arăți ce simți, nu trebuie să asculți ce simți, dacă ești trist cânți un cântec vesel, dacă suferi strângi din dinți și trece și tot așa.

 

Dar ce-ar fi dacă am aborda o ipoteză nemaiauzită și nemaiîntâlnită și anume… să ne dăm voie să simțim ce e de simțit?

 

Da, știu, e un concept revoluționar, incredibil… 

 

Mai exact, dacă suntem triști, să ne dăm voie să fim triști, dacă suntem dezamăgiți să ne dăm voie să fim așa, dacă ne doare sau ne lipsește ceva să lăsăm sentimentul să treacă prin noi, să-l consumăm, nu să-l îngropăm unde nu răsare soarele. Valabil pentru orice altă emoție.

 

Îți vine să plângi? Plângi, descarcă-te. Abia apoi treci mai departe.

 

Suferi din dragoste? Indiferent dacă ai 8 ani sau 88 de ani, nu este o rușine să îți dorești ceva ce nu poți avea. Dă-ți voie să simți, să vindeci, să uiți. Firesc, nu forțat.

 

Simți că nimic nu e cum trebuie? Dă-ți voie să explorezi această emoție și să înțelegi de ce și de unde vine.

 

Ne mai și mirăm de ce intuiția noastră a ajuns ca o cameră ferecată, la care nu mai nimerim cheia. Ca să crezi în intuiție, trebuie să ai încredere în tine, în emoțiile și busola ta interioară. Să crezi că emoțiile tale nu sunt date degeaba și că ele înseamnă ceva.

 

Să fii convins că doar TU știi ce ți se potrivește și ce nu, în fiecare moment, chiar dacă restul lumii crede contrariul, și că nu există sentiment „greșit”. Există doar semne subtile pe care ți le dau sufletul, mintea, subconștientul…

 

Doar că, atunci când înveți de mic că emoțiile sunt niște chestii enervante care trebuie stârpite cât mai rapid, ajungi un adult care se teme să asculte indiciile corpului lui.

 

Și ajunge, la fel ca mine, să bage un ciorap în gura intuiției care încearcă să-l avertizeze uneori că nu se află pe drumul cel bun.

 

Mi-am făcut ordine în postările vechi de Instagram în acest weekend și în ele am revăzut o poveste a vieții mele pe care nu știu cât de pregătită eram s-o revăd.

 

Mi-am dat seama, cu luciditatea de acum, că în multe momente mă forțam să fiu fericită fiindcă aveam impresia că SĂ NU FIU FERICITĂ în acel context aparent ideal însemna că e ceva profund în neregulă cu mine. 

 

Așa că făceam exact ce știam eu cel mai bine: zâmbeam larg. Doar asta e emoția ideală: zâmbetul.

 

 

Când toată lumea îmi spunea „Vai, ce frumos! Ce viață minunată ai!”, cum puteam eu să-mi dau voie să gândesc măcar că viața aia ar fi putut fi altfel decât minunată?

 

Ce știau ghemul meu din stomac sau nodul din gât? Prostii! Așternem un zâmbet larg și mergem mai departe.

 

Cu cele mai bune intenții, oamenii din jur mi-au spus mereu că nu am de ce să fiu altfel decât super-fericită, iar eu i-am ascultat.

 

Punând pe hârtie toate lucrurile frumoase din viața mea, așa ieșea, într-adevăr. Pe plus. Pe super-plus.

 

Doar că vieți perfecte nu există decât din afară și, uneori, oamenii de dinăuntru sunt atât de deconectați de ei înșiși încât nu-și mai dau seama de nimic.

 

În acea viață „perfectă”, aveam momente tot mai dese în care simțeam că nu-s toate la locul lor, că lipsește ceva, că nu sunt unde trebuie, că nu sunt cu cine trebuie sau că ar trebui să fac cu totul altceva decât fac acum. Mă simțeam uneori nelalocul meu, dezamăgită, obosită, înfrântă.

 

Și, instinctiv, le alungam așa cum alungi un țânțar care-ți dă târcoale.

 

Doar că, până la urmă, țânțarul sâcâitor tot te înțeapă.

 

Cu o săptămână înainte de un moment important din trecutul meu, am conviețuit cu o propoziție care mi se rotea în cap. „Nu vreau să fac asta. Nu vreau. Nu vreau”. Dar mi-am amintit rapid cum sunt eu mai sucită și mai dificilă decât tot restul lumii și că de la asta mi se trage. De la ciudățenia mea. 

 

Și mi-am zis că trebuie să fiu un om „normal”, să intru în rând cu lumea și să mă potolesc cu trăirile astea stupide.

 

Cu un an și mai bine înainte să fac o schimbare în carieră, mă trezeam zilnic cu gândul că nu vreau să mai merg  unde merg dimineața. Că nu vreau să fiu acolo.

 

Mergeam pe jos cinci kilometri de acasă până la job, plus tot atâția la întors, doar ca să am timp să mă gândesc, să fiu „eu cu mine”.

 

De fapt, încercam să „întârzii” cât mai mult sosirea.

 

Apoi intram în clădire și îmi venea în cap: „Ce mai caut eu aici?”. Și, evident, mă gândeam că am eu o zi proastă sau că sunt o ciudată. De ce nu oi putea să fiu și eu un om normal, ca toți oamenii?

 

La un moment dat m-am gândit foarte serios dacă nu cumva am o depresie sau ceva similar, fiindcă orice om NORMAL, în accepțiunea de normalitate pe care o cunoșteam eu, ar simți cum îl plouă torențial cu fericire.

 

În schimb, eu purtam în mine un nor negru pe care nu puteam să-l alung. Un nor care îmi ploua cu „Nu”, „Fugi”, ”Pleacă” și alte îndemnuri pe care mă străduiam să le strivesc cât mai violent cu tocul ascuțit al rațiunii. ”Totul e bine… astea sunt doar prostii, „gărgăuni”, capricii”.

 

Doar o ființă ciudată sau depresivă ar fi putut să NU aibă un zâmbet larg pe față într-un asemenea context. Cel puțin așa gândeam pe atunci.

 

Doar că nu era depresie și nu era un nor negru. Era ceva mult mai simplu. Eram… eu. Pur și simplu eu.

 

Personalitatea, emoțiile, visurile, așteptările, reperele mele.

 

Eram un om care își dorea anumite lucruri, care nu își mai dorea anumite lucruri și care avea anumite vise și așteptări care evoluaseră, în timp, odată cu el. Întâmplător, ele nu coincideau cu ceea ce „lumea”, în tiparul ei și în șabloanele ei, considera că este „minunat” și „perfect”. So what?

 

Dacă te afli într-un context în care „lumea” îți spune că ar trebui să fii super fericit, dar nu ești, NU ești deloc ciudat, nici anormal. 

 

Ești un om a cărui busolă interioară vrea să-i arate ceva. Un om ale cărui emoții au reușit să străpungă pojghița asta de „trebuie” și de „nu trebuie” pe care o așterne societatea peste noi.

 

De multe ori, îi condamnăm pe oamenii care ies și vorbesc despre nefericire sau despre momente grele din viețile lor DUPĂ ce acele momente s-au întâmplat.

 

Am auzit asta de multe ori, mai ales la vedete. ”Păi sigur, poza cu gura până la urechi, iar acum zice că a fost depresiv”. Sau „Nu zicea X că e super-fericit, de ce zice acum zice contrariul? Ne-a mințit!”.

 

Nu, în primul rând persoana respectivă s-a mințit pe sine. Cam așa funcționează lucrurile.

 

Când ești în interior, nu-ți dai seama, nu poți să ieși în afara ta și să faci o radiografie a ceea ce simți.

 

Ești într-un vârtej de întrebări, îndoieli, emoții care face să-ți vâjâie capul. Așa că faci ce poți. Și, în primul rând, zâmbești larg. Cât mai larg posibil.

 

Este trucul magic pe care-l înveți de când ești mic: zâmbește, treci mai departe, fiindcă „viața nu-i perfectă”, „în viață nu primești ce visezi tu în capul tău”, „ia viața așa cum este”.

 

Emoțiile noastre sunt primul „inamic” cu care învățăm să ne luptăm în viață.

De mici, învățăm să nu arătăm ce simțim, să nu exteriorizăm, să nu ne facem cumva de râs, să nu părem slabi, emotivi, sensibili. Toată viața mea asta am auzit, că sunt „prea sensibilă pentru lumea de azi”.

 

De fapt, am fost doar o persoană foarte conectată la propriile emoții și repere interioare sau, altfel spus, o persoană cu o foartea ascuțită intuiție. Intuiție pe care nu mi-am dat voie să o simt până târziu în viață, deși ea mi-a vorbit neîncetat.

 

Intuiția nu se lucrează cu exerciții, cu energii, cu vizualizări și cu rostit mantre în oglindă.

 

Ea este busola care există deja în fiecare dintre noi și pe care trebuie doar s-o lăsăm să arate Nordul ei.

 

Să ne permitem să simțim ce avem de simțit, chiar când e dureros, total neconvenabil, incomod, chiar și când ne dă viețile peste cap.

 

De cele mai multe ori, le dă peste cap fiindcă nu suntem în situațiile, contextele și conjuncturile care să ne facă realmente fericiți. Nu ca într-un hashtag de Instagram, ci fericiți de-a binelea.

 

La finalul vieții, va conta infinit mai mult că am fost onești cu noi înșine decât că am trecut prin această existență lumească fără să supărăm pe nimeni, fără să arătăm vreo slăbiciune, fără să facem lumea să ridice din sprâncene.

 

Cuminți, senini, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu luând lucrurile „ca atare”, mereu adaptându-ne la lume și la ceea ce vrea ea de la noi.

 

Singura cifră care adunată la orice număr nu schimbă nimic este zero. Zero plus unu sau zero plus un miliard, tot aia. Zero rămâne zero și nu lasă nicio urmă. Nici cu minus, nici cu plus.

Vrem să fim „zero” în propria noastră viață? Să trecem prin ea „neutri” și deconectați de noi înșine?

 

Tot ceea ce ne-am dorit cu adevărat vreodată se află, de cele mai multe ori, la capătul emoțiilor pe care nu ne dăm voie să le simțim. Adevărul despre carierele, relațiile, prieteniile, aspirațiile, obiectivele noastre reale.

 

Le simțim în nodul din gât, în ghemul din stomac, în tremurul mâinilor sau al vocii, în ticurile pe care le avem în anumite momente, în gheara din inimă, în agitația inexplicabilă și în greutatea de pe piept.

 

Chiar și când nu ne dăm voie să le simțim pe deplin, le simțim indirect, prin toate aceste semne și prin multe altele.

 

Tu ce îți dai voie să simți astăzi… pentru tine?

Foto: Unsplash

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



One Comment

  • Gianina spune:

    Wow! Superb!
    După ce am citit, am avut sentimentul că am fost într-un carusel care m-a învârtit prin emoțiile din copilărie, adolescență și viața de adult. S-a oprit caruselul și am realizat cât de puțin am ținut cont de emoții în multe aspecte ale parcursului meu până în prezent.
    Atât de simplu și totuși atât de complicat să recunoști această putere nativă: Intuiția. Cu siguranță este nevoie de exercițiu în a o recunoaște, în a o asculta, dar mai ales în a ține cont de ceea ce îți transmite.

    Am citit cu plăcere!
    Mulțumesc