Vreau o rochie nouă de Revelion.

Și una de Crăciun. Ambele roșii.

Mă surprinde și pe mine acest gând, fiindcă nu mai țin minte când am făcut asta ultima dată: să vreau „rochie nouă de sărbători”. Și o să vă spun și de ce.

În ultimii ani, am făcut niște Crăciunuri și Revelioane minunate, prin diferite colțuri de lume, dar partea cu îmbrăcatul a fost ultima prioritate.

Și nu fiindcă nu aș fi vrut, ci pentru că nu mă simțeam… eu.

Am scris, de-a lungul vremii, despre multe dintre provocările mele cu sănătatea, dar despre aceasta nu, până acum, fiindcă nu aș fi știut ce să scriu în afară de o lamentare lipsită de concluzii.

De prin 2023 încoace, m-am confruntat cu o problemă hormonală incertă care m-a făcut să iau câteva kilograme.

Mai precis vreo șapte-opt, pe care le-am resimțit din plin, fiindcă eu sunt obișnuită cu o greutate relativ constantă, dintotdeauna.

Corpul meu a fost mereu ascultător: mâncam mai mult, se vedea; mâncam mai puțin, se vedea. Până acum doi ani, când totul s-a dat peste cap.

Ceea ce a fost frustrant nu a fost numărul de kilograme luate, ci inexplicabilul lor.

Sau, cum i-am zis unei prietene: „Dacă aș mânca Nutella pe pâine de trei ori pe zi, zău că nu aș fi supărată și mi-aș asuma kilogramele cu bucurie.”

Doar că eu mâncam ca la carte, țineam fasting-uri,  mâncam fără zahăr, fără pâine… și nu slăbeam un gram, ba chiar din contră. Nu credeam că e posibil, dar am aflat că este.

Apogeul disperării a fost în martie 2024 când am ținut un fasting doar cu apă timp de 72 de ore, am mers câte 10 kilometri pe jos în fiecare zi (fiindcă am avut treabă și am tratat acele zile ca pe niște zile normale) și la final nu am slăbit nici 200 de grame. Pe cântar, pe dovedite.

Cum să nu îți vină să disperi?

Mereu m-am bănuit de probleme cu tiroida, încă din adolescență, când aveam retenții de apă și oboseli nenaturale pentru vârsta mea de atunci.

Din păcate pentru mine, analizele de tiroidă ieșeau impecabil și mereu degetul era îndreptat spre alte lucruri, alte probleme genetice pe care le am și care ar fi putut explica situația mai plauzibil din punct de vedere medical.

Am avut inclusiv momente în care îi spuneam medicului meu: „Dați-mi medicație de tiroidă, pe semnătura mea, pe riscul meu, doar dați-mi și să vedem ce se întâmplă, dacă se remediază…”

Din păcate lucrurile nu merg ca în filme, nu e posibil acest scenariu, dar eram dispusă și la asta, într-atât de sigură eram că de acolo e problema.

Anul acesta, după 20 de ani de bănuieli nesusținute de nimic, am făcut o ecografie de rutină la care a reieșit că am doi noduli pe tiroidă.

Aceasta a fost, cu mâna pe inimă, singura veste bună pe care am primit-o în acest 2025 îngrozitor.

Da, oricât de ciudat ar părea, aproape că am sărbătorit când s-a întâmplat diagnosticul fiindcă, într-un final, aveam dovada fizică și puteam primi, legal, medicația.

Când mi-am auzit medicul spunând: „Da, acum pot să vă dau acea medicație pe care o voiați”, aproape că mi-au dat lacrimile.

M-am simțit ca înecatul care a ajuns în sfârșit la limanul pe care nu-l vedea, doar îl intuia, și care se poate prinde în sfârșit de o bucată de pământ, de o trestie, de ceva palpabil…

De atunci, mai exact de trei luni de când iau tratamentul – o pastilă pe zi, pe stomacul gol, ceva absolut banal – m-am reapucat de sport (am scris aici), am mai multă energie decât la 20 de ani și am slăbit toate kilogramele puse, plus încă vreo trei în minus.

Am dat jos două mărimi la haine.

În caz că vă întrebați, eu și înainte făceam sport și mergeam kilometri pe jos în fiecare zi, dar nu se vedea nimic.

În doi ani de Pilates de 3 ori pe săptămână rezultatele au fost aproape de zero, ceea ce contribuia decisiv la frustrările și nefericirile mele lăuntrice. Și cred că oricine, în locul meu, s-ar fi simțit la fel.

Ceea ce mă întoarce la rochia roșie.

Când m-am trezit cu kilogramele în plus, mi-am promis că eu nu îmi voi cumpăra niciodată haine pentru „noua siluetă”.

Am decis, eu cu mine, că voi aștepta să revin la formele mele, la felul în care mă simt eu bine.

Știu că e contraproductiv, că rațional ar trebui să ne adaptăm la forma dintr-un anumit moment și să ne bucurăm de viață chiar și așa, dar eu nu am putut să o fac.

Simțeam că nu mai semăn cu mine, cu Diana pe care o știam eu, și nu voiam să oficializez asta printr-o garderobă pentru „noua eu”.

Toți avem o greutate la care ne simțim bine și cred ca e un act de asumare să facem pace cu ea.

Anul acesta 2025, care a fost îngrozitor și m-a izbit în feluri pe care nu le credeam posibile, mi-a adus ca singură consolare această rezolvare a unei probleme vechi.

Deși sunt fericită, încă am momente de revoltă, recunosc. Mă uit în oglindă și mă gândesc: „Dacă eu știam de la 15 ani că am problema asta, de ce a trebuit să ajung la 41 de ani ca să o rezolv? De ce?”

 

Încă lupt cu aceste gânduri, dar bucuria de a fi, în sfârșit, bine este mai mare decât revoltele punctuale, iar pentru prima dată în mulți ani vreau să închid acest an mizerabil… în stil mare. În frumusețe.

Vreau o rochie roșie care să marcheze un capitol nou și să oglindească noua mea stare de spirit.

Vreau să mă bucur, să dansez, să trăiesc, să fiu din nou EU.

O rochie roșie nu e doar o rochie, o frivolitate de moment, ci uneori e un simbol de supraviețuire.

Viața e făcută din simboluri, din emoții de moment, din lucruri pe care noi le investim cu o anumită putere, ca să ne dea putere.

Niciodată o rochie nu e doar o rochie, uneori e o armură.

În acest moment, rochia roșie de Revelion, indiferent care va fi ea, este simbolul supraviețuirii mele, ca laurii învingătorului după o bătălie.

Și o merit din plin, înzecit, pentru că nu m-am dat bătută niciodată, nici chiar atunci când nu mai era nicio speranță.

Mama mea s-a ghidat mereu după un motto pe care mi-l repeta în copilărie și eu îl consideram o prostie: ”Să speri mereu și cel mai mult când ți-ai pierdut și ultima speranță”. Un panseu, așa îl priveam eu, cu superioritate.

În 2025, pentru prima dată, l-am înțeles. Îl înțeleg.

Și, tocmai pentru că am renăscut, vreau să trăiesc și să mă bucur, în roșu sau în ce culoare vreau eu.