Despre tot ce-i fin și fain

Când ne mor actorii, moare o parte din noi

By 22 august, 2016Culture
Foto: TNB
read time 2 min
 
22 august, 2016

Când ne mor actorii, moare o parte din noi

,,Take, Ianke și Cadîr” s-au reunit aseară, în Ceruri. Am detestat mereu metafora ultra-banalizată folosită la moartea marilor actori, cea cu Dumnezeu care-și face trupă de teatru, dar în acest moment chiar am nevoie să mi-i imaginez pe toți trei acolo Sus. Râzând cu poftă.

by

Aseară am aflat că a murit Marin Moraru. Un actor care mi-a fost mereu extraordinar și inexplicabil de drag. Spun ,,inexplicabil” fiindcă țin minte cum mă fascina jocul lui actoricesc încă de la o vârstă prea mică să îi înțeleg cu adevărat profunzimile. Îmi transmitea ceva, chiar și dincolo de cuvinte, cum numai Robin Williams, un alt actor dispărut în mod tragic, mai reușise să o facă. Cred că și de asta trecerea lui Moraru în lumea celor drepți m-a impresionat atât de tare.

 

De fapt nu… mint. M-a impresionat sinuciderea lui Williams, m-a durut moartea minunatului Marin Moraru, am suferit și când Gheorghe Dinică s-a dus, dar realitatea e că o bucățică din mine s-a stins, la propriu, odată cu fiecare mare actor care mi-a atins inima și apoi s-a dus dintre noi. Am simțit, inevitabil, că odată cu actorii care nu mai sunt se duc și momentele pe care le-am trăit prin ei, se duc vârstele noastre, se duce timpul pe care îl mai avem. Trecerile lor sunt borne care anticipează propriile noastre treceri și, oricât de straniu ar suna, eu una nu am avut niciodată o senzație mai pregnantă și mai sfâșietoare de trecere a timpului decât atunci când a murit un actor pe care l-am iubit.

 

În dimineața asta, am citit un articol scris de o actriță-bloggeriță – care-mi place de altfel foarte mult – în care ea combătea acea afirmație oarecum clișeistică pe care lumea o vehiculează la moartea actorilor mari: ,,Nu se mai nasc alții la fel”. Încerca să explice, cu argumente, faptul că vechea generație a avut alte șanse, alte oportunități, altă expunere în fața publicului, iar cei tineri nu beneficiază de ele și au nevoie să fie descoperiți de marea masă pentru a putea deveni la fel de iubiți.

 

Sunt de acord cu ea într-un fel și departe de mine gândul de a mă lamenta că după Dinică, Beligan și Moraru nu mai vine nimeni. Într-adevăr, există foarte mulți actori tineri foarte buni, la ale căror piese mă duc cu plăcere, însă relația unui public cu actorii lui este mult mai nuanțată de-atât și merge dincolo de cât talent, forță interpretativă și spirit inovator zace într-un artist.

 

Pe cei din generația lui Moraru eu i-am prins deja la o vârstă înaintată, deci nu se poate vorbi despre nostalgii ale vremurilor „de aur”. Mi-au atins însă inima mult mai mult decât ar putea s-o facă cei din prezent pentru că au fost primul meu contact cu teatrul de calitate, cu relația magică ce se leagă într-o sală de teatru între actorul din lumina reflectoarelor și omul din fotoliu, cu umorul unei epoci în care actul de a râde implica un efort un pic mai subtil din partea celui de pe scenă, cu niște vremuri în care tot ce era dulce avea și puțină amărăciune în miezul său.

 

Pentru mine, Dem Rădulescu, Marin Moraru, Dinică, Beligan și toți cei din generația lor rămân ,,bornele kilometrice” ale descoperirilor mele în materie de suflet, de râs, de plâns, de emoție. Aveam 5 ani când părinții mei m-au dus la prima piesă de teatru, cu Mitică Popescu, și îmi amintesc că nu m-am clintit două ore din scaun, vrăjită de ceea ce se întâmpla pe scenă. Am descoperit acest univers odată cu  generația de actori pe care România îi numește ,,monștri sacri” și care au început să se tot ducă, unul câte unul, într-o nefericită cadență. Niciun artist tânăr, oricât de talentat, nu-mi va putea șterge prin performanțele lui aceste amintiri și repere sufletești.

 

Nu e o competiție, e un fapt, iar oamenii care spun, cu amărăciune, că nu se va mai naște al doilea Dinică sau Beligan nu o spun încercând să arunce cu noroi în tinerii actori. Chiar nu cred asta. Inconștient sau poate subconștient, încearcă să spună că nu se va mai naște niciodată tinerețea lor. Că, odată cu acești oameni, se duc și niște bucăți din ei, pe care nimeni nu le va mai putea aduce înapoi, oricât de magistral și-ar spune rolul pe o scenă.

 

Să compari generația veche de actori cu cea nouă și să te aștepți la un „câștigător” este ca și cum ai spune că nu trebuie să suferi la moartea unui prieten drag fiindcă există mulți prieteni noi pe care ți-i poți face și care ar putea fi chiar mai spirituali și mai interesanți decât cel care s-a dus. Sufletul nu funcționează așa. Inima nu tranșează astfel. Da, viața merge înainte și probabil că vor exista mulți actori tineri care vor ajunge să ocupe un loc în sufletul meu – unii îl au deja – dar asta nu înseamnă că nu am dreptul să mă doară absența lui Moraru, Dinică și a tuturor celor care m-au învățat să iubesc arta actorului. Cum spuneam, nu e o competiție.

 

Am văzut piese mult mai complexe și memorabile decât ,,Take, Ianke și Cadîr”, însă puține mi-au rămas întipărite în suflet atât de tare. Ceea ce voi prețui mereu este emoția aflată undeva la intersecția dintre jocul lui Moraru, Beligan și Dinică, poantele cu subînțeles și faptul că generația mea, generația părinților și a bunicilor mei puteau râde împreună la aceleași glume. Că, preț de o clipă, puteam avea cu toții exact aceleași referințe, fără ca vreunii dintre noi să aibă nevoie de explicații suplimentare sau de ,,note de subsol”. Asta îmi va rămâne pentru totdeauna în suflet.

În amintirile mele cu Moraru, Dinică, Beligan și toți actorii minunați care s-au dus se contopesc piesele lor de teatru, amintirile oamenilor cu care m-am dus la acele piese și cu care am împărțit un hohot de râs din tot sufletul, glumele la care am râs și a doua zi sau nodul în gât cu care am ieșit din sala de teatru, momentul febril al statului la coada de bilete, înaintea erei online, sau amintirea întâlnirilor pe treptele din față ale Teatrului Național.

În amintirile cu ei supraviețuiesc și bunicii mei care nu mai sunt printre noi, și anii pe care nu-i voi mai trăi niciodată, și Revelioanele în care eu eram atât de mică și familia noastră era atât de mare, cu tot cu oamenii care s-au dus demult. Despre asta e vorba, de fapt, când ne mor actorii. Ne iau cu ei iluzia nemuririi și învăluie amintirile care ne-au rămas într-un abur de amărăciune.

main_326_big

 

Take: Aștept…

Ianke: Ce aștepți?

Take: Moartea…

Ianke: Ce vorbești? Așa o vizită plăcută aștepți tu? Așteapt-o tu și pentru mine…

Take: Aș aștepta-o eu și pentru tine dacă s-ar putea. Dar nu se poate, măi frate Ianke! Asta trebuie să ți-o aștepți singur!

Ianke: Singur! Ei, ce vrei?

Take: Tot trebuie să vie odată!

Ianke: Să vie? Cine să vie?

Take: Ei, cine? Moartea!

Ianke: Dă-o dracului de moarte! Tot la ea te gândești? Am să stric de tot banca asta, că numai ea-i de vină! Cum să nu te gândești la moarte dacă stai la tren?

Take: Vine!

Ianke: Cine?

Take: Trenul!

Ianke: Ei bun! Nu-i nimic. El vine și trece și te lasă în pace… măcar de-ar face și moartea ca trenul!”.

(Scenă din ,,Take, Ianke și Cadîr”, de Victor Ion Popa)

Aseară, s-a dus și Take. Marin Moraru s-a dus și el. A venit trenul pe care-l aștepta demult, pe o bancă dintr-un decor de mucava, pe scena Teatrului Național.

Și cel mai frumos răspuns despre fericire, dat de Marin Moraru într-o emisiune a Eugeniei Vodă. Are doar un minut și patruzeci de secunde. Priviți-l și ascultați-l, vă rog.

Foto: Teatrul Național București

2 Comments

  • laura spune:

    https://m.youtube.com/watch?v=PWh-Z6Dr8r4
    un interviu cu Dem Radulescu
    M-a emotionat sincer si voiam sa il impartasesc cu tine 🙂
    Imi era dor

  • Andreea spune:

    Dumnezeu sa il odihneasca in pace! Mi-a fost si imi este foarte drag, unul dintre cei mai dragi actori . Intr-un fel, va ramane cu mine mult timp de acum incolo, pentru ca la multe dintre cursurile mele de comunicare folosesc Un film profund realist, in care joaca cu Octavian Cotescu. Rad impreuna cu sala (l-am vazut de zeci de ori si tot ma face sa rad), analizam microexpresiile faciale, nonverbalul, paraverbalul cu ochii scanteind inca de bucuria intalnirii cu ei doi. I-am spus de milioane de ori in gand „Multumesc, domnule Moraru, pentru cine sunteti si pentru ce ne oferiti”….Sper sa conteze undeva, in lumea de pace si lumina in care s-a dus.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.