Vreau să scriu despre lucruri frumoase, asta mi-e meseria și cred că oamenii au nevoie de povești și vor avea nevoie până la sfârșitul vremurilor. Povești oneste, de oameni adevărați, de locuri și lucruri care să-i facă să viseze și să spere. Și, structural, eu am un radar de căutat așa ceva. Mă străduiesc mereu să văd ce e frumos, ce e bun, ce poate să pună oamenilor un zâmbet pe față. Am un job frumos și sunt din categoria oamenilor norocoși sau foarte norocoși.

Doar că, nu știu alții cum sunt, dar eu nu trăiesc într-un glob de sticlă. Merg la serate, dar merg și zilnic cu metroul. Zbor în celălalt colț al lumii, dar am cutreierat destul și satele românești, alea pe care le credem încă desprinse din „Viața la țară” a lui Duiliu Zamfirescu, dar care sunt mai mult din „Las Fierbinți”. Știu și cum e viața cea roz, și cum e viața cea adevărată.

Și, uneori, nu prea mai pot. Azi e una dintre acele zile. Ieri am fost la Lacul Bolboci, într-o plimbare de una singură, cu mașina. Am trecut prin niște sate a căror imagine mă urmărește și acum, deși nu-s în fundul țării, sunt pe Valea Prahovei, la doi pași de hoteluri care cer 900 de lei pe noapte camera. Am în cap satele alea, nu mi le pot scoate din minte. Atâta sărăcie, atâția oameni gârboviți de griji, secătuiți de speranță, goi pe dinăuntru. Răi cu cei din jur, cu animalele, cu ei înșiși. N-am auzit decât sudalme, n-am văzut decât biciuri date cu sete pe spatele cailor, câini goniți cu picioarele, oameni împleticindu-se cu sticle de băutură la ora unu după-amiaza. Case dărăpănate, căzute, totul scorojit, decrepit, sfârșit. Aer de sfârșit de lume. Nu i-am judecat, doar m-a durut.

N-am drept să judec niște oameni care n-au altă speranță și orizont. Fiindcă în ultimii 25 de ani, de când am fost suficient de mare să înțeleg una-alta, eu n-am văzut țara asta decât mergând din rău în mai rău. Din sărăcie mare în sărăcie lucie. Din lipsă de speranță în disperare.

Și ieri parcă m-au lovit toate peste față, deodată. Ieri mi-am înglodat mașina prin noroaie, m-am rătăcit de două ori fiindcă nu există indicatoare, am intrat cu jumătate de bord în bălți, am ocolit vaci care pășteau pe mijlocul șoselei, am coborât să hrănesc câțiva câini vagabonzi, lihniți de foame. M-am întors seara acasă cu sufletul obosit. Aș fi vrut să nu mă fi dus, să fi stat pe balcon și să mă uit la munți și atât.

Așa mă întorc acasă zilnic, în ultima vreme. Văd atâta răutate, atâta ură, atâta nedreptate, atâtea înjurături și crize în tot locul, de la supermarket la bancă, în trafic, în orice context. Ieri, la Mega Image-ul din Sinaia, doi oameni erau să se ia la bătaie cine e primul la casă. „Nesimțitule, boule!”. ”Vezi că-ți ard una peste gura aia de nu te vezi, cretinule”. Așa s-au gratulat doi oameni în toată firea, probabil cu copii sau chiar nepoți acasă.

Suntem un popor în pragul unei crize de nervi, a unui AVC, a unui infarct sistemic. Avem atâta ură, frustrare și disperare în noi încât refulăm pe ce apucăm, pe cine apucăm, unde apucăm. Am devenit un popor RĂU. Ranchiunos, plin de venin. Îmi asum această afirmație, fiindcă o văd în jur. Sărăcia, deznădejdea, lipsa de educație și de orizont ne fac să fim niște fiare. Nu mai putem iubi, nu mai putem empatiza, nu mai putem simți nimic în afară de dorința de a ne fi nouă bine, chit că moare vecinul, cu capra și cu tot neamul lui.

Am scris textul ăsta dintr-o bucată, dintr-o suflare, e ceea de simt acum. Nu știu cât de coerent este, dar simțeam nevoia unei guri de aer, fiindcă în momentul ăsta imaginea oamenilor de ieri mi se suprapune peste imaginea „Breaking News”-urilor de la televizor și a tuturor lucrurilor care nu-s la locul lor și nu dau semne că o să fie prea curând. Nu vreau lucruri mari, vreau doar să redevenim oameni mai buni. Noi între noi. Noi cu animalele. Noi cu copiii. Noi cu cei mai slabi dintre noi. Să simțim din nou CEVA. Milă, compasiune, speranță, iubire. Ceva care să ne dezmorțească din nenorocita asta de ură și îndârjire care ne-a întunecat mințile.

Cum naiba am lăsat atâta rău să se cuibărească înăuntrul nostru?