Despre tot ce-i fin și fain

Voi nu simțiți uneori deznădejde?

By 3 septembrie, 2019Emotions
read time 5 min
 
3 septembrie, 2019

Voi nu simțiți uneori deznădejde?

Simt o tristețe cum n-am simțit de multă vreme și n-are legătură doar cu faptul că în fiecare zi mai aud câte o știre tragică sau răscolitoare despre societatea în care trăim. Fiecare știre e încă o picătură în paharul cu pelin, dar de ceva vreme simt că nu prea mai pot. Parcă mă sufoc, n-am aer să respir în voie. Trag aer și nu intră cât să mă sature.

Acest text a fost scris inițial în august 2018, sub forma unei postări pe Facebook.

by

Vreau să scriu despre lucruri frumoase, asta mi-e meseria și cred că oamenii au nevoie de povești și vor avea nevoie până la sfârșitul vremurilor. Povești oneste, de oameni adevărați, de locuri și lucruri care să-i facă să viseze și să spere. Și, structural, eu am un radar de căutat așa ceva. Mă străduiesc mereu să văd ce e frumos, ce e bun, ce poate să pună oamenilor un zâmbet pe față. Am un job frumos și sunt din categoria oamenilor norocoși sau foarte norocoși.

 

Doar că, nu știu alții cum sunt, dar eu nu trăiesc într-un glob de sticlă. Merg la serate, dar merg și zilnic cu metroul. Zbor în celălalt colț al lumii, dar am cutreierat destul și satele românești, alea pe care le credem încă desprinse din „Viața la țară” a lui Duiliu Zamfirescu, dar care sunt mai mult din „Las Fierbinți”. Știu și cum e viața cea roz, și cum e viața cea adevărată.

 

Și, uneori, nu prea mai pot. Azi e una dintre acele zile. Ieri am fost la Lacul Bolboci, într-o plimbare de una singură, cu mașina. Am trecut prin niște sate a căror imagine mă urmărește și acum, deși nu-s în fundul țării, sunt pe Valea Prahovei, la doi pași de hoteluri care cer 900 de lei pe noapte camera. Am în cap satele alea, nu mi le pot scoate din minte. Atâta sărăcie, atâția oameni gârboviți de griji, secătuiți de speranță, goi pe dinăuntru. Răi cu cei din jur, cu animalele, cu ei înșiși. N-am auzit decât sudalme, n-am văzut decât biciuri date cu sete pe spatele cailor, câini goniți cu picioarele, oameni împleticindu-se cu sticle de băutură la ora unu după-amiaza. Case dărăpănate, căzute, totul scorojit, decrepit, sfârșit. Aer de sfârșit de lume. Nu i-am judecat, doar m-a durut.

 

N-am drept să judec niște oameni care n-au altă speranță și orizont. Fiindcă în ultimii 25 de ani, de când am fost suficient de mare să înțeleg una-alta, eu n-am văzut țara asta decât mergând din rău în mai rău. Din sărăcie mare în sărăcie lucie. Din lipsă de speranță în disperare.

 

Și ieri parcă m-au lovit toate peste față, deodată. Ieri mi-am înglodat mașina prin noroaie, m-am rătăcit de două ori fiindcă nu există indicatoare, am intrat cu jumătate de bord în bălți, am ocolit vaci care pășteau pe mijlocul șoselei, am coborât să hrănesc câțiva câini vagabonzi, lihniți de foame. M-am întors seara acasă cu sufletul obosit. Aș fi vrut să nu mă fi dus, să fi stat pe balcon și să mă uit la munți și atât.

 

Așa mă întorc acasă zilnic, în ultima vreme. Văd atâta răutate, atâta ură, atâta nedreptate, atâtea înjurături și crize în tot locul, de la supermarket la bancă, în trafic, în orice context. Ieri, la Mega Image-ul din Sinaia, doi oameni erau să se ia la bătaie cine e primul la casă. „Nesimțitule, boule!”. ”Vezi că-ți ard una peste gura aia de nu te vezi, cretinule”. Așa s-au gratulat doi oameni în toată firea, probabil cu copii sau chiar nepoți acasă.

 

Suntem un popor în pragul unei crize de nervi, a unui AVC, a unui infarct sistemic. Avem atâta ură, frustrare și disperare în noi încât refulăm pe ce apucăm, pe cine apucăm, unde apucăm. Am devenit un popor RĂU. Ranchiunos, plin de venin. Îmi asum această afirmație, fiindcă o văd în jur. Sărăcia, deznădejdea, lipsa de educație și de orizont ne fac să fim niște fiare. Nu mai putem iubi, nu mai putem empatiza, nu mai putem simți nimic în afară de dorința de a ne fi nouă bine, chit că moare vecinul, cu capra și cu tot neamul lui.

 

Am scris textul ăsta dintr-o bucată, dintr-o suflare, e ceea de simt acum. Nu știu cât de coerent este, dar simțeam nevoia unei guri de aer, fiindcă în momentul ăsta imaginea oamenilor de ieri mi se suprapune peste imaginea „Breaking News”-urilor de la televizor și a tuturor lucrurilor care nu-s la locul lor și nu dau semne că o să fie prea curând. Nu vreau lucruri mari, vreau doar să redevenim oameni mai buni. Noi între noi. Noi cu animalele. Noi cu copiii. Noi cu cei mai slabi dintre noi. Să simțim din nou CEVA. Milă, compasiune, speranță, iubire. Ceva care să ne dezmorțească din nenorocita asta de ură și îndârjire care ne-a întunecat mințile.

 

Cum naiba am lăsat atâta rău să se cuibărească înăuntrul nostru?

5 Comments

  • maria spune:

    Aud treaba asta de la aproape orice cunoscut, toata lumea e napadita de exasperare.
    Dupa mine, exista o singura solutie, atat pentru a schimba nitel lucrurile, cat si pentru a putea merge (sufleteste) mai depart: cat putem, fiecare, acum mai mult ca oricand, sa fim exact omul pe care ne-am dori sa-l intalnim.
    In Romania, adevarul e ca ne e cam frica sa ne asumam pozitii „singulare” pentru ca suntem obisnuiti sa fim naclaiti rapid de omniprezenta noatra bascalie nationala.
    Din experienta mea insa, daca iti asumi putin o pozitie si-o duci prompt si hotarat la capat (fara prea multe explicatii & scuze stanga-dreapta, alta apucatura romaneasca prosteasca), lumea mai si reactioneaza la putin micro-leadersip al decentei.

  • andreea spune:

    Ba da, adesea. Dar pe de alta parte, in lume este multa frumusete. Studiez Cabala in Israel de cativa ani si stiu ca egoismul este in crestere. Stiu si ca timpul nostru ramas este scurt. Dar exista si solutia pentru corectare si se lucreaza la asta…
    Intre timp, poate te ajuta : https://andreeadragomir.blogspot.com/2018/01/nihil-sine-deo.html

  • Marian spune:

    Draga mea, felicitari pentru mesajul transmis si totodata pentru cuvintele adunate, toate amestecate.
    Savurez de ceva vreme articolele tale cu si despre eterna si navalnica Romania.
    Uite ca si aici pe meleagurile acestea inverzite, intalnesti la orice pas personaje dubioase care fumeaza si consuma substante si lichide interzise in spatiile publice. Mercenari care toarna „n” copii inca de la varste fragede doar ca sa fuga de munca si totodata sa beneficieze de mila autoritatilor. Numarul asistatilor sociali cu dizabilitati este vizibil ingrijorator. Diferenta este ca aici organele competente tolereaza faradelegerile.
    Multi frustrati, tot la fel de multi cu „ceata pe fata” depravarea (lgbtq) este la ea acasa, nu ij judec doar ma doare…
    Si aici se cerseste pe la coltul cladirilor (surprinzator, nu sunt de etnie) si aici alearga toti sa urce pe o scara sociala; in goana lor nu realizeaza ca lipsesc cateva trepte.
    La extrema vis-a-vis de Micul Paris, aici toti traiesc ca sa munceasca ci nu invers.
    Da, sigur ca simt deznadejde insa prefer sa vad jumatatea plina a paharului.
    Tarziu in noapte, in drumul meu catre share house, observ un oficial al primariei care daruieste mancare calda unui om al strazii iar apoi il imbratiseaza cu putere.
    Iubirea exista peste tot daca stii sa o observi.

    Un roman in Manchester

  • Gabi spune:

    Slava Domnului ca descopar ca si alti oameni gandesc la fel.Iertata fie-mi lipsa de modestie dar acum ma raportez la omul normal care se ascunde in spatele unui titlu,dezbracat de titluri si de etichete si vreau sa va spun ca si eu am remarcat de mult acest aspect .Asistam muti si surzi la o degradare din toate punctele de vedere a poporului roman.Si e asa de trist ce descopar ca adult ca mi se pare ca am ajuns o inadaptata in propria mea tara.
    Oare,ce e mai trist sa descoperi ca esti un strain in tara ta sau in tara altora?
    Romanul de rand,omul obisnuit s-a schimbat mult si in rau.Faza cu animal batut nu imi este straina.Acum aproape 10 ani am asistat muta intr-un microbuz la scena in care un betivan de carutas isi batea frumusetea de cal cu un topor.Nu va puteti imagina cat de mult m-a marcat oroarea vazuta ,de atunci nu mai suport sa vad sau sa aud de animale schingiuite,schimb rapid postul ,urland in mintea mea de om revoltat!
    Da,asta a devenit Romania post-decembrista,o tara violata de brute,care asemeni unei prostituate pestele(in cazul nostru statul)au scos-o la produs pe maxim profit.Dar acum constatam ca noi ce care mai avem discernamant ca tara nu mai e ce era odata ,ca realitatea e dura,ba chiar al naibii de dura si nu ne ramane decat sa ne intrebam,ramanem aici sau emigram cu totii pana nu innebunim de tot????

  • Alina spune:

    Mult adevar in articolul de mai sus…si durere. M-am regasit total, este impresia pe care o am si eu de multa vreme si care ma apasa zilnic. Atat de mult, incat am devenit, probabil, in ochii celor apropiati, hipersensibila. E doar o parere.
    Totusi, in ciuda sfaturilor prietenilor (n-ai ce sa faci…lasa lucrurile in pace…ocupa-te de tine, mai rau iti faci, etc), nu pot ramane indiferenta la rautatea si mizeria din jur. De cele mai multe ori nu reusesc decat sa sufar in tacere, dar mai sunt si clipe, foarte pretioase, in care mai intalnesc un om amabil, un om dispus sa ofere ajutor sa salvam un animalut de pe strada, un om cu un sfat bun la nevoie. Atunci mai sper. Atumci cred iar ca mai exista bunatate. Dar avalansa rautatilor de zi cu zi e coplesotoare. E greu.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.